Cât despre măsurile pe care politicienii trebuie să le ia, aceasta susține că e nevoie în primul rând ca guvernanții să se uite la oamenii săraci ai României.
„Politicienilor trebuie să le pese de acești oameni. Să vadă că ei sunt aici, pentru că stima de sine și speranța aproape că nu mai există în aceste comunități și este foarte trist. Oamenii se simt abandonați, copiii se simt lăsați în urmă”, spune Mihaela Nabăr.
Aceasta consideră că majorarea salariului minim nu va avea un impact major în familiile sărace, întrucât nu vorbim de o creștere substanțială. În legătură cu strategia României de a scădea cu 7% numărul persoanelor expuse riscului de sărăcie, în următorii ani, aceasta susține că e cale lungă până acolo.
„Noi avem această tendință de a pune strategiile în sertare și de a le lăsa acolo, foarte frumoase pe hârtie, sau avem chiar planuri pe care niciodată nu le implementăm. Eu m-aș uita cu foarte mare prudență și la acest 7%”, spune Mihaela Nabăr.
Principalele declarații, pe scurt:
- Despre abandonul școlar: „În luna mai, 2 din 10 părinți ne spuneau că își vor retrage copiii de la școală. Asta se întâmpla imediat după declanșarea războiului din Ucraina, în pragul unei crize economice globale. Lucrurile s-au agravat acum. Ne așteptăm și la o dublare a părinților care vor avea probleme cu menținerea copiilor în școală. Este foarte posibil să vedem 4 din 10 copii care nu pot merge la școală în sezonul de iarnă”;
- Despre sărăcie: „Se lărgește cercul sărăciei în România. 43% dintre copiii noștri sunt în risc de sărăcie accentuată. 38% dintre adulții care lucrează sunt săraci. Deci, și dacă lucrezi în România, ai foarte mari șanse să te încadrezi în cei 50% români afectați de sărăcie, pentru că salariile sunt mici, iar costurile au crescut. Sunt foarte multe indicii că sărăcia se va adânci. Fețele sărăciei vor deveni multiple în următoarea perioadă”;
- Despre clasa politică: „România este o țară care are creștere economică, obiectiv vorbind, dar România este țara cu cele mai mari inechități din UE. Să ne uităm la toți copiii, să ne uităm la toți românii, nu doar la acea Românie care ne place să fie văzută. Un leu investit în educație generează 8 lei la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că acel copil din comunitate care ajunge la facultate va avea un loc de muncă și va genera venituri la bugetul de stat”;
- Despre copiii care n-au ce mânca: „Numărul copiilor care merg flămânzi la culcare s-a dublat și a crescut exponențial numărul adolescenților care merg seara flămânzi la culcare. Vorbim despre performanță, despre cât de bine ar fi ca România să aibă copii de 10 și copii olimpici. Doar acolo ne uităm. Ne uităm la ceea ce ne place să vedem. Dar, sunt copii care nu au cum să facă performanță în condițiile în care au burta goală sau mănâncă două pâini pe zi”;
- Despre măsurile necesare: „60% dintre părinții din cele mai vulnerabile comunități ale World Vision au sărăcit foarte mult în perioada pandemiei. Ei au intrat săraci în aceste vremuri și da, îi așteaptă o iarnă complicată. Măsuri adaptate vor veni în condițiile în care ne vom uita la fiecare copil în parte. În fiecare zi, auzim despre cât de multe programe cu finanțări avem și cât de bine o să se implementeze, dar ne ia foarte mult timp. Avem nevoie urgent de investiția în educație. Pentru a putea să crești o societate și pentru a putea să vezi evoluție în celelalte sectoare, ai nevoie de oameni educați”;
- Despre viața copiilor săraci din România: „Avem 5 copii într-o familie și merg fiecare, pe rând, la școală, câte o zi, pentru că așa pot folosi aceeași pereche de ghete. Sunt copii care nu au rechizite, nu au transport sau stau într-o cameră de 7 metri pătrați, împreună cu alți 5, 6 frați, fără curent electric. Sunt copii care își așteaptă părinții care lucrează în străinătate și sunt în grija fraților mai mari sau a bunicilor. Asta este radiografia sărăciei în România. Asta este realitatea pe care jumătate de Românie sau cealaltă Românie o trăiește”;
Europa Liberă: Potrivit Eurostat, România și Bulgaria sunt țările cele mai expuse riscului de sărăcie și excluziune socială din Uniunea Europeană. Ne uităm la anul 2016, jumătate din populația României era afectată de sărăcie. Ce arată datele World Vision România în prezent?
Mihaela Nabăr: Dacă ar fi să mă uit la ultimul raport de bunăstare al World Vision România, asta înseamnă date colectate în lunile aprilie, mai, indicatorii de bunăstare pe care noi îi măsurăm la fiecare 2 ani ne demonstrează că se adâncește sărăcia în România, se lărgește cercul sărăciei și nu doar atât. Există sărăcie la toate nivelurile și destul de extinsă.
43% dintre copiii noștri sunt în risc de sărăcie accentuată.
Spre exemplu, a crescut numărul copiilor care nu merg la școală, pentru că părinții nu își permit să îi ducă la școală. A crescut numărul lor comparativ cu acum 2 ani, nu comparativ cu 2016, unde oricum datele arătau că peste 50% dintre noi, ca români, suntem în risc de sărăcie.
43% dintre copiii români sunt în risc de sărăcie accentuată.
Ceea ce este extrem de greu în România este că vorbim de un cerc al sărăciei. În momentul acesta, 43% dintre copiii noștri sunt în risc de sărăcie accentuată. Deci, practic, nu doar că vorbim de sărăcie, ci vorbim de un cerc din care ne este absolut imposibil să ieșim.
Mai mult decât atât, 38% dintre oamenii din România, dintre angajați, dintre adulții care lucrează, potrivit unui raport al World Vision România, sunt săraci, deci se încadrează în acest cerc al sărăciei, ceea ce înseamnă că, în România, și dacă lucrezi și ai acces la un loc de muncă, ai foarte mari șanse să te încadrezi în cei 50%.
De ce? Salariile sunt destul de mici, costurile au crescut destul de mult. Mă gândesc cum va arăta poza ruralului românesc care ne spunea în luna mai că își va retrage copiii de la școală. Cum va arăta acum, în prag de iarnă?
În luna mai, 2 din 10 părinți ne spuneau că își vor retrage copiii de la școală, foarte probabil pentru că nu au suficient de multe resurse să îi ducă în fiecare zi la școală.
Asta se întâmpla evident în apropierea declanșării războiului care pornise în pragul unei crize economice globale. Dar, vedem că din luna mai și până la început de octombrie, practic lucrurile s-au agravat. Și vedem asta nu doar în România.
Până acum, ne bazam pe partenerii internaționali care puteau să susțină România. Ne bazam pe alte birouri europene care puteau să ne susțină.
În momentul acesta, ceea ce văd este că și birourile europene pe care ne bazam destul de mult, Franța, UK, Germania, și ele au suferit, și ele sunt afectate, și oamenii de acolo sunt afectați, ceea ce înseamnă că și ajutorul acesta extern pe care România îl va primi nu va fi la fel de substanțial sau la fel de constant ca până acum.
Europa Liberă: Spuneți că vă așteptați la o creștere a numărului copiilor care sunt retrași de la școală. Cu cât ar putea crește?
Mihaela Nabăr: Ne așteptăm și la o dublare a părinților care vor avea probleme cu menținerea copiilor în școală. Este foarte posibil să nu vedem o retragere totală a copiilor de la școală.
Părinții nu au nici măcar 10 lei să cumpere rechizite copiilor lor.
Dar, în sezonul rece, știm foarte bine, și până acum aveam aceste probleme. Părinții nu-și trimit copiii la școală pentru că nu au suficiente ghete. Avem 5 copii într-o familie și merg fiecare, pe rând, la școală, câte o zi, pentru că așa pot folosi aceeași pereche de ghete sau copiii nu au rechizite.
Conform ultimului nostru studiu, părinții nu au nici măcar 10 lei să cumpere rechizite copiilor lor. Da, știm, în România, educația este un drept, educația ar trebui asigurată tuturor copiilor și educația este gratuită, dar nu este chiar așa.
Sunt foarte multe indicii că sărăcia se va adânci. Va crește nu doar în procente, va crește și numărul cauzelor, iar fețele sărăciei vor deveni multiple în următoarea perioadă.
Europa Liberă: La câți copii va așteptați să nu meargă la școală până la finalul anului?
Mihaela Nabăr: Dacă, în momentul acesta, 2 din 10 părinți ne declarau că au toate șansele să nu poată să-și trimită copiii la școală, este foarte posibil să vedem 4 din 10 copii care nu pot merge la școală în sezonul de iarnă. Distanțele sunt mari, transport școlar nu există.
Am observat că riscul de a nu ajunge la școală crește și mai mult odată cu creșterea ciclului de școlarizare. Elevii care sunt în liceu petrec mai mult timp pentru a ajunge la liceu sau la școlile la care sunt și atunci, pentru că nu au resurse să investească în transport școlar, pentru că în continuare se merge foarte mult pe jos la școală, pe distanțe mari, între 8 și 12 kilometri, avem situații de copii care ajung foarte greu la școală.
Da, vom avea o problemă în a ne menține copiii la școală, în special atunci când vorbim de liceu. Cu cât crește copilul în vârstă și cu cât trece de la un ciclu la altul, cu atât problemele sunt mai mari, cu atât vedem că există obstacole care îi determină pe copii să nu mai ajungă la școală, fie că vorbim de transport, fie că vorbim de munca în gospodărie.
Spre exemplu, 37% dintre adolescenții noștri ne spuneau că, nu neapărat iarna, dar primăvara și toamna nu ajung întotdeauna la școală, pentru că muncesc în gospodărie. Aceste cifre nu fac referire doar la comunitățile dezavantajate. Ele sunt reprezentative pentru ruralul românesc, ceea ce înseamnă că 50% dintre noi, cel puțin jumătate din această țară, sunt în această situație.
Europa Liberă: Cu cât ar putea crește anul acesta procentul copiilor în risc de sărăcie accentuată, procentul adulților săraci?
Mihaela Nabăr: N-aș putea să fac o predicție foarte clară a procentelor, a vitezei cu care vor crește aceste procente. Cu siguranță vom asista la creșteri și cu siguranță vom asista la sărăcirea întregii populații, iar cei mai afectați vor fi cei mai vulnerabili care vor ajunge în situația în care să nu-și permită medicamente pentru copii, lucru care oricum se întâmpla încă din perioada pandemiei, când părinții au sărăcit.
60% dintre părinții din cele mai vulnerabile comunități ale World Vision, spre exemplu, au sărăcit mult mai mult în perioada pandemiei, ceea ce înseamnă că, după pandemie, și încă nu s-a terminat pandemia, ei au intrat săraci în aceste vremuri și da, îi așteaptă o iarnă complicată.
Este foarte posibil, așa cum spuneam, să avem anumite cifre care chiar se pot dubla, chiar dacă nu vorbim de absenteism permanent sau de retragerea totală a copiilor de la școală, dar putem vorbi de absențe care pot să genereze, evident, abandon școlar.
Europa Liberă: Ajutați-ne să înțelegem cum trăiesc oamenii în sărăcie accentuată, în sărăcie extremă, în România. Ajutați-ne să facem tabloul complet pentru politicienii care nu merg acolo să îi vadă, dar fac promisiuni. Cum arată casele lor, cum e viața copiilor săraci?
Mihaela Nabăr: Aș lua unul dintre copiii din programele World Vision România, care este acum la facultate în Iași și care este în anul 3. L-am găsit într-o comunitate din județul Vaslui. Împreună cu colegii mei mergem săptămânal să vedem familiile copiilor. Cu copiii ne întâlnim și zilnic în anumite programe.
Îmi amintesc foarte clar, acest copil era în clasa a 3-a, cât de complicat a fost să găsim pe unde se intră în acea casă. Era, pur și simplu, o cameră din chirpici într-o comunitate din Vaslui, cu un copil în clasa a 3-a, cu o mamă cu probleme de sănătate și cu o comunitate care încerca să facă tot ce poate pentru a susține acel copil să meargă în fiecare zi la școală.
Astăzi, îl văd pe Alex la facultate în anul 3. Este un student impecabil, voluntariază în programele World Vision, în programele altor organizații, lucrează cu copiii, merge în fiecare săptămână în comunitatea din care provine, pentru a ajuta școala și profesorii din comunitatea respectivă.
În perioada pandemiei, a mers din poartă în poartă în comunitatea lui, împreună cu colegii mei de la World Vision, cu teste scrise pentru copii, pentru că știm foarte bine că nu am avut acces la educație digitală și la educație online.
Un leu investit în educație generează opt lei la bugetul de stat.
Alex este doar un exemplu al unui copil din cei 50% despre care povestim acum, care trăiesc într-o sărăcie absolut de neimaginat sau foarte greu de imaginat pentru noi, cei care stăm în birouri de sticlă și care nu coborâm cu picioarele pe pământ, la firul ierbii, în realitatea pe care jumătate de Românie sau cealaltă Românie o trăiește.
Și este un exemplu care ne demonstrează că, dacă investim în educația unui copil, acel copil poate, la rândul lui, să facă parte din acea comunitate pe care România o vrea, acea societate pe care România o vrea și acea societate la care România se uită, acea societate educată.
Conform ultimului nostru raport privind investiția și randamentul investiției în educație, 1 leu investit în educație generează 8 lei la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că acel copil din comunitate care ajunge la facultate va avea un loc de muncă și va genera venituri la bugetul de stat.
E foarte interesant că noi ne uităm cum și de unde putem să luăm taxe și impozite de la cetățenii noștri. Dar, să vorbim cât investim în educație pentru a putea ajunge acolo.
Cu fiecare ciclu de învățământ absolvit, se dublează, practic, veniturile la bugetul de stat din taxe și impozite colectate odată cu studiile finalizate pe fiecare ciclu.
Oare cum ar fi chiar să punem umărul și să investim, să ținem fiecare copil în școală, indiferent de comunitatea din care vine, indiferent de numărul de kilometri până la școală, de problemele pe care le au părinții?
Europa Liberă: România are în continuare familii care își trimit alternativ copiii la școală, pentru că nu au ghete...
Mihaela Nabăr: Da, în România lui 2022, țară europeană, nu cred că este o surpriză. Toate rapoartele, și cele europene și cele internaționale și cele naționale, ne arată lucrurile acestea.
Da, în România, în continuare, sunt copii care nu au ghete. Sunt copii care nu au transport. Sunt copii care stau într-o cameră de 7 metri pătrați, împreună cu alți 5, 6 frați sau poate fără curent electric.
Sunt copii care, în perioada pandemiei, nu au reușit să facă educație, pentru că nu au avut infrastructura necesară. Sunt copii care își așteaptă părinții care lucrează în străinătate și sunt în grija fraților mai mari sau a bunicilor. Cam asta este radiografia sărăciei în România.
Europa Liberă: Cum să gândească o familie că școala e prioritară când copilul merge la somn nemâncat, când îl doare stomacul pentru că el nu s-a hrănit cu o seară înainte?
Mihaela Nabăr: Este extrem de trist. Este un indicator pe care World Vision România îl urmărește din anul 2012, și anume câți copii merg seara flămânzi la culcare.
Și, din păcate, anul acesta, în raportul nostru de bunăstare, am văzut că numărul copiilor care merg flămânzi la culcare s-a dublat și a crescut exponențial numărul adolescenților care merg seara flămânzi la culcare.
Sunt mulți copii care în continuare merg flămânzi la culcare și la care ne uităm să aibă performanță școlară. Vorbim despre evaluări în școală, vorbim despre rezultate, vorbim despre competiție, vorbim despre performanță, despre cât de bine ar fi ca România să aibă copii de 10 și copii olimpici.
Doar acolo ne uităm. Ne uităm la ceea ce ne place să vedem. Dar, sunt copii care nu au cum să facă performanță în condițiile în care au burta goală și sunt nemâncați sau, dacă mănâncă, mănâncă două pâini pe zi. Din păcate, asta este România lui 2022.
Europa Liberă: Practic, sărăcia și lipsa educației, abandonul școlar, îi transformă pe acești copii în viitorii șomeri ai României.
Mihaela Nabăr: Da, ne uităm la cât de important este să avem oameni angajați, să avem tineri angajabili. Tot vorbim de tinerii angajabili și cât de ușor și cât de bine ar fi dacă toți ar fi integrați pe piața muncii.
Ceea ce constatăm pe cifre foarte obiective este că da, veniturile se dublează la bugetul de stat, colectarea din taxe și impozite se dublează pe fiecare ciclu educațional absolvit. Așa cum știm foarte bine că, pentru un cetățean, un copil, care nu și-a terminat educația, statul investește în jur de 68.000 de lei pe fiecare ciclu, fără niciun fel de întoarcere a banilor la bugetul respectiv.
Vorbim despre toate lucrurile acestea ca despre niște costuri. Aud foarte des de la cei care iau decizii și de la cei care distribuie bugetele în educație, în sănătate, dar în special în educație, aud foarte des despre costul educației.
Educația ne costă dacă nu avem educație sau lipsa educației ne costă. Ceea ce investim în educație este investiție, nu este cost.
Ce înseamnă, pe cifre, un leu investit? Nu doar că te integrezi mai bine, nu doar că ești un cetățean adaptat, nu doar că poți să contribui la comunitatea din care vii, la comunitatea în care locuiești, dar fiecare leu investit aduce în educația pe care ai avut-o 8 lei.
Europa Liberă: Dacă ne uităm la declarațiile celor care iau decizii, la declarațiile politicienilor, pare că trăiesc într-o altă Românie. Promit măsuri pentru a trece mai ușor peste iarnă, spun că există creștere economică, că România se dezvoltă. Pe de altă parte, vedem copii în sărăcie extremă și familii în sărăcie extremă. Undeva există o ruptură?
Mihaela Nabăr: România este o țară care are creștere economică, obiectiv vorbind, dar România este țara cu cele mai mari inechități. Dacă ar fi să ne uităm la celelalte țări membre ale Uniunii Europene, vedem categoria oamenilor cu venituri sau bogați și săraci.
Putem să vorbim de România o țară care are creștere economică, dar depinde cum este distribuită această creștere economică. Acesta este și motivul pentru care, de fiecare dată, fac apel, ori de câte ori discutăm cu decidenții, să ne uităm la toți copiii, să ne uităm la toți românii, nu doar la acea Românie care ne place să fie văzută.
Europa Liberă: De ce credeți că nu se uită la copiii foarte săraci?
Mihaela Nabăr: Pentru că este greu să accepți realitatea asta și este greu să ajungi să o schimbi. Dacă ar fi să mă uit, spre exemplu, la experiența World Vision România, care este în România de vreo 32 de ani, dacă ar fi să mă uit la experiența altor birouri World Vision care sunt în diverse țări de 70 și ceva de ani, lucrurile nu se schimbă de astăzi pe mine.
Trebuie să fii coerent, trebuie să fii constant, trebuie să te duci și să te întorci, să schimbi abordările. Îți trebuie perseverență, îți trebuie răbdare. Îți trebuie resurse, este foarte clar, resurse investite acolo unde investiția nu-și arată rezultatele imediat, pentru că despre asta este vorba și asta înseamnă echitatea.
Echitatea nu înseamnă neapărat egalitate, îi tratăm pe toți egal. Nu, echitatea înseamnă mă duc la cel mai vulnerabil, care are șanse egale cu ceilalți, dar înseamnă că mă duc către el echitabil și îi ofer ceea ce are el nevoie.
Sunt copii care pot să aibă toate fețele acestea ale sărăciei și care să-i țină departe de școală, de locuri de muncă. Avem copii care nu au ieșit din comunitățile lor. 78% dintre copiii din ruralul românesc au spus că nu au ieșit niciodată din comunitatea lor, în tabere, activități extra-curriculare, practic tot ceea ce le dezvoltă competențele, acele lucruri care îi fac să răspundă societății. Educația nu e doar despre română și matematică.
Europa Liberă: Ce trebuie făcut urgent? De ce măsuri avem nevoie acum?
Mihaela Nabăr: Măsuri adaptate vor veni în condițiile în care ne vom uita la fiecare copil în parte, să fim conștienți de nevoile pe care le are societatea, să fim conștienți de nevoile pe care le au copiii noștri.
În fiecare zi, auzim despre cât de multe programe cu finanțări avem și cât de bine o să se implementeze, dar ne ia foarte mult timp. Într-adevăr, le avem, toate sunt foarte frumos pe hârtie. Ne ia foarte mult timp să le implementăm și să le derulăm cu cei care au mai mare nevoie de ele.
Avem nevoie urgent de investiția în educație. Pentru a putea să crești o societate și pentru a putea să vezi evoluție în celelalte sectoare, ai nevoie de oameni educați, ai nevoie de oameni care să înțeleagă.
Când vorbesc de educație, nu vorbesc de oameni care cunosc română și matematică, ci de oameni care știu să aplice acolo unde sunt, indiferent de poziția pe care ar avea-o, ceea ce au învățat, astfel încât să genereze bunăstare pentru ei și pentru comunitatea lor.
Europa Liberă: Doar că la noi, miniștrii se schimbă la câteva luni. N-avem o viziune, o strategie pe termen mediu măcar?
Mihaela Nabăr: Și dacă avem o viziune sau o strategie, ne este foarte greu să o implementăm, pentru că de fiecare dată considerăm că putem să facem mai bine în momentul în care avem anumite poziții, ocupăm anumite poziții, și asta înseamnă incapacitate instituțională.
În rural, abandonul școlar este de 25%.
În România, avem persoane, nu avem neapărat instituții, iar instituțiile sunt bineînțeles create și capacitate tot prin persoanele care fac parte din ele și din nou revin la educație. Avem nevoie de educație remedială. Știm că sunt foarte mulți copii care au fost lăsați în urmă în perioada pandemiei. Nimeni nu se întreabă cum vor ajunge copiii respectivi și ei veneau cu un handicap din urmă. PISA a fost făcut înainte de pandemie și vorbim de procentul de 44% analfabeți funcțional.
Eu sunt foarte curioasă să văd acum câți analfabeți vom fi, nu analfabeți funcțional. În rural, abandonul școlar este de 25%. Asta nu înseamnă analfabetism funcțional, înseamnă analfabetism. Punct.
Europa Liberă: Credeți că politicienilor le pasă de copiii aceștia foarte săraci pe care probabil îi privesc greu sau nu-i privesc deloc, nu-i bagă în seamă? E mai bine să nu te uiți, e ca și cum n-ar exista... Credeți că le pasă de ei?
Mihaela Nabăr: Eu m-aș uita și către comunitatea din care vin acești copii. Dacă noi vom fi capabili, ca societate, ca și comunitate, să influențăm politicienii să se uite acolo unde trebuie, eu încă mai sper că lucrurile se pot îndrepta.
Nu va fi ușor, pentru că asistăm nu doar la o criză, la sărăcire în România, ci la nivel global. Vorbim despre criza alimentară, vorbim despre războaie în zone în care nu erau până acum, vorbim despre instabilitate politică, toate lucrurile acestea se pot schimba și prin lideri politici, dar comunitățile sunt cele care pot să schimbe fața locului în care suntem.
Da, politicienii nu se vor uita dacă noi nu ne vom face treaba în jurul nostru și nu vom spune cu voce foarte fermă și puternică și greu de combătut ceea ce avem de spus, în direcția în care credem că ar trebui să se schimbe.
Europa Liberă: Vă așteptați ca majorarea salariului minim, de exemplu, să aibă un impact major în familiile care trăiesc din salariul minim?
Mihaela Nabăr: M-aș fi așteptat să aibă un impact major în condițiile în care ar fi fost o creștere substanțială. Dar, nu, nu mă aștept ca această creștere a salariului să aibă un impact major în bunăstarea membrilor familiei sau, în special, în bunăstarea copiilor.
De ce spun asta? Pentru că, dacă ar fi să mă uit la ce are nevoie copilul, toți copiii ne spun că vor să meargă la școală, că au nevoie de educație, mai ales în programele unde au și masă caldă, pentru că mănâncă la școală.
Sunt împreună cu colegii, este cineva acolo căruia îi pasă de ei. Asta înseamnă investiții în educație. Și, dacă mă uit pe lista priorităților noastre, ca societate, în investiția de care are nevoie copilul, educația este pe penultimul loc.
Asta înseamnă că, și dacă mie, ca adult, îmi va crește venitul într-o oarecare măsură, nu voi investi neapărat acolo unde este nevoie de acea investiție și unde copilul meu îmi spune că ar vrea să fie sau ar avea nevoie să se investească.
Europa Liberă: Avem această strategie națională pentru reducerea sărăciei în perioada 2022-2027 și spune ministrul Muncii, Marius Budăi, că România își propune să scadă numărul persoanelor expuse riscului de sărăcie undeva la 7%. Ce credeți?
Mihaela Nabăr: Sunt cifre foarte mari. Cu toții ne propunem. În toate strategiile vedem scăderea abandonului școlar cu 15% și menținerea copiilor în educație, scăderea cu 7% a celor care sunt în risc de sărăcie.
Dar, pentru toate lucrurile acestea, trebuie să ne uităm și la cauzele care le determină și să investim fix în ceea ce determină ca aceste procente să fie mari.
Noi avem această tendință de a pune strategiile în sertare și de a le lăsa acolo foarte frumoase pe hârtie sau avem chiar planuri pe care niciodată nu le implementăm.
Eu m-aș uita cu foarte mare prudență și la acest 7%. Mi-aș dori foarte mult ca el să fie îndeplinit, dar este cale lungă până acolo.
Europa Liberă: Să presupunem că, în momentul acesta, reprezentați vocea tuturor românilor săraci din țara asta, vocea tuturor copiilor săraci din țara asta, care aseară n-au mâncat nimic și poate nici la prânz, nici ieri dimineață. Dacă acum, în fața dumneavoastră, ar fi cei care au puterea să decidă ca oamenii aceștia să aibă ce pune pe masă sau copiii lor să meargă la școală, ce-ar spune omul sărac din România politicianului român?
Mihaela Nabăr: În primul rând, ar trebui să se ajungă la acel om sărac și să se înțeleagă că există oameni săraci. Dincolo de acele cifre pe care le vedem, în spatele acelor cifre sunt oameni.
Stima de sine și speranța aproape că nu mai există în aceste comunități.
Ar trebui să ne pese și ceea ce ar cere cel mai sărac copil sau cel mai sărac om din rural, din comunitatea cea mai izolată, ar fi să-i pese cuiva de el. Despre asta este vorba. Practic, oamenii se simt abandonați, copiii se simt lăsați în urmă.
Nu este vorba de folosirea unor cuvinte pompoase: ‘îi scoatem din sărăcie continuă’, ‘scădem abandonul școlar’.
Concret. 'Să vă pese de noi. Să nu mai fim discriminați, să vedeți că suntem aici și să ne dați șansa de a avea speranță'. Stima de sine și speranța aproape că nu mai există în aceste comunități și este foarte trist.
