M-am născut la Gherla, unde am revenit de mai multe ori și coincidența a făcut să particip în timpul războiului, cu regimentul meu, chiar la eliberarea orașului natal. Scurt timp după ce m-am născut, am trăit la Chișinău. Aceste două orașe sunt pentru mine două repere, din două regiuni românești reunificate cu patria mama, la sfârșitul primului război mondial.
La Gherla am trăit foarte puțin, doar doi ani, iar apoi următorii patru ani la Chișinău. Deși copil, nu mi-au rămas prea multe amintiri, dar au fost foarte puternice și au marcat partea aceea a copilăriei mele.
Tatăl meu, ofițer activ de cavalerie, a fost trimis la garnizoana de la Gherla din Ardeal și apoi la Chișinău, în nordul Moldovei lui Ștefan cel Mare.
Copil fiind, am fost impresionat, atât cât poate fi impresionat un copil de 4-6 ani, de orașul Chișinău, cel plin de taine și de locuri neasemuit de frumoase, cu cazărmi multe și mai ales cu cai frumoși, în special cei din regimentul tatălui meu - 3 Roșiori - unde mă ducea și pe mine adesea, la cazarma regimentului din Buiucani. O mare atracție pentru mine, la vârstă aceea, au fost caii. Acolo la Buiucani m-a urcat tată prima oară pe cal și am rămas atașat pe viață de ființa demnă, blândă, puternică și credincioasă a acestui animal.
Am dus o viață frumoasă la Chișinău, eram un copil fericit într-un oraș vesel, eliberat cu câtva timp înainte. Atunci am luat și primele lecții de vioara, care nu s-au lipit de mine, deși sunt un mare amator de muzică bună.
La fel de mare pentru copilul din mine era fascinația pentru uniforma vărului meu, fiul unui văr al mamei mele, elev la Liceul Militar Regele Ferdinand!
Mergeam la fiecare sfârșit de săptămână cu tatăl meu să-l luăm pe vărul meu la masă acasă la noi, și eram captivat de elevii de la Liceul Militar Regele Ferdinand care după ore se răspândeau în toate direcțiile de pe treptele liceului, lăsând în urmă lor strălucirea uniformelor atât de frumoase. Chipiul cu pompon pe care îl purtau a trezit atunci în mine dorința de a mă face militar ca ei, dar, și ca tatăl meu, care purta o uniformă atât de frumoasă, mai ales cea de paradă, cea de ofițer de roșiori cu dulman de astrahan pe umăr, cu căciulă de astrahan și desigur cu nelipsitul pompon!
Din amintirile mele de atunci, mi se perindă în față ochilor o vizită reginei Maria la Chișinău, după moartea regelui Ferdinand.
Regina a venit la Chișinău să viziteze orașul și să inspecteze garnizoana. Era la Chișinău atunci o atmosfera de sărbătoare, plină de entuziasm, în care orașul, instituțiile, oamenii și regimentele se pregăteau să o întâmpine pe prima doamna a țării, eveniment la care eram și eu prezent! Cu prilejul vizitei, eu mă aflam împreună cu mama pe balconul unei case, chiar pe traseul pe unde trebuia să treacă alaiul reginei și eram destul de agitat, alergând dintr-o parte în alta a balconului, așteptând mai mult să-l văd pe tata în uniforma sa minunată, decât pe regină.
La un moment dat, a apărut un pluton de roșiori, cu lănci care aveau stegulețe în vârf, prima unitate a cortegiului, apoi trăsura în care se afla regina, o femeie frumoasă ce râdea și făcea cu mâna mulțimii caree nu înceta să o aclame. În dreapta trăsurii regale era colonelul Hariton Dragomirescu, comandantul Regimentului 3 Roșiori, iar și în stânga trăsurii se afla desigur ținta atenției mele, tata - locotenent-colonelul Constantin Carp, comandant adjunct, cu frumoasa lui uniformă, și pe care eu îl sorbeam din ochi.
Apoi, toată lumea a dispărut îndreptându-se spre centrul orașului, spre statuia lui Ștefan cel Mare, unde trebuia să aibă loc primirea oficială a reginei de către oficialitățil, reprezentanții armatei, ai școlilor, ai minorităților etc. – așa, cum mi-au povestit părinții mei mai târziu.
A urmat recepția și mai târziu regina a fost invitată să inspecteze regimentul de cavalerie. Reginei îi plăceau nespus de mult caii, armă a cavaleriei. Regina era atașată de orice regiment de cavalerie dar nu numai, pentru că ea era atașată de întreagă armată română. Regina a inspectat atunci câteva grajduri, după care a intrat și în grajdul unde se afla calul favorit al tatălui meu, care-l însoțise și pe front și care se numea Colibri.
Tata ținea foarte mult la acest cal deosebit de frumos. La un moment dat, regina s-a oprit în fața lui Colibri (așa cum mi-a povestit tata mai târziu), și a fost atunci un moment de mare îngrijorare pentru tata, pentru că se știa că Regina urma o veche tradiție feudală: când își exprima admirația față de „ceva”, de cele mai multe ori aștepta să îi fie dăruit… Or tatăl meu nu era dispus să se despartă de al său Colibri și atunci s-a folosit de o stratagemă. În timp ce Regina vorbea cu ceilalți și se uita la cai, tatăl meu a început să se joace cu unul din cei doi cockeri negri ai Reginei. Regina a observat și i-a zis: „Colonele, văd că-ți plac câinii mei!”
După o lună, când tatăl meu aștepta cu groază să i se ia calul, lucru care nu s-a întâmplat, a primit pe neașteptate un cadou din partea Reginei Maria, un pui de cocker negru, pe care l-am avut cu noi mulți ani și pe care l-am botezat Lord.
Nu am revăzut de atunci Chișinăul niciodată în viață mea! În schimb, au fost acolo atât fiul meu, care avut norocul să ajungă la Chișinău și va povesti impresii din călătoriile sale de acolo, atât ca funcționar al ambasadei americane sau de funcționar NATO, cât și regretata mea soție, Gabriela, despre ale cărei amintiri de la Chișinău voi povești mai târziu.
Amintirile lui Mihai Carp
Am vizitat Chișinăul prima oară în 1990 cînd încă era capitala Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Întâmplarea a făcut că lucram la teza mea de Masterat, la London School of Economics, cu tema „Renașterea Democratică în RSSM” și eram hotărît să ajung cumva la Chișinău, să culeg impresii pentru cercetările mele. În acel timp, toată Europa Centrală și de Est era în plină schimbare politică, inclusiv în Uniunea Sovietică, unde după 70 de ani de comunism, oamenii cereau mai multe drepturi. În RSSM, fosta Basarabie, care fusese anexată de Uniunea Sovietică urmare a pactului Molotov-Ribbentrop, mii de cetățeni revendicau utilizarea «limbii noastre» adică Limba Română, scrisă cu alfabet latin și nu chirilic. Auzisem de demonstrații și adunări săptămînale în față statuii lui Ștefan cel Mare, care se amplificau de la zi la zi.
Înainte să ajung la Chișinău, plecând din România post-revoluționară, am luat legătura prin telefon cu Iurie Roșca, liderul carismatic de atunci al Frontului Popular, nou înființat. Pe baza unei invitații oficiale, am primit o viza turistică ce mi-a permis să trec Prutul pentru prima oară, în vara anului 1990, însoțit de un prieten bun din România. Înoptasem înainte în frumoasa capitală istorică a Moldovei, Iași. La graniță, de partea sovietică, cum era de așteptat, am fost intervievat timp de o oră, de un domn, în civil, care era cam suspicios că un tânăr american de origine română avea de gând să viziteze Chișinăul. Pînă la urmă mi-a dat drumul să trec.
Primele impresii din Chișinău, venind eu tocmai din România în plină tranziție post-ceaușistă (și după mineriade), au fost pozitive. Am găsit un oraș provincial curat și ordonat. Pe străzi încă multe semne în limba rusă, deși se auzeau ambele limbi, adică română și rusă. Biroul Frontului Popular era situat într-o casă modestă în centrul orașului istoric unde lucrau mai mulți voluntari care organizau mișcarea de emancipare națională. Aveam cu mine și cîteva ajutoare care au fost primite cu multă gratitudine. Dar, cel mai important, am găsit la cei angajați în eftorturle de schimbare politică un spirit național româno-moldovenesc plin de mândrie, dar și de modestie. Deja în anul 1990, era clar că Uniunea Sovietică, în forma ei de atunci, nu putea să supraviețuiască. Deși Frontul Popular nu pleda deschis pentru alipirea lau România, readucînd adevărul istoric în atenția opinii publice, [acest fapt] era totuși o prioritate pentru toți.
Cîteva luni mai tîrziu, după terminarea studiilor în Marea Britanie și întoarcerea mea la Washington, am avut prilejul să-l însosesc pe Primul Ministru reformator al RSSM, Mircea Druc, la întîlnirile sale cu oficialitățile americane. Cu puțin timp după aceea, Republica Moldova că și alte foste republici ale Uniunii Sovietice, și-a declarat independența.
Nu puteam să-mi închipui atunci, că mai târziu, în mai puțin de un an, voi ajunge din nou la Chișinău, de astă dată, detașat ca diplomat american de la Berlin unde eram în primul meu post.
În aprilie 1992, Statele Unite au fost una din primele țări occidentale care au stabilit relații diplomatice cu Republica Moldova. Multe contacte și relații care mi le făcusem înainte la Chișinău mi-au fost de un mare folos în nouă mea activitate diplomatică. În total am stat câteva luni de detașare, contribuind la extinderea relațiilor Statelor Unite cu Republica Moldova. Ambasada americană se găsea și ea într-o vila mai veche din centrul istoric a orașului Chișinău. Pentru un tânăr american, cu origini familiale în această parte a Europei, a fost o mare onoare să fac parte din primul staff al noii Ambasade. Pentru mine și colegii mei, precum și pentru toți cetățenii Republicii Moldova, a fost o perioadă plină de speranțe după destrămarea Uniunii Sovietice.
Pe lîngă activitatea mea profesională, am avut și ocazia să vizitez mai multe locuri frumoase din Moldova, pline de istoria Moldovei, că de exemplu mănăstirea Căpriana.
Desigur, eram foarte conștienți și atunci că întemeierea unor instituții democratice, redresarea economiei și asigurarea securității într-o lume care se schimbase profund, nu erau ușoare. Ca dovadă, în același an, a început conflictul din Transnistria, amenințând de la început independența și suveranitatea Moldovei și arătând că pentru unii imperiul vechi trebuia susținut cu orice preț. Dar, în ciuda acestor mari probleme, Moldova, ca și celelalte țări din Europa Centrală și de Est, s-au angajat să parcurgă un proces de transformare.
Mulți ani mai târziu, în 2014, m-am reîntors la Chișinău – de data aceasta că funcționar NATO, să țin o prelegere la Universitatea Liberă (ULIM). A fost din nou o perioadă mai tensionată în regiune ca în ceilalți ani, Rusia ocupase cu forța Crimeea, teritoriu ucrainean. Această acțiune agresivă a Federației Ruse în Ucraina a fost o provocare serioasă, nu numai pentru țările membre NATO, dar pentru toată comunitatea euro-atlantică, inclusiv pentru Moldova - un conflict care pînă în ziua de astăzi nu este rezolvat.
La 24 de ani după prima mea vizită la Chișinău, am găsit orașul transformat profund. Mașini luxoase ale unor oligarhi treceau pe lângă case istorice, dintre care multe stăteau să cadă. În afaracapitalei, existau sate părăsite de zeci de mii de moldoveni care căutau un viitor mai bun în Occident. Dar în aceeași ordine de idei, cunosc și tineri români din Republica Moldova care dau dovadă de dîrzenie și care nu s-au lepădat de speranța de a putea contribui la un viitor mai bun. Poate că generația părinților și bunicilor lor care au ieșit în stradă în 1990 și au strigat „noi suntem acasă” va putea servi că exemplu - așa își încheie Mihai, amintirile lui din Basarabia.
---
Amintirile Gabrielei Carp
Gabriela, soția mea, în 1993 în calitate de membră a Academiei Româno-Americane de Arte și Științe - ARA – fondată în Statele Unite în 1976, a fost la Chișinău la împreună cu monseniorul Octavian Bârlea la congresul ARA, ca șefă a secției de artă.
ARA promova valorile românești din exil și rezultatele acestora doar cu accente pozitive. În acest context menționez că ARA, de asemenea, a fost condusă de mari personalităţi distincte ale neamului românesc printre care amintesc pe Monseniorul Octavian Bârlea sau pe laureatul premiului Nobel, moldoveanul George Emil Palade.
Prin regulamentul ARA, congresele acestei organizații înființată în exil, nu se puteau ține decât într-un oraș american sau canadian. După schimbarea regimului comunist din România, primul congres ARA s-a ținut în patria mamă, la București, în 1991, iar al doilea congres din 1993, în mod simbolic s-a ținut la Chișinău, când președinte a fost monseniorul Octavian Bârlea.
Încerc să redau din amintire așa ca și mai sus, impresiile Gabrielei de la Chișinău. Primirea delegaților la congres a fost făcută la Mănăstirea Căpriana, aceeași frumoasă mănăstire pe care avea s-o viziteze și fiul meu mai târziu, una dintre cele mai vechi și mai frumoase din Moldova strămoșească. Situată la 40 km nord-vest de Chișinău, are statutul de mănăstire domnească și este un așezământ monastic care s-a bucurat de-a lungul vremurilor de grija multora dintre marii domnitori ai Moldovei: a fost zidită în vremea domniei lui Alexandru cel Bun, apoi restaurată și dezvoltată de Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu și Vasile Lupu.
La congresul ARA de la Chișinău, congresul al XVIII lea din 1993, au participat membri ARA și nenumărați invitați de peste Atlantic, din Europa și din țară. Ceea ce impresiona și tulbura în același timp, era faptul că se vorbea doar în limba românească, chiar dacă uneori cu accent, chiar dacă uneori în dialect, dar totul se desfășura în limba românească, cea strămoșească. A fost o adevărată întrunire de români de aceeași limba și credință, uniți în cuget și în simțiri, o adevărată Românie Mare.
Ce putea fi, sau este mai adevărat, decât :
,,În aceeași limbă
Toată lumea plânge,
În aceeași limbă
Râde un pământ”
Grigore Vieru – fragment din poezia ,,În limba ta”
Această era atmosfera de comuniune românească descrisă de Gabriela.
---
Aceste trăiri mi-au reamintit de istorica întrunire de la Chișinău din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, întrunire condusă de Ion Inculeț, când a fost votată democratic unirea Basarabiei cu România de către delegațiile venite de la mii de kilometri, chiar dacă au fost și disensiuni din partea unor grupuri etnice, asociindu-se totuși cu toții, hotărîrii majorității și strigând împreună ,,Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!”
De atunci multe s-au schimbat, Basarabia a fost ocupată, eliberată, iar ocupată. Ceea ce s-a schimbat foarte mult este compoziția etnică. Peste un milion de români au fost deportați, urmând apoi un amestec dintre populația rămasă și nenumărații funcționari sau cetățeni ruși care s-au împământenit în locul celor deportați, urmând apoi căsătoriile mixte. Cu vremea, mulți români au plecat la lucru în străinătate, alții - tot din motive economice, dar și naționale, au pășit pe malul celălalt, în România.
Cum spuneam la început, eu nu am mai ajuns niciodată la Chișinău - a rămas o dorință neîmplinită. Apoi pentru mine au urmat războiul, cedarea rușinoasă a Basarabiei, ocupația, vremurile Cortinei de Fier, refugiul, serviciul meu la Vocea Americii, la Europa Liberă... alte evenimente. Astfel nu am mai ajuns acolo, regretând mereu acest lucru, gândindu-mă mereu cu nostalgie și cu dragoste la acest oraș încântător, spunându-mi că voi merge din nou acolo la anul, la anul, la anul … Dar, așa cum scrie cronicarul Miron Costin în Letopisețul Țării Moldovei, „nu vremurile sunt sub om, ci omul sub vremuri”.
Însă nici vremile nu sunt aceleași întotdeauna, uneori sunt cu sabie și scut, alteori cu adevăr și dreptate!
Să auzim numai de bine!
Mircea și Mihai Carp
München, septembrie 2020
