Guvernul rus a inițiat, luna trecută, proceduri legale menite să închidă Memorialul International și Centrul Memorial pentru Drepturile Omului, organizații neguvernamentale dedicate cercetării și comemorarii crimelor Uniunii Sovietice, precum și promovării drepturilor omului în fostele republici sovietice de astăzi.
Curtea Supremă a Rusiei a reluat audierile din cauza împotriva Memorialului International pe 14 decembrie, iar Tribunalul din Moscova va ține audieri în cazul Centrului Memorial pentru Drepturile Omului, pe 16 decembrie.
Printre numeroasele proiecte ale Memorialului International, grupul colectează și păstrează, încă din 2008, poveștile orale ale victimelor represiunilor din epoca sovietică.
„Amintirile martorilor acestei epoci sunt printre cele mai importante surse care transmit un sentiment al modului în care au trăit și au supraviețuit prizonierii gulagului și a ceea ce a însemnat să fii cetățean al unui stat totalitar”, se arată în declarația proiectului, prezentantă de pe site-ul Memorialului.
„Deocamdată, acele surse ne rămân la dispoziție. Prin urmare, scopul nostru principal este să colectăm și să păstrăm aceste declarații cât timp martorii înșiși sunt încă în viață”.
În plus, ONG-ul deține o arhivă care conține dosarele personale ale peste 60.000 de cetățeni sovietici reprimați, precum și fotografii, dosarele personale ale disidenților sovietici și alte materiale. Există, de asemenea, o bibliotecă cu peste 40.000 de cărți și alte articole despre istoria sovietică și un muzeu dedicat vieții în gulag și experiențelor victimelor represiunii.
Memorialul International menține, de asemenea, o bază de date cu victimele represiunilor politice sovietice, cu peste 3 milioane de intrări, precum și o bază de date cu lista a peste 41.000 de persoane care au lucrat pentru organul de securitate sovietic NKVD din 1935 până în 1939.
Milioane de oameni au fost uciși, persecutați sau au rămas orfani în Uniunea Sovietică și în blocul sovietic între 1917 și 1991. Istoricul Robert Conquest a estimat, în ediția din 2007 a cărții sale Marea Teroare, că cel puțin 15 milioane de oameni au fost uciși „prin întreaga gamă de terori ale regimului sovietic”, în anii ’30.
Înaintea audierilor privind închiderea Memorialului, Current Time -- rețeaua în limba rusă condusă de RFE/RL în cooperare cu VOA -- a publicat o mică selecție din istoriile orale din arhivele Memorialului. Pasajele au fost editate pentru claritate.
Yelizaveta Rivchun, 2008
Fiica proeminentului compozitor de jazz și lider de trupă rus David Geigner își amintește de arestarea tatălui ei la apogeul Marii Terori a lui Stalin, în decembrie 1937.
Geigner a fost arestat în restaurantul Metropol din Moscova, la scurt timp după un concert. El a fost acuzat de spionaj și de planificare a unui act terorist. A fost executat la 8 ianuarie 1938 și reabilitat postum la 8 decembrie 1956.
Au trecut mai bine de 70 de ani, dar toate acestea sunt atât de pătrunse în memoria mea încât par a fi de ieri. M-au trezit undeva după ora 1 dimineața. Aveam 13 ani și dormeam pe un cufăr. Eram cinci locuind într-o cameră de 13 metri pătrați. Eu, mama și tata, fratele meu și o dădacă. Era un apartament comun cu cinci sau șase camere. Era o bucătărie mică pentru noi toți. În mijlocul camerei, era un pătuț unde dormea fratele meu. Am dormit pe un cufăr. Mama și tata aveau un pat lângă perete. Bona a dormit pe un alt cufăr chiar lângă uşă.
Când cei doi bărbați au intrat cu mama, pur și simplu au înghețat. Tocmai îl văzuseră pe tata în smochingul lui pe scenă și pe frumoasa mea mamă în rochia ei de seară, cântând. Și deodată au ajuns și au văzut acest aranjament, camerele și pătuțurile. Au înghețat și unul dintre ei a întrebat: „Geigner a locuit aici?” „A făcut” – nu „a făcut”, ci „a făcut”. Au întrebat-o pe bona și ea a spus: „Da”.
Stăteau ca pietrificați în timp ce pătuțurile erau pliate, iar eu și fratele meu am fost treziți. Stăteau în picioare; Mama stătea palidă ca o pânză în stare semiconștientă, sprijinită de un dulap. Au început să răsfoiască prin cufărul pe care dormeam. Au găsit niște haine zdrențuite și nimic mai mult.
Șaisprezece ani mai târziu -- nu, 19 -- în 1956, am aflat că tata a fost împușcat la o lună după arestarea sa.
La două luni [după arestarea tatălui], eram la școală când profesorul meu mi-a spus: „Lizochka, directorul vrea să vorbească cu tine”. Picioarele îmi tremurau când mergeam în biroul lui. Eram o fată slabă și micuță. Am intrat și m-am cutremurat involuntar. M-a îmbrățișat și m-a ținut aproape și a spus: „De ce plângi? De ce plângi?” Primul lucru care m-a întrebat a fost: „Mama ta e acasă?” Nu am înțeles atunci ce înseamnă asta. Acum știu că a vrut să afle dacă fratele meu și cu mine am rămas singuri. Am spus „da”. El a spus: „Mulțumesc lui Dumnezeu! De ce plângi?”
I-am spus: „Mi-e teamă că ceilalți vor afla că tata a fost arestat”. Și a spus: „Prostuțo! Nu-ți fie teamă. În clasa ta, deja jumătate dintre ei nu au tați acasă, la fel ca tine.” Numele lui era Trofim Nikitch Polishchuk. Toată viața mi-am amintit numele lui datorită cuvintelor amabile pe care mi le-a spus în ziua aceea.
Nina Smirnova, 2008
Nina Smirnova s-a născut în 1923. Familia ei a fost considerată a fi „culaci” sau țărani relativ prosperi și a fost deposedată prin politica de deculacizare a dictatorului sovietic Iosif Stalin în anii 1930. Au fost trimiși în Krasnodar Krai, unde ea încă locuia când Memorialul a intervievat-o.
Mama mea era din Ucraina, regiunea Donețk, iar tatăl meu era din regiunea Voronej. A venit la Voronej și s-a căsătorit cu tatăl meu. Au avut copii și au trăit, după cum se spune, prin sudoarea frunții.
Au hrănit întreaga familie cu munca lor. Erau 10 copii. Doi dintre ei au murit. Au fost nevoiți să hrănească întreaga familie și să plătească impozitele pe terenul pe care l-au închiriat. Dar ne-au hrănit -- nu am murit de foame -- și am purtat haine din pânză aspră.
În 1930 au început campania împotriva culacilor... Mama ne-a pus hainele cele mai bune pe trup, ca să nu ni le smulgă imediat. Tatălui i s-au furat cizmele imediat de pe picioare -- așa s-a întâmplat deculacizarea. Aveam puțin peste 3 ani.
Familia mamei mele se numea Kutnyak. Știu că pe bunicul meu îl chema Serhiy pentru că pe mama mea o chema Anna Sergeyevna... Nu-mi amintesc numele bunicii.
În 1930, familia noastră a fost deculacizată. Au decis că suntem bogați, așa că trebuie să fim culaci. Dar eram bogați doar în copii! Eram atât de mulți. O întâlnire a vecinilor mai săraci a stabilit să ne deculacizeze, să pună mâna pe toate și „să ne lichideze ca clasă”. Așa scriu ei despre asta în arhive. Înseamnă distrugere. Așa că ne-au trimis în Siberia.
Ne-au urcat în vagoane pentru vite. Eram mică, dar îmi amintesc de întunericul din tren. Îmi amintesc că am stat pe paie sau pe niște cârpe vechi murdare.
Apoi ne-au încărcat pe sănii. Copiii erau acoperiți cu fân și cârpe. Am fost duși la o stație de sortare, pe jumătate goi. Îmi amintesc cum alergau adulții după sănii. Capetele lor erau acoperite de ger. Oamenii erau toți albi și înghețați în fața ochilor mei. Îmi amintesc totul. Plângeam în săniile alea. Eram umezi și era frig. Erau cam minus 50 de grade Celsius. Plângeam îngrozitor. Acum mă trezesc uneori noaptea și mă întreb cum a rezistat inima mamei mele să-și vadă copiii așa.
În acele zile - în jurul anului 1934 - nu eram altceva decât oase acoperite de piele. Stomacul meu era ca o tobă. Am avut rahitism. Ochii mei străluceau. Eram cea mai mică, dar eram slabă și am primit cel mai mult.
Odată stăteam și mama nu era acolo. Pe aragaz era o oală cu apă caldă. Sora mea Irinka a spus: „Să punem puțină sare în ea și să o mâncăm”. Așa că am sărat apa – da, am avut sare – și trei dintre noi, fetele, am mâncat apa aceea. Am mâncat-o cu linguri până ne-am săturat.
[În timpul celui de-al Doilea Război Mondial] nu era pâine. Am străbătut câmpurile cu lopeți, săpam în jur pentru a găsi locuri în care șoarecii ar fi putut ascunde ceva. După război, ne era frică să vorbim despre acele vremuri. Dacă cineva te-a raportat, a spus ceva împotriva ta, puteai dispărea fără urmă. Fără instanță, fără proces. Direct la [taberele îndepărtate Gulag din] Kolyma.
[Fondatorul sovietic Vladimir] Lenin a murit în 1924, înainte să mă nasc eu. Stalin ne-a făcut toate astea.
Roza Shovkrinskaya, 2009
Roza Shovkrinskaya s-a născut în 1930. Tatăl ei, Yusup, a luptat în Războiul Civil Rus și a fost oficial al Partidului Comunist în Daghestan. A fost arestat în 1937 și a murit într-un Gulag de lângă Vorkuta.
Mama ne-a spus că tata a plecat într-o călătorie de afaceri. Dar nu l-am mai văzut. A stat trei ani într-o închisoare din Makhachkala. L-au torturat timp de trei ani, diverși anchetatori. A scris aceste lucruri pe o hârtie pe care a scos-o ilegal (din închisoare) cu ajutorul unor paznici.
Tata a petrecut trei ani acolo, singur. Și după trei ani, au început procesul lui. Treizeci și șase de persoane au semnat declarații împotriva lui, dar niciuna dintre ele nu mai era în viață. Dar, din cauza mărturiei lor, tribunalul l-a condamnat la opt ani. Opt ani.
A fost trimis în Siberia. Din nord, de la Pechlag [un lagăr Gulag din regiunea Komi], am primit singura scrisoare pe care am primit-o vreodată de la el. El a descris natura de acolo, spunând că totul în jurul lui era acoperit de zăpadă, descriind urșii polari și potârnichile de stâncă. El a scris despre cum construiau lucruri de care era nevoie pentru Familia Sovietică - cât de mult avea familia noastră nevoie de acea cale ferată. Habar n-am ce fel de cale ferată era.
După scrisoarea aceea, nu am mai auzit niciodată de la tata.
Nu am mai primit scrisori, dar un an mai târziu, în 1941, am fost informați că tata a murit într-un spital. Nimeni nu avea voie să vină la priveghiul său. Sfatul satului a înființat o pază, ca să nu vină nimeni la noi.
Mama și copiii îl plângeau singuri pe tata. Nimeni din ferma colectivă nu vorbea cu mama. Nu ne-au lăsat să mergem la școală.
Mama nu a dat vina niciodată pe nimeni, nu l-a învinuit niciodată pe Stalin. Ea a spus: „Stalin nu a putut face asta. Stalin nu putea ști despre asta. Stalin nu este de vină”.
