O criză de legitimitate

Iliescu a pretins că reprezintă aspirațiile revoluționarilor care i-au detronat pe Ceaușescu și clica sa, dar, în realitate, a servit intereselor aceleiași pături sociale care profitase de pe urma vechiului regim.

Muncitorii au fost constant amăgiți cu promisiunea perpetuării nerentabililor lor mamuți industriali. Foștii aparatcici erau numiți prefecți și miniștri. Probabil că cel mai cinic exemplu al sindromului „acelorași fețe” a fost cazul doctorului Iulian Mincu: aceeași persoană care supervizase nebuneștile politici pronataliste ale lui Nicolae Ceaușescu (avorturile erau ilegale dacă o femeie nu avea cel puțin cinci copii sau mijloacele contraceptive lipseau în mod deliberat) devenise, din nou, ministru al sănătății sub Iliescu.

Sub presiunea organizațiilor financiare internaționale, au fost inițiate câteva modeste reforme în 1990, dar și acestea au fost stopate după septembrie 1991. Primul premier, Petre Roman, a fost îndepărtat ca urmare a violenței minerești și a jocurilor de culise, tolerate (sau direct instigate) de Iliescu și poliția lui secretă. Regimul Iliescu a demonstrat o neîncredere profundă în activitățile civice independente, cele de la bază, și ostilitate față de din ce în ce mai vocalele mass media democratice. Partidele și mișcările de opoziție erau aprioric respinse ca anti-patriotice. Simbolurile naționaliste au fost utilizate pentru a legitima regimul și unele din cele mai vădit anti-occidentale și xenofobe partide s-au alăturat coaliției de guvernare în 1994–1995.

După alegerile prezidențiale și parlamentare din 1992, Iliescu și-a folosit puterea pentru a-și impune propria viziune despre o „a treia cale” românească: pentru el, economia de piață ducea inevitabil la puternice tensiuni sociale, șomaj și o stare hobbesiană a vrajbei universale. Fiind un veteran leninist, nu nutrea nimic altceva decât dispreț pentru societatea civilă și intelectualii critici. În varii ocazii, a atacat opoziția pentru lipsa de pricepere managerială, amatorism și închipuite intenții de a aduce înapoi „bancherii și boierii” sau de a „vinde țara” multinaționalelor occidentale.

Să mai adăugăm și faptul că scindarea FSN din 1992 și formarea Partidului Democrat al lui Petre Roman (de orientare socialistă occidentală) a erodat baza de putere a lui Iliescu. În fapt, acest partid a evoluat într-o versiune românească a reconstruitei stângi post-comuniste din Polonia și Ungaria. Între timp, Convenția Democratică (o formațiune „umbrelă” care reunea câteva partide și mișcări civice) începuse să câștige teren și capital politic. Opoziția democratică a învățat din înfrângerile din 1990 și 1992, și a început să se adreseze nemulțumirilor sociale ale numeroaselor grupuri dezavantajate. Starea de indispoziție socială generală și exasperarea în raport cu nivelul de corupție din guvern—o adevărată companie de tip mafiot—i-au ajutat pe Emil Constantinescu și Petre Roman să-și extindă bazinul electoral.

Naționalismul, pe care Adam Michnik l-a numit, pe bună dreptate, boala terminală a comunismului, a jucat un rol amețitor în politica românească. Natura latentă a democrației românești a rămas pentru mult timp un mister și nimeni nu a știut cu adevărat dacă reprezintă o comunitate civică bazată pe individualismul liberal sau dacă este înrădăcinată în nostalgia pentru legături arhaice de solidaritate și loialități de grup. Este și motivul pentru care i-a fost într-atât de dificil acestei țări să îmbrățișeze drumul globalizării. Este și motivul pentru care, după 6-7 ani de oportunități ratate, cinism instituționalizat și căpușare scandaloasă a resurselor naționale de către cei presupuși a le administra, românii au votat prima mare schimbare...

Textele din rubrica Agora nu exprimă poziția Europei Libere și reprezintă opinii ale autorilor