Linkuri accesibilitate

Oamenii invizibili ai lui Petru Ilieșu. Reportaj în lumea celor rămași fără adăpost


Zilele trecute se realiza cu fast, în prezența premierului aflat în tur electoral la Timișoara pentru susținerea candidaților liberali, semnarea contractului în valoare de 594.822,68 lei din POIM pentru centrele sociale „Inocențiu Klein” și „Sfântul Francisc” aparținând municipalității.

În același timp, primăria este restantă la plata subvențiilor către organizațiile civile care acordă, cu eforturi mari, asistență socială celor mai nefericite categorii de cetățeni. Am vrut să vedem cum se descurcă un ONG născut din entuziasmul Revoluției de la Timișoara, cu o subvenție de la bugetul local micșorată în fiecare an.

Petru Ilieșu, portretul unui „voluntar cronic”
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:14 0:00

Am oprit pe strada Martir Gogu Opre, la periferia orașului, printre grădini rustice și câini vigilenți care anunță zgomotos orice intrus. Acolo este de șapte ani al doilea sediu al Fundației Timișoara '89, după ce a trebuit să părăsească clădirea inițială, retrocedată.

Intrarea principală are un fel de autoritate bătrânească, cu frontoanele sale semicirculare și ferestrele largi. În hol, un panou cu multe fotografii ale rezidenților foști și actuali ai centrului de asistență și, alături, imagini ale fondatorilor, șapte idealiști ai tranziției.

Clădirea a fost cândva școală, lăsată de municipalitate să se degradeze. „Când am preluat-o noi, siliți să ne mutăm din vechiul sediu, era o ruină, cu acoperișul spart, fără canalizare, electricitate și încălzire, cu anexele din chirpici putrezite”, își amintește Petru Ilieșu, președintele fundației, regretând primul sediu amenajat în treisprezece ani cu facilități pentru nevoiași și având chiar o grădină japoneză.

O curte largă, unde, în pragul unor case mici, înșiruite, stau pe bănci locatarii la siestă. Câțiva sunt imobilizați în scaune cu rotile, unul e echipat cu perfuzie, alții vegetează oarecum absenți, deloc interesați de vizita noastră. Cele cinci case au câte un nume afișat: Casa românească, Casa elvețiană , Casa Lions – Rotary, Casa Germană, Casa Suedeză, numite după sponsorul principal. Altele patru se află în construcție, mai în spate, unde pun umărul la treabă câțiva rezidenți aflați în putere.

Fascinat întotdeauna de utopii

Fundația Timișoara '89 are în grijă 45 de oameni care au rămas fără adăpost, prin diverse malversațiuni ale vieții: divorțuri, alcoolism, incendii, evacuări din orfelinate la vârsta majoratului etc.

Petru Ilieșu
Petru Ilieșu

Cu opt angajați, față de cei peste o sută ai Direcției de asistență socială a primăriei, fundația face minuni de 30 de ani. Petru Ilieșu, „voluntar cronic”, cum spune, a imaginat organizația dorind să ajute oameni intrați la ananghie. Scriitor talentat și regizor de teatru experimental, Petru Ilieșu știe cum este să ai nevoie de sprijin, dintr-o experiență personală, a sechelelor poliomielitice, experiență „avută în copilărie, atunci când am petrecut multă vreme fiind inclus în programe de recuperare locomotorie în diverse sanatorii de profil”, cum mărturisește în cartea impresionantă a acestei aventuri, publicată recent cu titlul simbolic „Oameni care nu există”.

A preferat unei vieți commode, de scriitor sau de bibliotecar, să înfrunte birocrația, nepăsarea, disprețul societății față de cei căzuți „privind suferința în față și fiind iradiat de soarta nefericită a unor necunoscuți care intră mereu în viața mea și pe care îi voi duce mereu în memorie cu cele mai terbile detalii ale existenței lor”.

Sărăcia și lipsa afecțiunii sunt cauzele declasării, ale umilinței, ale lipsei perspectivei

Rebel, considerat unul din puținii disidenți anticomuniști ai locului, urmărit de Securitate în decembrie 1989 ca element cu activitate periculoasă, Petru Ilieșu pleca la București în 18 decembrie '89.

A surmontat dificultățile proprii de deplasare, precum și starea de război, pentru a-și anunța colegii scriitori despre revolta din Timișoara, despre împușcături, în timp ce comunicațiile erau întrerupte.

Foști locatari, oameni care și-au aflat o viață nouă
Foști locatari, oameni care și-au aflat o viață nouă

Peste douăzeci de volume, mai multe premii literare, spectacole bine cotate de performance, precum și alte succese artistice nu l-au vindecat de a fi un etern „fascinat de utopii”. Fiindcă proiectul său social căruia i-a găsit un nume poetic, Arhipeleag, este în felul lui o utopie pe cale să se înfăptuiască. Adică, încă patru case construite fără ajutor de la stat, cu facilități în plus, adăugate Galeriei de Artă digitală, serei și grădinii deja existente, Centrului social din satul Comeat pentru formarea abilităților de integrare a persoanelor fără adăpost, toate la un loc dublând capacitatea de cazare a fundației și transformând locul într-un centru viguros pentru oamenii rămași pe drumuri. „Prieten la nevoie!”, cum sună deviza fundației.

Pe cont propriu în pandemie

Criza generată de noul coronavirus a prăbușit puținele rezerve ale fundației, obligată să ia măsuri sanitare urgent. În 25 martie, organizația lansa un apel disperat, ignorat de autorități care se concentrau pe dotarea structurilor de stat: „În Centrul de cazare al Fundației Timișoara'89, pe lângă cei care provin din fostele case de copii și pe lângă bolnavii (persoane cu dizabilități) și/sau care se află sub medicație și în tratament (amputații, răni deschise etc.) locuiesc 19 persoane în vârstă (8, peste 60 de ani și 11, peste 65 de ani). Cu toate că personalul fundației este expus (nu are cum să stea acasă) și în primejdie de contaminare din cauza mobilității impuse de serviciu, ducem lipsă de soluții dezinfectante, mănuși și măști de protecție”, suna apelul.

Cum arată acum centrul curții
Cum arată acum centrul curții

De-a lungul anilor, apelurile au fost auzite de fundații și sponsori din străinătate, mulți din țările scandinave și din Germania, cărora li se datorează mai tot ce s-a construit și s-a dotat aici. Primăria oferă hrana de la cantina socială și subvenția anuală de aprox. 345.000 lei, cu care e restantă din luna martie. „Facem tot posibilul să plătim cel puțin o tranșă, nu putem plăti tot la o restanță atât de veche. Am dat prioritate spitalelor în perioada pandemiei”, a explicat primarul întrebat de Radio Europa liberă, la conferința de presă din 25 august. Din suma aceasta, cam 6.000 euro/lună, fundația trebuie să-și plătească cei opt angajați – asistenți sociali, instructor-educator, psiholog, asistenți medicali, economist -, cheltuielile de întreținere, medicamentele, îmbrăcămintea, dotările, impozitele etc.

Contribuția din pensii și indemnizații a beneficiarilor este minoră, legea obligă la 30% din venit, dar asta înseamnă câteva sute de lei, nici aceștia achitați. „Personalul nostru este plătit la o treime de salariu față de personalul din asistența socială a primăriei. Oamenii noștri nu au nici sporuri de risc, nici tichete, nici alte bonificații, dar lucrează cu devotament. I-am scris recent ministrului muncii, Violeta Alexandru, o scrisoare în care propun câteva reglementări pentru îmbunătățirea sistemului social, cum ar fi externalizarea unor servicii sociale către organizații neguvernamentale, ceea ce ar scădea costurile de două sau de trei ori”, ne spune Petru Ilieșu, devenit tobă de carte în domeniu de treizeci de ani de când se ocupă de oameni adunați de pe drumuri. Politizarea face ca serviciile sociale ale municipalității să fie debordate de personal fără competențe specifice, angajat pe criterii politice sau nepotisme.

Doamna Dana e supărată

Daniela Anghel, instructor-educator, ne împărtășește un necaz cu consecințe grave. Consiliul local amână de câteva luni o decizie simplă, care ar reglementa problema terenurilor pe care stau construcțiile și ar permite întabularea. Cazul trenează de mai mulți ani, iar indiferența birocratică lovește în bieții oameni cazați aici. Unii au doar viză de flotant, iar absența reglementării face să nu li se poată prelungi cartea de identitate expirată. Așadar, nu mai pot primi nici pensii sau indemnizații, în plus trebuie să părăsească locul de cazare. „Unde să se ducă? Nu au pe nimeni, nu au unde să locuiască, ce să facem cu ei?”, spune doamna Dana.

Cei uitați de societate sunt adesea invizibili pentru autorități, deși Legea Asistenței sociale 292/2011 le garantează o viață „împlinită și demnă”. În turul prin spațiile fundației, ajungem la sera unde se coc lent roșiile și dovleceii. Doamna Dana e mândră de realizare, fiindcă este o preocupare educativă și plăcută pentru cei de aici. În grădină, pe capacul unei lăzi, ard lumânări. La umbră stă un vârstnic îmbrăcat în negru. Ale lui sunt lumânările, rămase de la Sfânta-Maria, la care se închină. Îi lipsesc degetele de la ambele mâini și picioare, l-au scos din locuința în flăcări și l-au salvat cu dificultate. S-ar putea zice că are locuință, dar e incendiată și nelocuibilă. Nu are pe nimeni, deci spitalul l-a trimis spre acest centru rezidențial.

Om sau câine?

La fundație sosesc de la spitale, de la alte centre sau direct persoane rămase fără locuințe. „Inițial, ne-am ocupat și de cronici, de așa-numiții boschetari, dar pe parcurs am restrâns categoriile pentru eficiență”, explică Petru Ilieșu. În comunitatea de acum sunt nouă femei și restul bărbați, o comunitate pestriță cu biografii încărcate: alcoolici, foști pușcăriași, bolnavi de demență senilă, depresivi, retardați. Tuturor trebuie să li se asigure nu doar hrana, ci și tratamentele și asistența psihologică.

Un locatar salvat din incendiu
Un locatar salvat din incendiu

Primim lămuriri: este un mediu mereu conflictual printre rezidenți imprevizibili, incapabili să își organizeze singuri viața, să își evalueze trecutul și să proiecteze un viitor. Dependenți de serviciile sociale, care cuprind activități fizice, culturale, educative, este nerealist să credem că aceștia sunt recuperabili. Printre propunerile transmise ministrului muncii, Petru Ilieșu a sugerat și renunțarea la prevederea aburdă ca la fiecare doi ani rezidenții să fie trimiși în lumea mare, să își ia viața în mâini. Cu pensii minimale și fără locuință, vor eșua în stradă.

Excepțiile sunt rarisime. Cazul unui fost avocat, om cult și educat, ajuns pe drumuri după divorț, este o excepție. Fascinant în mitomania sa, avocatul a îndrăznit să părăsească rezidența pentru a se angaja pe un șantier, unde și locuia. Își spunea „consilier juridic”, dar era paznic, însă cel puțin avea o viață. De Mihai, un moldovean blând, care nu avea niciun fel de venit fiindcă lucrase cu ziua toată viața, Petru Ilieșu își amintește cu tandrețe. Poposise la vârsta de 60 de ani la centrul de cazare al fundației, era muncitor și cinstit, dintre cei care „nu pun mâna”. A găsit un plic cu bani și bijuterii în casa mamei lui Ilieșu, pe care o ajuta după o fractură de femur, și l-a predat. S-a stins din viață, dar poza lui e pe panoul de la intrare, alături de al lui Ioan, care a performat la centrul social de la Comeat în cuplu cu Dora, o femeie al cărei retard se compensa cu chibzuința și hărnicia lui Ioan.

Au fost și cazuri de recuperare incredibile în istoria FundațieiTimișoara '89: un fost pușcăriaș cu 13 ani la activ a reușit să nu mai facă nicio infracțiune timp de cincisprezece ani și chiar să își controleze setea de alcool. Când simțea că îl apucă, dădea telefon la Salvare. „De unii te atașezi”, mărturisește Petru Ilieșu, „sărăcia și lipsa afecțiunii sunt cauzele declasării, ale umilinței, ale lipsei perspectivei”. Totuși, printre fantasmele rezidenților săi se află o casă, o familie, un servici bun, cum reiese din dialogurile publicate în volumul „Oameni care nu există”. Deși lucrurile s-au mișcat după 1989, totuși statul nu a ajuns la o soluție viguroasă pentru neajutorații societății: conform legilor existente, norma pentru îngrijirea unui câine din ecarisaj este de 85 euro/lună, în timp ce pensia socială gradul III nu atinge nici 50 euro lunar.

XS
SM
MD
LG