Înainte nu era mai bine.

Șansele să fi fost victima unei infracțiuni de furt în 1983 erau de zece ori mai mari decât în 2022, arată statisticile oficiale.

Europa Liberă a analizat cum a evoluat una dintre cele mai vechi practici de pe Pământ – furtul – din 1980 până azi.

Într-o zi friguroasă de decembrie, o femeie de 45 de ani ajungea în curtea spitalului de copii din Bârlad.

Anul era 1989, iar femeia venise de la țară – de la 20 de km distanță – pentru a-i aduce de-ale gurii fiicei sale, internată în maternitatea spitalului unde născuse primul ei copil.

Femeia nu avea voie să intre în spital, așa că a strigat-o din curte pe fiică.

De la fereastra primului etaj, tânăra mamă a întins o sfoară de câțiva metri înspre curte. Femeia de 45 de ani a legat temeinic sfoara de toartele sacoșei; de la etaj, tânăra mămică a ridicat plasa cu mâncare, pe care a pus-o la geamul de deasupra patului ei.

De ce au procedat astfel? „Ne era frică să nu se fure. Asistentele umblau în sacoșele pe care ni le aduceau rudele și luau din ele ce era mai bun”.

Copilul a cărui mamă și bunică apelaseră la această strategie anti-furt este autorul acestui articol.

La finele a patru decenii marcate de sărăcie și foamete, societatea românească din anii cenușii de dinainte de căderea regimului comunist se confrunta cu un fenomen care avea să-și pună aspru amprenta inclusiv pe deceniile care aveau să urmeze.

Furtul.

Fenomenul a fost foarte răspândit în anii 1950 și 1960 în rândul țăranilor ale căror pământuri fuseseră confiscate abuziv de comuniști în procesul de colectivizare. S-a apoi extins în anii ’80, când România a traversat o criză economică profundă, la cei care ajuseseră să muncească în marile fabrici socialiste.

„Lipsurile economice – bunuri de strictă necesitate, servicii – au fost constante în regimul comunist, iar lungi perioade a fost vorba de penurie generalizată. Asta era valabil și în orașe, și în sate, cu anumite diferențe, desigur”, spune pentru Europa Liberă istoricul Dorin Dobrincu, fost director al Arhivelor Naționale ale României.

Dobrincu, precum și alți istorici sau cercetători care au studiat perioada, vorbesc așadar de un fenomen alimentat în mare parte de lipsurile din viața de zi cu zi.

De multe ori, furturile nu erau neapărat rodul cleptomaniei, ci al foamei.

Legile socialiste și manualele de drept ale vremii puneau mare accent pe pedepsirea drastică a celor care furau, mai ales când furtul era comis în dauna „avutului obștesc”.

Iată cum era descris principiul, într-o lucrare din 1987 a Ministerului de Interne, intitulată, sugestiv, „Infracțiuni contra avutului obștesc”:

„Împotriva celor care comit infracțiuni contra avutului obștesc, care subminează proprietatea obștească, trebuie acționat cu toată fermitatea. Nimeni în societatea noastră nu are dreptul să sustragă ori să prejudicieze în vreun fel proprietatea obștească.”

Însă, în ciuda pedepselor dure și a implicării mai multor structuri de forță ale regimului în combaterea furtului din „avutul obștesc” – mai ales în anii ’80 – în multe cazuri autoritățile închideau ochii sau erau păcălite de cei care „fentau sistemul”.

„Existau și complicități extinse, cu participarea celor de jos și a celor de sus, cu raportări false, cu producții fictive, cu «schimburi» trecute în acte”, spune istoricul Dorin Dobrincu.

Cifrele oficiale

E greu să avem încredere în cifre atunci când ne raportăm la statistici din perioada comunistă.

În privința infracțiunilor, autoritățile socialiste obișnuiau mai degrabă să minimalizeze nivelul infracționalității comise pe teritoriul țării decât să umfle statisticile.

Cu această rezervă, cifrele privind condamnările penale din anii ’80 arată că, de departe, cele mai multe infracțiuni care erau confirmate de instanțe la acea vreme erau cele „contra avutului obștesc”.

Potrivit legislației penale comuniste, avut obștesc era format din:

• Bunurile întregului popor aflate în administrarea statului și încredințate de acesta organizațiilor de stat (organele centrale și locale ale puterii de stat, organele administrației de stat, instituțiile de stat – bănci, universități, școli etc. – organizațiile economice de stat – fabrici, uzine, intreprinderi comerciale etc.)
• Bunurile care aparțin organizațiilor cooperatiste de orice fel (cooperative agricole de producție, cooperative meșteșugărești)
• Bunurile celorlalte organizații care desfășoară o activitate din punct de vedere social și care funcționează potrivit legii (case de ajutor reciproc, comitete de părinți pe școală, asociații de locatari etc.)
• Bunurile din avutul obștesc încredințate legal unor persoane fizice, cu condiția ca făptuitorul să fi cunoscut apartenența reală a bunului. De exemplu, casierul unei organizații socialiste care are asupra sa o sumă de bani spre a plăti retribuția unor oameni ai muncii aflați într-un punct de lucru.

Deceniul VIII al secolului XX a început cu sub 10.000 de persoane condamnate pentru fapte în dauna avutului obștesc și a atins un maxim în 1983, cu peste 62.000 de condamnați.

1983 și 1986 au fost singurii ani din acel deceniu în care numărul de condamnări definitive de orice fel pronunțate de instanțele românești a fost de peste 100.000 (114.501 în 1983 și 102.261 în 1986).

Era însă o perioadă în care erau pedepsite penal inclusiv fapte care astăzi sunt dezincriminate (avortul, cerşetoria, specula, vagabondajul, homosexualitatea, parazitismul).

Următorul vârf al infracționalității avea să fie atins în 1997, cu 112.000 de condamnări.

După 1990, nivelul infracționalității a rămas ridicat.

În primul an de tranziție, în România au fost pronunțate doar 37.000 de condamnări definitive, 20.000 dintre ele fiind pentru infracțiuni contra avutului public și privat.

Rata infracționalității – incluzând aici și infracțiunile de furt în diferitele sale variațiuni – a crescut considerabil în anii ’90, cu un vârf în 1997, când 112.000 de români fost condamnați definitiv, peste jumătate din ei pentru infracțiuni contra avutului public sau privat.

Câteva explicații

În anii ‘80, România comunistă se confrunta cu o criză economică fără precedent, mai dură decât cea din toate celelalte țări din lagărul comunist (Republica Populară Bulgară, Republica Populară Ungară, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Democrată Germania, Republica Populară Polonă, Republica Populară Socialistă Albania, URSS).

În raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România din 2006 se menționează că „extrema severitate a crizei economice din România socialistă a fost
rezultatul deciziilor aberante ale lui Ceauşescu şi conducerii de partid de a continua cu
politica de industrializare extensivă şi de a plăti integral şi în timp cât mai scurt datoriile
externe ale ţării.”

Pe hârtie, românii trăiau într-una dintre cele mai prospere perioade din istoria țării, însă în realitate cei mai mulți dintre ei făceau eforturi considerabile pentru a supraviețui.

Alimente de bază - precum pâinea, zahărul, uleiul, ouăle, laptele, carnea - erau din ce în ce mai rare și au ajuns să fie distribuite, multe dintre ele, pe baza unor cartele nominale, în timp ce importurile de bunuri de consum şi de alte produse, precum medicamentele, au fost drastic reduse.

În afară de unele categorii privilegiate de muncitori – în special nomenclatura de partid – cei mai mulți dintre muncitorii români din perioada comunistă aveau salarii modeste, spune istoricul Dorin Dobrincu.

Pentru mulți, singura soluție de a supraviețui era de a „face rost”, de a „pune mâna” pe orice putea fi vândut sau dat la schimb.

„În deceniul care a precedat prăbușirea comunismului, mulți muncitori nu aveau ce cumpăra de banii pe care îi primeau drept salariu. Alimentele se dădeau – în cantități reduse – pe cartelă, iar cele de pe piața neagră erau greu de procurat și la prețuri foarte mari, adesea prohibitive. Furtul era extins în fabrici, indiferent că era vorba de cele din domeniul industriei alimentare sau din cele constructoare de mașini”, spune istoricul Dorin Dobrincu pentru Europa Liberă.

„La fel și în comerț, unde șefii rețelelor de distribuție și vânzătorii au ajuns să dețină poziții foarte influente, dincolo de mediul lor obișnuit. Orice putea fi sustras din întreprinderile de stat sau cooperative, dat în schimbul altor bunuri pe piața neagră”, completează istoricul.

„Furturile” țăranilor

Se cheamă furt când pleci acasă cu rodul muncii tale, de pe pământul care a fost al tău sau al părinților tăi și pe care statul ți l-a luat cu forța?

Mulți dintre țăranii din perioada comunistă considerau că nu.

Despre colectivizare, raportul Comisiei Prezidențiale din 2006 spune că a fost „cea mai lungă, mai dificilă şi mai criminală campanie de inginerie socială implementată în România comunistă: colectivizarea agriculturii.”

Cu scopul declarat de a moderniza agricultura, comuniștii au afectat cea mai importantă categorie socială a României din momentul în care au preluat puterea: țăranii. Circa 12 din cele 16 milioane de locuitori ai României se întrețineau, în 1948, din agricultură.

Colectivizarea – care a presupus includerea terenurilor agricole în Gospodării Agricole Colective – s-a încheiat în 1962.

Țăranii au fost nemulțumiți de la bun început de această reformă, care nu a făcut decât ca pământurile lor să fie confiscate, iar ei forțați să muncească aproape gratis pentru „avutul obștesc al societății socialiste”.

„În acelaşi timp a apărut şi s-a generalizat un fenomen care avea să devină obişnuinţă în deceniile următoare: «furtul» din Gospodăriile Agricole Colective , considerat de ţărani ca o formă legitimă de remunerare şi redistribuire a veniturilor acestora, dar criminalizat de regim ca o formă de sabotare a agriculturii socialiste”, se arată în raportul prezidențial.

Dorin Dobrincu este unul dintre istoricii care au documentat colectivizarea comunistă. El spune că „potrivit documentelor din perioada comunistă, în special din ceaușism, furtul luase proporții uriașe.”

„Și asta în condițiile în care numai o parte din infracțiuni – potrivit legislației epocii – erau depistate”.

Furtul nu a fost inventat în perioada comunistă, însă atunci a devenit o practică socială extinsă, conchide istoricul Dorin Dobrincu.

Iar efectele acelor vremuri se mai resimt și astăzi, chiar dacă numărul de furturi sau de infracțiuni asimilate este de zece ori mai mic decât în 1983 sau 1997.

„După prăbușirea regimului comunist, în alte condiții, practicile exersate înainte au fost multiplicate. Alături de raportarea ambiguă multă vreme la proprietate, de funcționarea deficitară a instituțiilor, de justiția coruptă, furtul extins din avutul public și înșelătoria mascată sub diverse scheme financiare au marcat puternic societatea românească în postcomunism”, amintește istoricul.

„Am observat o tendință interesantă la nostalgicii regimului comunist. Vorbesc cu toții despre realizările regimului, despre construcții, infrastructură, industrializare, dar deloc despre represiune și, important pentru subiectul nostru, despre furt. Cei care laudă regimul comunismul, de regulă, evită referirile la furt. Dacă îi chestionezi ceva mai insistent, admit că practica exista, dar era o formă de a te «descurca»”, afirmă Dobrincu.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.