Ofelia Popii la FITS 2022 - O corespondență semnată de Dragoș Vasile
***
Ne-am întâlnit în Sibiu, „la hală”, zisă și „Fabrica de Cultură” sau, pur și simplu - „Deci, vă duc la fabrică la Faust?” - cum s-a exprimat, destul de elegant, taximetristul care m-a lăsat acolo.
Cu Ofelia am stat de vorbă afară, undeva în spatele halei, într-un decor postindustrial, cu ciment fierbinte, tablă ruginită și lăcuste chiar mai naive decât Heinrich Faust, care habar n-aveau ce potop de ploaie o să le prindă-n iarbă, peste vreo 45 de minute.
Ofelia Popii:
Nu mă gândeam c-o să joc 15 ani rolul ăsta. Nu mă gândeam c-o să-l joc deloc, mai ales că la început, în versiunea inițială a distribuției, avem doar un rolișor: Vrăjitoarea. Dar îmi amintesc că eram foarte bucuroasă și așa. Iar când domnul Purcărete mi-a zis „Hai, învață Mefisto!”, mi s-a părut că e o glumă. Apoi am luat Premiul UNITER pentru el. Din banc în banc!
Dintotdeauna am avut puțină încredere în mine. De exemplu, la începutul meseriei, după ce am terminat facultatea - iar prin „început” înțeleg primii 10 ani -, aveam o anumită jenă de a susține un monolog. Îmi venea să-l spun repede, să-l termin odată și să mă ascund undeva. Tot timpul m-am simțit bine în relație cu partenerul, dar când aveam eu ceva mai mult de spus pe scenă mi se părea că pierde lumea timpul cu mine.
În timp, am izbutit să repar câte ceva, să lucrez la asta, am reușit să-mi găsesc suporturi - lucruri de care să-mi pot agăța mintea de așa natură încât să nu derapeze atunci când m-apucă frica.
Dar încă am emoții când joc în Faust. Ce bine aș fi dormit azi-noapte, dacă nu le mai aveam! Și da, încă repet textul. Noi avem spectacol la 10, iar în seara asta, pe la 8, vine prietena mea, sufleur, să repetăm împreună.
E și foarte senzorial. Iar dacă nu știi la ce să te aștepți, te ia pe nepregătite. Când vine mulțimea. Și trece! Și cântă! Și se zguduie locul ăla în care stau ei, despre care spectatorii știu c-ar trebui să fie un loc sigur - pentru că așa și e, în alte spectacole. Numai că acuma pare fragil, atacabil. Îi simți cum ezită.
Încă vin oameni la festival care văd pentru prima oară Faust și simt lucrurile pe care le simțeau spectatorii care-l vedeau pentru prima oară acum 15 ani. E minunat să constat că da, încă funcționează.
Acum suntem la Sibiu, dar eu vin de la Cluj. Pentru că acolo am făcut școala. Pe de altă parte, înainte de FITS, am fost la TIFF. Și e un alt prilej să-mi dau seama că tot aici mă simt în largul meu, pentru că eu încă nu m-am obișnuit să joc în filme.
N-am depășit nici acum stinghereala aceea inițială. Stresul. Nesiguranța. Poate și pentru faptul că ofertele de a juca în film vin rar și simt că-mi scapă, cumva, meseria printre degete. Jucatul în film e altceva. Uite, de exemplu, pentru Om Câine, filmul de debut al Ştefan Constantinescu, am lucrat cu Bogdan Dumitrache. Și-am văzut ce înseamnă, efectiv, să știi meserie. Pe lângă talentul lui evident, el chiar are știința de a juca în cinema.
Eu, în film, sunt într-un continuu debut. Iar asta mă costă efort. În film, mi se pare că risc mereu să greșesc și din asta rezultă un anume stres. Iar după aia, când mă văd în produsul finit, încep să-mi dau seama de greșeli, de cum aș fi putut să abordez mai bine o anumită scenă.
Și mi-e ciudă că nu le-am simțit atunci, întrucât în film nu prea mai poți să revii și, în general, îl și vezi montat prea târziu. Și-n sinea mea îmi zic: „Doamne, dar dacă asta a fost dubla cea mai bună, cum or fi fost celelalte?”.
Pe de altă parte, uite, un personaj din teatru poate trăi în tine chiar și 15 ani. În film, l-ai făcut în câteva luni, gata, ai scăpat de el, l-ai depășit, iar dacă te deranjează cu ceva ce-a ieșit, nu te uiți la film și gata. Din fericire, mi-a plăcut mult să lucrez la Om Câine. Iar din ceea ce mi s-a spus după proiecție și la TIFF Talks, rezultă că mi-a ieșit bine rolul. Trag concluzia că, iată, îmi prinde bine să joc rar în filme.
În timp, am învățat să fiu foarte disciplinată. Atât înainte de spectacol, cât și după. Nu poți să prelungești starea, tulburarea aia a unui rol, fără să te arzi, fără să te afecteze cumva ca om.
De aceea, când se termină spectacolul, eu mai trag de timp pe-aicea. Mă demachiez încet, încet - oricum, la Faust am ce demachia -, nu mă grăbesc nicăieri, apoi mă plimb un pic cu mașina, pentru că îmi place să conduc noaptea, și abia atunci când simt că m-am liniștit complet mă duc spre casă.
Nu, nu e vorba de „ieșitul din personaj“, care pare așa, o chestie mistică. Nu. La mine e adrenalină, pur și simplu, și trebuie să mă calmez. Am o fetiță - nu pot să mă duc acasă și s-o sperii, cumva.
La Faust n-am adus-o. Sper să-l jucăm suficient de mult timp cât să i-l pot arăta. Dar e drept că ea deja știe ce face mama ei: am fost cu ea la alte spectacole și am dus-o să-mi cunoască studenții.
Ce mi-a plăcut cel mai mult anul acesta, la festival? Casa, după Maxim Gorki, o producție de la Chișinău, în regia lui Dumitru Acriș. O propunere foarte interesantă: actorii jucau într-un spațiu în formă de cruce, printre noi, spectatorii, așezați în patru insulițe, foarte aproape unii de alții, vedeai, efectiv, cum li se ridică părul pe mâini actorilor sau cum li se face pielea de găină în anumite momente intense ale piesei. Și superb lucrat cu mirosurile! La un moment dat, un personaj voia să dea foc casei și turna un fel de benzină pe jos. Simțeai imediat pericolul, îl simțeai, pur și simplu, în nări.
Ce nu mi-a plăcut la FITS: oamenii care vin la spectacole și ies. Și nu ies neapărat din sală pentru că nu le place spectacolul. Ies pentru că se grăbesc să ajungă la altul. Și la altul. Și la altul. Să nu cumva piardă ceva. E o vrie din asta, un heirup, o dorință de a bifa cât mai multe piese, titluri, evenimente. Și nu-mi explic de ce. De ce oamenii ăștia nu-și iau un pic de timp, după un spectacol, să se gândească nițel la ceea ce tocmai au văzut.
FITS 2022. Cea mai spectaculoasă întoarcere a normalității
Sunt dezamăgită că nu s-a întâmplat ceea ce speram eu c-o să se-ntâmple. Am crezut că după toată experiența asta negativă comună, după doi ani de pandemie, o să renască empatia, grija pentru celălalt. Stăteam așa, închisă în casă, în lockdown, și mă gândeam că o asemenea experiență nu are cum să nu ne schimbe în bine, întrucât acuma știm, am devenit conștienți de ce putem pierde și cât de ușor. Mă gândeam că o suferință comună se va termina cu o mântuire comună. Dar apoi m-am întâlnit cu oamenii ieșiți din casă și mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic esențial.
Ce mă face, totuși, fericită acum, în 2022? Fiică-mea. Munca. Și studenții mei, în care întrezăresc deja niște oameni buni și despre care sper din tot sufletul că vor rămâne așa. Că n-o să-i schimbe lumea asta din jurul lor, din jurul nostru.
*Dragoș Vasile, Sibiu
