A fost ambiția fostului primar să-i pregătească edificiului istoric o nouă față în întâmpinarea momentului Capitalei Culturale Europene.
Primarul nu „s-a reales", capitala europeană s-a amânat cu doi ani, iar lucrările continuă în ritm lent.
Nu doar instituțiile găzduite în clădire, Opera, Teatrul Național, Teatrul Maghiar „Csiki Gergely” și Teatrul de Stat German au un trecut plin de suișuri și coborâșuri, de succese și stagnări, ci însăși clădirea este marcată de o istorie fabuloasă.
Renasc vechi resentimente arhitectonice
Ceea ce se renovează acum este fațada placată cu travertin, cu accent neobizantin concepută de arhitectul bucureștean Duiliu Marcu, după incendiul din 1920, când înfățișarea inițială în stil Renaissance dată de arhitecții vienezi Helmer și Fellner a fost distrusă de incendiu. Au rămas intacte doar părțile laterale, renovate, dar nemodificate până azi.
Duiliu Marcu a înălțat fațada pentru a conferi altitudine clădirii, concurată mai târziu, din 1936, de catedrala ortodoxă în stil bizantin, mult mai impunătoare. Argumentele sale arhitecturale n-au convins pe toată lumea nici în vremurile de atunci, la început de secol XX, nici azi, când diverși consilieri și fostul primar au repus pe tapet ideea refacerii fațadei după proiectul inițial, fiindcă fațada actuală ar fi de factură „fascistă”.
Prin 2013, un consilier local se lansase într-o amplă defăimare a lucrării lui Duiliu Marcu susținând că „vom începe o campanie pentru a readuce faţa originală a Operei. Timişoara merită acest lucru. Timişoara trebuie să redevină un oraş european, mai ales că doreşte să fie şi Capitala Culturală a Europei. Este o şansă istorică să renunţăm la această struţo-cămilă… S-a tăcut mult timp, iar Timişoara avea o clădire în stil fascist. Este timpul să se revină la ce a fost”.
Între timp, consilierul și partidul său au dispărut, iar lucrările actuale vor restitui ultima variantă a unei clădiri greu încercate de incendii și distrugeri.
Imperiul Austro-Ungar și teatrele
„Mica Vienă”, cum era încă de pe atunci cunoscută, Timișoara și-a urmat destinul de oraș cultural multietnic și multiconfesional cu ochii pe impunătoarea capitală a Imperiului. În 1869, la Viena se inaugura Teatrul Curții Imperiale, numită mai târziu Wiener Staatsoper, construit de arhitecții Hermann Helmer și Ferdinand Fellmer.
Frumoasa clădire în stil neorenascentist, care făcuse o victimă în persoana arhitectului Eduard van der Nüll, sinucis în urma unor observații critice ale împăratului Franz Joseph și ale presei, a devenit model pentru construcții similare în toată Europa Centrală și de Est. Cei doi arhitecți au elaborat planurile pentru teatrele din Budapesta, Seghedin, Graz, Salzburg, Rijeka, Bratislava, Praga, Odesa, Berlin, Sofia, Cernăuți, Cluj, Oradea, Timișoara ș.a.
Teatru și spectacole lirice a avut Timișoara încă din 1776, ținute în clădirea primăriei sârbe dotate cu cele necesare. Când sala a devenit neîncăpătoare, în ciuda extinderilor și renovărilor, s-a pus problema construirii unui nou teatru comunal. Inițiatorii, în frunte cu primarul Karl Küttel, s-au organizat în Societatea pe acțiuni pentru construirea Teatrului, Redutei și Hotelului și au pus pe picioare un plan de finanțare: au vândut „pe viață” lojele viitorului teatru unor aristocrați pasionați de operă și au făcut un împrumut la o bancă austriacă.
Lucrările încep în 1871 iar în mai 1872, când împăratul Franz Joseph vizitează Timișoara, edificiul deja masiv îi cucerește Majestății sale acordul pentru ca viitorul Teatru Comunal să îi poarte numele. În toamnă, clădirea e ridicată până la nivelul acoperișului și se lucrează la finisajele din interior, ocazie pentru o festivitate la care au participat acționarii, primarul Küttel, familiile de aristocrați ai vremii. Erau prezenți și frații Mocsoni, susținători înfocați ai înființării unui teatru românesc, după cum aflăm de la muzeograf Elena Miklosik.
Alte epoci, alte epidemii
Anii 1873-1874 nu sunt productivi pentru monumentala construcție, atât de așteptată de publicul timișorean, alcătuit majoritar în secolul al XIX-lea din germani și unguri. Epidemia de holeră încetinește lucrările din cauza restricțiilor impuse de autorități și a fricii de îmbolnăvire.
Ștefan Gămănescu descrie cum a fost administrată situația de către municipalitate, care a luat „măsuri sanitare și polițienești” pentru a opri răspândirea rapidă a holerei, transmisibilă prin apa băută. S-a impus carantina, s-au luat măsuri de dezinfecție și dezinsecție a gărilor și locurilor publice, biserica a fost chemată în ajutor pentru a distribui medicamente. Autoritățile raportau din 8 în 8 zile situația deceselor și comunicau măsurile de luat mai departe.
Holera din anii 1872-1873, o boală infecțioasă răspândită cu viteză în Banat și în imperiu, este considerată de Gămănescu „ultima epidemie importantă din Europa Centrală și de Est, cu durata cea mai lungă și cu consecințe demografice dintre cele mai grave”. Practic, decesele au depășit numărul nașterilor.
Este știut că timp de secole Timișoara nu a beneficiat de apă potabilă sănătoasă, din cauza zonei mlăștinoase și a filtrării deficitare. O victimă a apei proaste a fost chiar prima iubită a lui Beethoven, Jeanette D'Honrath, care, căsătorită cu mareșalul Carl von Greth, comandantul Cetății Timișoara, a murit în 1823 de o infecție a ficatului, la numai 53 de ani.
Inaugurarea. Nu una, ci mai multe
În 22 noiembrie 1875 se inaugura Noul Teatru Comunal „Ferencz Jozsef” cu piesa Dominația femeilor a lui Ede Szigligeti, spectacol jucat de actorii Teatrului Național din Budapesta.
Toată suflarea culturală timișoreană era de față ocupând cele 1.200 de locuri, să vadă minunea: cortina de fier pictată cu scene romantice înfățișându-l pe Apolo înconjurat de muze, stucaturile aurite, candelabrul uriaș, lojele decorate cu cariatide și cu blazonul regal etc.
La trei zile distanță, are loc inaugurarea germană pentru care dirijorul Friederich Witt compune un marș original. În 29 decembrie are loc premiera operetei Liliacul de Johann Strauss, la un an de la premiera vieneză, aflăm din monografia Istoria a două secole de teatru liric la Timișoara a lui Nicolae Ivan. Tradiția se păstrează și azi: în ultima seară a anului, la Opera din Timișoara se joacă Liliacul, ca preludiu al Revelionului.
S-a cântat în secolul al XIX-lea pe această scenă Traviata, Olandezul zburător, Martha, Lohengrin, Trubadurul, Flautul fermecat etc. Sunt invitate numele mari ale muzicii, de la violoniștii Pablo Sarasate la Johannes Brahms, care a concertat în septembrie 1879 la Timișoara, în aplauzele entuziaste ale publicului.
Nu lipsesc din ansamblul gândit cu mai multe funcțiuni o cafenea, o sală de dans și o bibliotecă, sugerând statutul de Palat al Culturii pe care edificiul îl are în epoca noastră.
Între faliment și incendii
Deși directorii s-au străduit să aducă în stagiune vedete pe scena teatrului, totuși falimentul nu s-a putut evita, fiindcă încasările nu acopereau cheltuielile. În 1878 banca ipotecară austriacă scoate la licitație clădirile pentru datoria de aproape un milion și jumătate de forinți. Primăria va răscumpăra teatrul, însă un incendiu din 1880 face și mai grea situația: acoperișul, interiorul, decorațiunile, totul s-a prăbușit.
„Astfel de evenimente triste nu au fost neobișnuite în viața teatrelor”, arată Elena Miklosik într-un studiu. Teatrul din Arad inaugurat în 1875 s-a aprins în 1883, cel din Seghedin în 1885, la doi ani după ce arhitecții Helmer și Fellmer îl terminaseră, iar Wiener Stadttheater a fost mistuit de flăcări în 1884.
Clădirea Operei din Timișoara a fost refăcută în 1882 de arhitecții care o proiectaseră în același stil renascentist, cu mici modificări și inaugurată în decembrie, cu măsuri speciale de pază împotriva incendiilor. Au fost mobilizați 36 de pompieri pentru eveniment. Cortina de fier nu mai era pictată, tavanul distrus a fost redecorat cu patru imagini alegorice, iar candelabrul imens avea trei rânduri de lumini, după cum consemnau jurnaliștii vremii.
Reconstrucția a durat însă mai mult, fiind complet terminată abia în 1891, cu ocazia Marii expoziții agro-industriale, când Timișoara a fost din nou vizitată de împăratul Franz Joseph.
Deși considerată mândria orașului, îngrijită și renovată de mai multe ori de-a lungul timpului, în 1920 un nou incendiu a devastat Opera, în timpul pregătirilor pentru spectacolul de gală al trupelor sosite din București. Banatul era deja de un an sub administrație românească, iar limba română lua încet-încet locul limbii germane și maghiare folosite ca limbi oficiale până în 1919.
În 1923, când încep lucrările de restaurare ale Operei, Timișoara primește vizita regelui Ferdinand I, făuritorul României Mari. Lucrările vor fi de durată, în 1933 arhitectul face o nouă intervenție simplificând proiectul inițial, iar numărul de locuri se va restrânge la 600.
Balconul, kilometrul zero al democrației
Cu toate distrugerile suferite în timp de clădirea monumentală a Operei din Timișoara, balconul a rămas relativ la forma inițială, cu arcadele sale rotunde susținute de coloane. El a devenit un loc simbolic pentru timișoreni: de acolo s-a vorbit mulțimii în timpul Revoluției din decembrie 1989, acolo s-a citit Proclamația de la Timișoara, toți șefii de stat postdecembriști au ținut să urce în acest balcon.
Atunci când prezența unor politicieni a fost în contradicție cu simbolistica libertății și democrației, timișorenii au apărat balconul.
Dincolo de semnificațiile simbolice care trebuie conservate, teatrele care conviețuiesc în casa cea mare resimt absența unor facilități necesare instituțiilor de spectacol moderne. Mariana Voicu, fost secretar literar al Teatrului Național și autoarea Istoriei Teatrului „Mihai Eminescu” din Timișoara (1945-2005), lucrare de peste o mie de pagini, mărturisea pentru Europa Liberă că și-ar dori să continue munca de constituire a arhivei teatrului, pe care a abandonat-o după un accident, însă nu există un lift pentru persoanele care nu pot urca treptele și nici rampe pentru cărucioare.„M-aș duce și mâine, dar nu pot”, a încheiat cu amărăciune.
