Niculina (Nina) Moica avea 15 ani în 1959, când a decis să le trimită familiilor deținuților politici din Reghin, orașul ei natal, scrisori de încurajare.
La scurt timp după prima scrisoare, eleva din clasa a IX-a de la Liceul Petru Maior, care era și membră într-un grup anticomunist, a fost arestată de miliția comunistă. Făcuse, spuneau autoritățile comuniste, „acțiuni ostile împotriva regimului”.
„Înaintea lotului nostru a fost arestat un lot mult mai mare de oameni serioși, cu profesii de toate felurile, vreo 70 de persoane, și dintre ei au fost arestați și de la mine din oraș. Cum cunoșteam câteva familii, ne-am gândit că poate îi putem ajuta cu ceva. Și le-am trimis niște scrisori de compasiune, să le spunem că suntem alături de ei și dacă putem să-i ajutăm cu ceva”, povestește dna Moica, într-un interviu pentru Europa Liberă, cum a început calvarul.
Cu numai un an înainte, la liceul din Reghin la care învăța, venise un elev nou, mai mare cu doi ani decât ceilalți, Nicolae Munthiu, care inițiase un grup împotriva regimului comunist și în care coopta cât mai mulți tineri. Printre cei care s-au alăturat a fost și Nina.
Planul lui Nicolae Munthiu era să fugă în munți și să se alăture grupurilor de rezistență anticomunistă, motiv pentru care a furat arme de la Ocolul Silvic de pe Valea Gurghiului. Securitatea i-a aflat intențiile și, pe 13 iunie 1959, l-a arestat. La anchetă, Munthiu a vorbit despre toți membrii grupului.
O zi mai târziu, au fost arestați Nina Moica, prietena ei, Irina Cooș, și alți membrii ai grupului.
Toți au fost urcați în dubă și duși la sediul Securității din Reghin.
În prima noapte de arest, Nina Moica a fost închisă într-o cameră întunecată și păzită de un câine lup.
Între 118.000 și 600.000 de oameni au fost fost întemnițați în lagărele comuniste, potrivit Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
Numărul exact al victimelor comunismului nu este cunoscut.
Istoricul Florin Mătrescu scrie în cartea sa „Holocaustul roşu”, bazată pe mai multe surse istorice, că numărul persoanelor care au suferit în regimul comunist depăşeşte 3 milioane, iar numărul morților uciși de comuniști este 891.500.
„Foarte greu înțelege lumea astăzi ce severitate era în regimul comunist. Și nu vorbim de orice fel de regim comunist, că nu este vorba de regimul lui Ceaușescu.”
„Toată lumea acum are impresia că s-a născut comunismul, la noi, în perioada lui Ceaușescu. Ceaușescu a fost o urmare a nenorocirii care a fost imediat după război, când au venit rușii și ne-au adus comunismul cu forța”, spune Nina Moica.
Nina Moica – 1.800 de zile de frig, foame și umilințe
Procesul Ninei Moica a început în iunie și s-a încheiat în septembrie 1959 – în această perioadă a fost închisă în penitenciarul de la Târgu Mureș.
Între timp, a fost arestat și tatăl tinerei, Petru Moica, care nu era de acord cu colectivizarea și fusese declarat „chiabur”. Arestarea fiicei lui era un motiv în plus pentru ca el și să fie închis. Mai mult decât atât, fusese turnat la Securitate că asculta posturile de radio străine.
Pe 11 septembrie 1959, la finalul procesului, Nina Moica a fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică și 8 ani degradare civică, pentru uneltire împotriva regimului comunist.
Degradarea civică era o pedeapsă severă, complementară muncii silnice, prin care inculpaților li se confisca averea, iar ei își pierdeau drepturile cetățenești.
Inițial, a fost dusă la închisoarea de la Târgu Mureș, unde a fost ținută până în decembrie 1959.
A fost mutată apoi în alte patru penitenciare comuniste, din toate colțurile României: Jilava, Arad, Botoșani, Oradea.
În perioada comunistă, în România au existat 74 de închisori, printre care cele mai cunoscute sunt cele de la Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Râmnicu Sărat, Galați, Pitești, Brașov, Oradea, Craiova, Galați.
În afară de închisori, în România au existat și lagăre de muncă: Canalul Dunăre-Marea Neagră (Poarta Albă, Salcia), Balta Brăilei, Midia.
Potrivit Memorialului Victimelor Comunismului și Rezistenței, au existat cel puțin 319 de centre de anchetă, de deportare şi colonii de muncă.
În total, Nina Moica a fost închisă în temnițele comuniste timp de 1.800 de zile – ceea ce înseamnă cinci ani și opt zile. A fost eliberată pe 23 iunie 1964, când era încarcerată la Penitenciarul Oradea.
Ani de zile, până la Revoluția din Decembrie 1989, Nina Moica – precum cei mai mulți dintre foștii deținuți politici – nici nu a avut voie, dar nici nu a vrut să povestească despre perioada petrecută în închisoare.
De altfel, fiica ei a aflat din întâmplare, când avea numai nouă ani, prin ce a trecut mama ei. I-a spus o mătușă, iar Nina a trebuit să îi explice că nu a fost închisă pentru hoție, ci din cu totul alte motive.
„Viața în închisoare era groaznică”, spune Nina Moica.
„Foame, frig, umilință foarte multă. Noi ca noi, că eram tineri, dar erau femei de foarte bună calitate sau chiar dacă erau țărani aveau demnitatea lor, pentru că țăranii în închisoare s-au comportat extraordinar de frumos, de demn. Era severitate foarte mare, nu se poate descrie.”
Valurile de arestări politice din perioada comunistă
După instalarea pe 6 martie 1945 a Guvernului Petru Groza cu ajutorul bolșevicilor, a început impunerea prin teroare a regimului comunist.
Proceselor împotriva „criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării” le-au urmat valuri de arestări.
În 1947, au fost arestați opozanții politici – liderii PNȚ și PNL – Iuliu Maniu, Ion Mihalache, I.C (Dinu) Brătianu, precum și policitieni care înfăptuiseră Marea Unire din 1918: Alexandru Vaida Voevod, Ion Nistor, Sever Bocu.
În al doilea val de arestări, cel din 1948, ajung în lagărele comuniste mii de studenți, mulți dintre ei simpatizanți ai legionarilor, dar și opozanţi activi ai comuniştilor.
Între 1949 și 1953 - la moartea liderului URSS Iosif Stalin – Securitatea și-a intensificat acţiunile represive pentru a consolida puterea Partidului Comunist de la București. Oponenții comunismului erau arestați, li se înscenau infracțiuni și se organizau procese-mascaradă.
În același timp, a început colectivizarea forțată, iar țăranii care nu voiau să își cedeze pământurile și micile averi erau împușcați sau aruncați în închisori. 13 ani a durat colectivizarea forțată, încheiată ca un „succes” în 1962.
În 1958, Armata Roșie s-a retras din România. Regimul de teroare fusese instaurat.
În 1958, Consiliul de Stat reia o hotărâre din 1950 prin care se prevedea că „cei care primejduiesc orânduirea socialistă sau care o defăimează” pot să fie arestaţi fără mandat sau proces. Au urmat procesele publice ale intelectualii care se dovediseră „prea independenți” de regimul comunist. Cele mai cunoscute sunt procesul în care au fost inculpați compozitorul Mihail Andricu, sculptoriţa Miliţa Pătraşcu, scriitorul Jacques Costin.
În 1960, are loc procesul Noica-Pillat, un proces fabricat cu intenţia de a anihila intelectualitatea românească. Din acest lot au făcut parte Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Marietta Sadova, Sandu Lăzărescu, Vlad Aurelian, Nicu Steinhardt și Beatrice Strelisker.
Surse: IICCMER, Memorialul Sighet
După ce a primit sentința de 20 de ani de închisoare, Nina Moica a fost transferată la închisoarea Jilava de lângă București. La peste 500 de kilometri de casă.
„În Jilava, când am ajuns și m-am văzut în groapa aia, am zis «aici pot să-mi facă ce vor. Nu știe nimeni unde sunt». Puteau să-ți facă acolo orice și au și făcut destule nenorociri, cine mai știe câți morți au fost în închisorile comuniste”, spune Nina Moica.
Au urmat închisorile comuniste de la Arad, Botoșani, Oradea. Niciodată nu știa de ce este mutată, când, unde – nu primea nicio explicație.
„N-aveai voie să știi nimic. Absolut nimic. Noi n-am văzut ani de zile un ziar, n-aveai un creion, n-aveai nimic. Gardienii ne vorbeau urât, din «bandiți» nu ne scoteau.”
Ea completează cu mărturiile foștilor deținuți politic din AFDPR:
„Dacă nu-și făceau norma, care era imposibil de făcut, deținuții care au lucrat la Dunăre (Canalul Dunăre-Marea Negră – n.r.), așteptau la rând, la bătaie, știau că urmează să-i bată. Era cumplită norma, nu se putea face, să sapi pământul înghețat iarna și să-l cari cu roaba. Erau bătrâni, care erau și foarte vechi deținuți, oameni care au stat și 15-17 ani în închisoare”.
De crescut, spune Nina Moica, a crescut în închisoare. 18 ani i-a împlinit în temnița de la Arad. Iar când a ieșit din închisoare avea 21 de ani. Se întâmpla în 1964.
În urma presiunilor venite din Occident, comuniștii emit pe 16 iunie 1964 decretul nr. 310 prin care 3.467 de deținuți politic sunt grațiați de restul pedepsei pe care o mai aveau de executat.
În perioada imediat următoare, zilnic erau eliberați câteva sute de deținuți politic. Pe 22 iunie 1964, 543 de persoane fuseseră eliberate din închisori, iar pe 23 iunie 1964, alte 636 de persoane sunt eliberare din închisori, printre care și Nina Moica, potrivit Memorialului Sighet.
„În închisoare, noi habar n-aveam ce se întâmpla afară, eram complet rupți de lume”, spune Nina Moica.
„Noi nu știam că, afară, statul român a acceptat oarecum obligația să scoată deținuții politic din închisoare, pentru că în Occident se știa că sunt foarte mulți deținuți politici în România. Și probabil că, mai mult ca sigur, au avut obligativitatea să scoată deținuții din închisoare. De asta am ieșit toți cam în 1964.”
Viața de după închisoare
Viața Ninei a rămas supravegheată strict și după 1964, de către Securitate.
A descoperit în dosarul de urmărire, pe care l-a găsit după Revoluția din 1989 cu ajutorul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), că orice mișcare făcea era consemnată în dosarul pe care Securitatea comunistă îl avea pe numele ei.
Liceul nu și l-a putut termina după eliberare, ci doi ani mai târziu, în 1966, la fără frecvență. Avea 23 de ani și locuia împreună cu primul soț, și el tot fost deținut politic, la Gura Humorului.
După bacalaureat și nașterea fiicei, s-a întors la Reghin, la părinți. A fost angajată la o cooperativă care producea încălțăminte sportivă, dar postul i-a fost restructurat după două luni. Așa a ajuns să lucreze la biroul unei federații sportive. Și acest job a fost desființat după ce l-a ocupat.
În timpul următoarei slujbe de birou pe care a obținut-o, a dat examene de diferență la liceul economic din Reghin și a devenit contabilă, însă nu era neapărat meseria pe care și-o dorise.
Prima căsnicie nu a fost de durată – când avea 30 de ani a divorțat de bărbatul care fusese închis împreună cu Petru Moica, tatăl ei.
„Am vrut neapărat să mă mărit cu deținut politic. Cu cine altcineva? Pentru că toată lumea se temea de noi. Femeile au mai făcut gestul ăsta, s-au măritat cu deținut politic, dar bărbați care să ia o deținută politic cred că se numără pe degete”, spune Nina Moica.
Până l-a cunoscut pe cel de-al doilea soț, Nina Moica și fetița ei au locuit la Reghin. După ce a împlinit 36 de ani și s-a recăsătorit, s-a mutat la Ploiești. Spera că astfel va scăpa de Securitate, despre care știa că o urmărea.
N-a avut nicio șansă, însă: Securitatea a scris note despre ea până pe 11 decembrie 1989, cu zece zile înainte de Revoluție.
„Foarte greu înțelege lumea astăzi ce severitate era în regimul comunist. Și nu vorbim de orice fel de regim comunist, că nu este vorba de regimul lui Ceaușescu. Toată lumea acum are impresia că s-a născut comunismul, la noi, în perioada lui Ceaușescu. Ceaușescu a fost o urmare a nenorocirii care a fost imediat după război, când au venit rușii și ne-au adus comunismul cu forța.”
„Românii noștri nu și-au dorit comunism, au reacționat care cum a putut și cum l-a dus capul, în funcție de ce avantaje a avut odată cu venirea acestui comunism. Unii s-au aliat, s-au adaptat și nu au avut probleme, dar grosul poporului nu a fost de acord cu comunismul.”
„Și au fost diverse mișcări, diverse organizații în țară împotriva comunismului, însă imediat cu intrarea rușilor în țară au început arestările”, spune Nina Moica în interviul acordat Europei Libere în decembrie 2025.
Deținuții politici, dați uitării în România lui 2025
La 82 de ani, Nina Moica este acum președinta Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR). E necăjită să vadă că cei închiși de-a lungul anilor de comuniști – mai trăiesc în prezent 11.000 dintre ei – au fost uitați de guvernanți.
„Ion Diaconescu, Alexandru Paleologu, Ticu Dumitrescu, toți deținuți politic, sunt cei care au creat Asociația (AFDPR - n.r.), prima asociație imediat după Revoluție, și datorită lor s-a vorbit de deținuții politic. S-a aflat câtă pușcărie, câtă închisoare politică s-a făcut în țară, câte suferințe au fost”, spune Nina Moica.
„Cei din PSD, și din alte formațiuni politice, care nu cred că au avut prea mulți deținuți politici în familie, au agreat această Asociație, oarecum, și datorită celor din Occident – dădea foarte bine să se vorbească de deținuții politic atunci, după Revoluție, dar în rest ne-au uitat”, continuă Nina Moica.
Ce le spune elevilor atunci când este invitată să vorbească despre comunism
Deseori, Nina Moica este invitată în școli, ca să le vorbească copiilor despre comunism și ororile la care a fost supusă.
„Unii ascultă, alții butonează telefoanele. Părerea mea, din ce am văzut, prin câte școli am trecut, este că depinde de școală, adică de profesorii care le-au vorbit despre comunism, și de familie. Pentru că sunt frecvente situațiile în care se ridică câte un elev și îmi zice «păi mie mama și tata mi-au spus că era bine pe vremea lui Ceaușescu»”, spune Nina Moica.
„Eu nu știu cum Dumnezeu li s-a părut că a fost bine. Eu mereu le spun elevilor: «dar nu vorbiți cu mama și cu tata, vorbiți cu bunicii». Pentru că mama și tata pe vremea aia erau copii și nu știau ce greu era”, continuă dna Moica.
Președinta AFDPR consideră că sondajele potrivit cărora 56% dintre români ar vedea comunismul ca o perioadă bună, iar pe Ceaușescu ca un lider bun, sunt consecința faptului că în școli și în familii nu s-a vorbit despre ororile comunismului.
„Sunt urmările politicii duse în ultimii 36 de ani. Nici în școală nu se vorbește. Noi am vorbit cu teamă, să nu credeți că în primii ani în care mergeam prin școli profesorii nu se temeau, directorii nu prea erau de acord cu aceste întâlniri”, arată Nina Moica, care crede că despre deținuții politic nu se vorbește nici acum destul.
„E o mare rușine pentru țara noastră că nu se vorbește despre asta: România nu are un muzeu al comunismului. Toate țările socialiste, foste socialiste, care au avut deținuți politic, au muzeul comunismului. Noi avem Sighetul, dar nu e meritul guvernului”, spune Nina Moica.
Revoluția din 1989 a prins-o la Ploiești, unde locuia atunci. Acum, la 36 de ani distanță spune că s-a bucurat „ca o proastă”.
„N-am dormit nopți întregi și mă uitam la televizor să văd ce se întâmplă la București. Și am sperat că va fi bine. Când am văzut-o pe Doina Cornea că se ridică în picioare și pleacă, m-am lămurit despre ce e vorba. Și nu mai vorbește nimeni nici de ea azi”, spune Nina Moica.
„Această Revoluție n-a curățat terenul de foști comuniști în totalitate. Eu așa zic. Că se supără sau nu se supără, asta e. Ce o să mai facă? Mă bagă iar la Jilava? Păi zău așa, am trecut prin toate. Nu mi se pare corect să nu se spună istoria adevărată”, mărturisește Nina Moica.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
