Toți cei patru au reușit să demonstreze că nu există meserii doar pentru femei sau doar pentru bărbați, atât timp cât lupți pentru ceea ce-ți dorești și pui suflet în tot ceea ce faci.
„Când ești îndrăgostit de ceea ce faci, n-ai limite”
Misha Diaconu are 40 de ani, locuiește în București și face artă din metal. A absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din Galați, după care a urmat cursurile Facultății de Artă Decorativă și Design, secția Metal, în cadrul Universității Naționale de Artă din București.
La Misha, pasiunea pentru artă s-a văzut încă de când era mică. Educatoarele de la grădiniță au observat înclinația sa artistică și i-au spus tatălui ei. „Îmi plăcea să pictez, să desenez, să modelez, îmi plăcea tot ce ținea de zona asta de creație”.
Misha este de părere că a moștenit această pasiune din familie. Tatăl ei obișnuia să creeze diverse obiecte. „Pe sticlă punea hârtie cu aracet și făcea să arate ca o scoarță de copac”.
În liceu, a studiat ceramică. După aceea, în facultate a învățat să lucreze atât cu ceramică, cât și cu sticlă și metal. „Eu căutam un material care să-mi permită să merg pe verticală cu compoziția”. În timpul facultății, Misha și-a dat seama că îi place să lucreze mai mult cu metalul. „Descopeream, de la o zi la alta, cât de fain este”.
Își amintește că prima dată când a început să studieze metalul a primit o bucată de tablă, pe care a trebuit să o decupeze în formă de cerc și să o fixeze pe o buturugă. „A fost wow! Și apoi am mai luat bucățele de tablă și le-am bătut pe o parte și pe alta, până am făcut diferite forme, de exemplu: o frunză”.
Metalul a reprezentat pentru Misha un material nou și interesant, pe care din acel moment a început să-l experimenteze zi de zi.
Încă din perioada facultății, Misha Diaconu a lucrat în domeniul pe care-l studia. A fost desenator timp de două luni de zile la Castel Film, după care i-a convins pe angajatorii săi că poate crea din metal obiectele pe care le desenează. Așa a ajuns într-un atelier în care erau numai bărbați. Misha era singura femeie de acolo, iar șeful i-a zis că, din acest motiv, n-o reziste mai mult de două luni. „M-a văzut așa micuță și fragilă. E privit ca un domeniu foarte masculin, cel puțin în România”.
Misha susține că firea ei puternică a ajutat-o mereu în această meserie. „Lucrând într-un mediu dominat de bărbați, trebuie să fiu mai rece. Eu sunt foarte rigidă, și atunci nu-și permite nimeni să facă glume cu mine”.
A lucrat vreo două luni și în studiourile Media Pro. „Am făcut butaforii, apoi pictură”.
După aceea, Misha a fost implicată într-un proiect la studiourile Altax, unde se realizau decor de teatru și recuzită pentru reclame și filme. „Partea bună a fost că nu plăteam chirie pentru atelier, nu aveam greutatea asta în spate, pe umeri. Eu am avut noroc de un om ca Bogdan Zaharia”. Cu ajutorul acestuia, Misha mărturisește că a reușit să facă lucrări pentru Teatrul Metropolis, pentru Parcul Titan – un cal de 7 metri – din fier, dar și pentru ParkLake - un personaj uriaș de metal.
Artista spune că a mai lucrat și la un studio de design din Otopeni. Din 2014, s-a asociat cu Extreme Ride Customs - un service auto, ce o ajută când vine vorba de ridicat lucrările din metal, care de cele mai multe ori sunt foarte grele.
În prezent, Misha este administratorul propriei firme, Fire Art & Design SRL, la care lucrează singură. La firma ei, Misha realizează, la comandă, porți, garduri, balustrade, grilaje, dar și sculpturi din metal.
Spune că inspirația vine din jurul ei și că se bazează foarte mult pe emoții. De asemenea, Misha adaugă faptul că în temele pe care le abordează în lucrările sale se poate observa și pasiunea ei pentru muzică. „Sunt mulți care văd diferența între ce fac eu ca femeie în materie de tridimensional, pentru că se simte feminitatea”.
Recunoaște faptul că, în România, această meserie este considerată a fi mai mult pentru bărbați. „E ceva wow, în România, când o femeie sudează, probabil din cauză că implică mult efort fizic. E văzută ca o meserie masculină și lumea e impresionată, însă părerea mea este că poți să devii orice, dacă îți dorești cu adevărat”.
Tânăra se consideră o persoană foarte norocoasă, deoarece face ceea ce îi place și poate, în același timp, să-și câștige și existența prin intermediul pasiunii sale. „Trebuie să faci ceea ce simți tu, nu ceea ce se caută. Când ești îndrăgostit de ceea ce faci, n-ai limite”.
„Sunt îndrăgostită de meseria mea. Atât de mult îmi place, încât nu-mi amintesc să-mi fi fost greu vreodată”
Olga Salomia are 39 de ani, locuiește în Cluj-Napoca și este inginer constructor. A absolvit două facultăți: Facultatea de Geologie și Facultatea de Construcții, după care a urmat un master în domeniu.
Meseria a ales-o pe ea, deoarece prima oară a aplicat pentru un job ca asistent manager, dar ulterior a fost sunată de angajator pentru a-i propune să fie tehnician geolog. „Se forau, la 30 de metri adâncime, piloții viaductului, iar eu făceam fișa geologică. Mi-a plăcut enorm. Stăteam 10 ore în șantier, aveam un salariu foarte mic, dar eram în al nouălea cer de fericire”.
Olga mărturisește că era singura femeie de pe șantier, iar colegii o tratau cu respect. „Mâncam cu ei în baracă. Eram cu cizmele în noroi până la genunchi, dar eram cea mai fericită”.
Este de părere că atitudinea ei și modul în care vorbește au ajutat-o foarte mult la locul de muncă. „Trebuie să te impui, totul depinde de felul în care acționezi. Sunt foarte organizată și șeful avea încredere în mine”. A lucrat patru luni acolo.
După aceea, Olga Salomia a devenit inginer geotehnic la Bechtel și a coordonat construcția autostrăzii Transilvania. A lucrat timp de aproximativ 7 ani la acea firmă, unde l-a cunoscut și pe soțul ei. Apoi, a participat și la construirea unui aeroport în Oman.
„Acolo am născut-o pe fetița noastră și am rămas în șantier până în luna a noua”. A stat doi ani în Oman și a lucrat ca Senior Quality Manager – verifica etapele construcției.
Apoi, soții s-au hotărât să plece din Oman. Între timp, Olga a primit un mail, în care i se propunea să fie Quality Manager în Qatar. „Acolo a fost foarte frumos, am făcut autostradă cu cinci benzi, a fost deosebit”. Olga Salomia a stat în Qatar aproximativ 5 ani.
Ulterior, a ajuns în Arabia Saudită și a fost tot Quality Manager, dar spune că a avut un salariu dublu. „Am făcut clădiri cam de 40 de etaje, un hotel de lux și coordonam o echipă de vreo 30 de bărbați”. Ea povestește că era singura femeie de pe șantier și că toți colegii se purtau foarte frumos cu ea. „Erau foarte încântați”.
Timp de doi ani a lucrat acolo, după care a hotărât să se întoarcă în România alături de soțul ei și de fiica lor.
Cu toate acestea, a continuat să lucreze pentru firma din Arabia Saudită, dar de la distanță – online. Astfel, Olga a devenit Corporate Quality Manager și coordonează managerii de calitate, în proiectele lor. „E frustrant că nu sunt acolo. Sunt îndrăgostită de meserie și sufăr acum că nu mai merg în șantier, că nu mai am vesta pe mine zi de zi, și bocancii în picioare”.
Au trecut patru luni de când lucrează online și deja îi este dor de șantier. Olga își propune ca în luna noiembrie să meargă din nou pe șantier în Arabia Saudită, ca să vadă cum se desfășoară proiectele, însă precizează că nu se poate muta acolo, deoarece fetița ei a început școala în România.
Pasiunea pentru meserie o moștenește de la părinții ei, care au fost ingineri mecanici. „Maică-mea niciodată n-a vrut ca eu să devin inginer și să lucrez în lumea bărbaților, exact așa cum a fost ea, dar eu am avut-o ca model”.
Olga Salomia își dorește să practice această meserie până la pensie. „O iubesc din tot sufletul”.
„Îmi place că-mi permite să mai fiu copil. Consider că este singura meserie care îți dă voie să rămâi copil toată viața”
Horia Archip are 32 de ani, locuiește în Iași și este educator la Grădinița cu program prelungit Nr. 12. În anul 2008, după ce a terminat cursurile pedagogice, Horia a început să profeseze ca educator în București, până în anul 2015, când s-a reîntors în Iași.
Horia moștenește pasiunea din familie. Bunica lui a fost învățătoare, iar mama sa a fost profesoară de limba și literatura română. „Crescând într-un astfel de mediu, înconjurat permanent de cărți și de povești frumoase de la școală, cumva mi-au insuflat și mie dorința aceasta de a lucra cu copiii”.
Mărturisește că nu este ușor să fii educator, dar că face totul din pasiune. El susține că profesorii din învățământul preșcolar sunt cei care pun bazele educației viitorilor adulți și că deprinderile pe care le formează la grădiniță sunt definitorii pentru ei.
Anul acesta a primit grupa mica, formată din copii de 3 ani. „Nu poate fi nimic mai frumos decât faptul că după 3-4 zile de grădiniță, un copil, care până acum nu m-a mai văzut, vine și mă strânge în brațe și îmi spune că mă iubește”.
Horia Archip subliniază faptul că se joacă cu copiii, dar în același timp le explică și importanța respectării anumitor reguli. „Am un principiu – o societate funcționează după reguli. Altfel, ar fi haos. Acest lucru încerc să le transmit și lor”.
Reușește să-i facă pe copii să le placă la grădiniță datorită faptului că abordează tehnica învățării prin joacă. „Copilul, simțindu-se în siguranță și confortabil, pentru că se joacă, automat percepe altfel actul învățării, nu ca pe o corvoadă”.
La grădiniță, copiii îl strigă: „domnu’”, „domnul Horia” sau „domnul educator”.
Recunoaște că la începutul carierei s-a confruntat cu anumite prejudecăți din partea unor părinți de copii, doar pentru faptul că era bărbat.
La grădiniță lucrează alături de o colegă – educatoare. Bărbatul susține că acest lucru reprezintă un avantaj pentru copii. „Integrarea lor la grădiniță e mult mai ușoară. Așa cum au, acasă, un tată și o mamă, pentru unii există și la grădiniță un tată și o mamă”.
Horia consideră că părinții de preșcolari au avut cel mai greu rol în perioada pandemiei. „În spatele unui preșcolar a stat întotdeauna un părinte care i-a pornit device-ul, l-a îndrumat și a urmărit videoclipurile educative pe care le-am trimis”.
În opinia sa, procesul educațional se bazează atât pe joc, cât și pe interacțiune față în față, lucru care le-a lipsit celor mici în pandemie. „Efectele se vor vedea mai târziu. Nu au avut cum să-și dezvolte anumite deprinderi, pe care, de altfel, și le dezvoltau în colectivitate, la grădiniță, prin socializare”.
Horia Archip susține că profesor în învățământul preșcolar poate fi atât o femeie, cât și un bărbat, deși există anumite prejudecăți în România, legate de acest aspect. „Este o profesie pe care o practic din pasiune. Dacă nu există pasiune, nu poți să lucrezi cu copiii și nu poți să-i modelezi”.
„Eu consider că atât timp cât muncești cu drag și îți place ceea ce faci, nici nu simți că muncești”
Andrei Moldoveanu are 21 de ani, locuiește în București și este manichiurist-pedichiurist. După absolvirea liceului, Andrei s-a hotărât să-și urmeze pasiunea. El spune, totuși, că a fost o meserie aleasă de destin.
Când era mic, lui Andrei îi plăcea să se uite la mama lui în timp ce își făcea unghiile. „Era pentru mine o plăcere enormă să o văd că-și îngrijește atât manichiura, cât și pedichiura”. Tânărul spune că era fascinat de unghiile mamei sale. „Erau foarte lungi, naturale, cu ojă roșie”.
Cu timpul, unghiile mamei lui au devenit casante și a fost nevoită să le țină scurte. Atunci, o vecină i-a propus să se ducă la salon. În momentul acela, Andrei s-a gândit că ar fi mai bine să se ocupe chiar el de unghiile mamei sale. „M-am gândit: ce e așa greu să faci niște unghii cu gel?!”.
Prin urmare, în 2015, Andrei și-a cumpărat tot ce avea nevoie pentru a aplica unghii cu gel, a urmărit câteva videoclipuri postate pe internet de specialiști în domeniu, și apoi s-a apucat să pună în practică. „Am început să-i fac mamei unghiile. A durat, ce-i drept, vreo 6 ore, iar a doua zi au căzut. Curiozitatea mea a început să ia amploare, mi-am dat seama că fac ceva greșit, de nu ținea manichiura”.
Timp de doi ani a exersat și i-a făcut unghiile mamei lui, după care a decis că trebuie să urmeze niște cursuri în domeniu, la Constanța. „Mama m-a susținut foarte mult, o apreciez pentru lucrul ăsta”.
După ce a absolvit cursurile de manichiură-pedichiură, Andrei a început să aibă câteva cliente, dar a fost mai greu, deoarece există prejudecata că această meserie este mai mult pentru femei. „Mi-am câștigat un număr mic de cliente atunci. În această meserie nu am fost foarte bine văzut, pentru că nu multe femei erau doritoare să-și facă manichiura la un bărbat”.
În 2019, tânărul s-a angajat la un salon din Galați, unde a lucrat timp de șase luni. „Am prins experiență de salon și am putut să văd toate tipologiile de cliente”. Singurul dezavantaj a fost faptul că în momentul în care s-a angajat și-a pierdut toate clientele care veneau să-și facă unghiile la el acasă.
După ce a părăsit respectivul loc de muncă, Andrei și-a dat seama că nu mai are cum să se dezvolte în domeniul acesta în Galați, pentru că avea puține cliente, așa că a decis să se mute la Timișoara, timp de șase luni, unde a continuat să practice manichiură-pedichiură.
În luna martie a anului acesta, lui Andrei i s-a propus să lucreze la un salon din București. „Sunt foarte mulțumit, atât de șefa mea, cât și de colegii mei. Este o experiență minunată. Am cliente foarte multe, chiar și vedete”.
Tânărul mărturisește că în prezent nu mai întâlnește prejudecăți atunci când vine vorba de meseria sa. „Când aud la cine vin la manichiură, femeile zic: wow, vin la un băiat la unghii!”.
Andrei Moldoveanu își propune ca în viitor să-și deschidă propriul salon și să devină trainer. El spune că această meserie l-a învățat ce înseamnă disciplina și eleganța, pentru că lucrează zilnic cu femei.
El încurajează pe oricine să practice această meserie. „Cum noi, bărbații, putem fi manichiuriști, așa și femeile pot fi ingineri. Eu consider că atât timp cât muncești cu drag și îți place ceea ce faci, nici nu simți că muncești”, subliniază Andrei Moldoveanu.
