În a doua parte a secolului XX, intelectualii critici ai Europei Centrale și de Vest au presupus că dacă dezvăluie capcanele istoricismului marxist și potențialul totalitar al acestuia, vor anula pe loc punctele de atracție ale tuturor ideologiilor. S-a dovedit a fi o iluzie! După 1989, mulți oameni au fost seduși de incipiente crezuri autoritare.
Am asistat la emergența unor doctrine legate de rasism, naționalism turbat sau corporatism social. Întrebarea care se pune este dacă intelectualii mai contează în lumea politică postcomunistă? Sau, altfel spus, avea dreptate Leszek Kołakowski să observe că deziluzia intelighenției față de teleologiile redemptiv-apocaliptice a făcut-o să se abțină de la a mai susține poziții profetice?
Întrebarea care se pune este dacă intelectualii mai contează în lumea politică postcomunistă?
Kołakowski nota astfel declinul tentației oraculare și evanescența acelei boli care se numește idolatria în politică: „Există mult mai puțină dorință de a oferi un sprijin necondiționat defunctelor ideologii și o înclinație mai mare către păstrarea distanței față de afacerile politice, cu tendința logică de retragere în zone mai sigure și mai specializate. Ca rezultat, probabil că avem acum mai puțini lunatici și escroci influenți, dar și mai puțini intelectuali pedagogi”. (Modernitatea sub un neobosit colimator) Se înșela doar în privința primei situații (a escrocilor influenți).
În ceea ce mă privește, consider că intelectualii critici și-au menținut șansa de a fi direct implicați în reformularea sferei publice în Europa postcomunistă. Actualele dezbateri și controverse—în special tentativele revizionismului istoric și căutarea motivată etnic a unor țapi ispășitori—oferă intelectualilor un nou rol vital ca pedagogi civici. Ei sunt cei care se uită la situațiile alarmante ale zilelor noastre înarmați cu patru decenii de experiență a umilințelor, autoflagelărilor și renașterilor morale. Din acest punct de vedere, ei devin propagatori ai înțelepciunii neconvenționale, spărgători de tabuuri și practicanți ai unei arte politice diferite.
Câtă vreme nu va exista o credibilă clasă politică, câtă vreme partidele politice vor rămâne incapabile să formuleze interese distincte care să reflecte angajamente ideologice coerente și consistente, intelectualii vor fi încă necesari spre a continua tranziția democratică. Ralf Dahrendorf a formulat perfect acest principiu: „acolo unde intelectualii rămân tăcuți, societățile nu au un viitor”. El a demonstrat în mod corect că, într-o comunitate în care s-a cronicizat învrăjbirea și cu spațiul public aflat constant sub presiunea globalizării, relația dintre idee și acțiune nu și-a pierdut potențialul de revitalizare a politicii, de cea mai importantă sursă a libertății. (După 1989. Morală, revoluție și societate civilă)
Intelectualii liberali ai regimurilor postcomuniste rămân depozitarul speranței democratice.
De aceea este atât de important ca intelectualii să rămână critici ai derapajelor etice care primejduiesc tinerele democrații ale Europei Centrale și de Est. Ei sunt cei care au suportat, în mod cât se poate de dramatic, consecințele limitării drepturilor fundamentale și nu există niciun motiv de a crede că vor uita atât de ușor prețul plătit pentru aceste privațiuni. Evitând tentațiile auto-glorificării (au existat și excepții, desigur), intelectualii vor trebui să evite și anumite sentimente autoinduse referitoare la o așa-zisă impotență istorică. Deși nu sunt atotputernici, intelectualii liberali ai regimurilor postcomuniste rămân depozitarul speranței democratice. Ei sunt cei care pot preveni căderea în excese tribale și le pot reaminti concetățenilor că revoluțiile din 1989 n-au fost înfăptuite de dragul unor noi penitenciare pentru gânditori nonconformiști.
Nici complet câștigători, nici pierzători, intelectualii împiedică degenerarea revoluțiilor democratice într-o masivă răfuială cu alții, în deghizarea grotescă a entuziasmului de masă. Eu, cel puțin, cred că este mult prea devreme pentru a scrie necrologul intelighenției critice est-europene. Fără contribuțiile ei, marea transformare din 1989 ar fi fost cu mult mai puțin glorioasă. Unii au spus că mișcarea disidentă a produs o revoluție non-revoluționară. Într-adevăr, proiectul ei civic n-a fost sub nicio formă un model de inginerie socială, și, din acest punct de vedere, momentul 1989 este radical diferit de 1789 și 1917. Tot ce au cerut intelectualii critici a fost autenticitate și, în cele din urmă, reîntoarcerea la normalitate.
Contribuția intelighenției critice a fost primul pas pe calea reîntoarcerii la Europa. Europenizarea fostelor state comuniste, fără a fi fost sfârșitul iluzoriu al politicii, poate fi privită drept prima ruptură clară cu ciclul terifiant de fantasme ideologice al secolului trecut. Procesul se poate transforma în ceva mai apropiat de ceea ce Václav Havel numea „post-democrație”: „nimic mai mult și nimic altceva decât o democrație care a căpătat încă o dată conținut uman”. (To the Castle and Back) Am fi totuși naivi să zugrăvim o imagine complet roză, pentru că normalul și meritatul sentiment de împlinire este acompaniat adesea de neliniștile și anxietățile unui prezent imperfect.
Textele din rubrica „Agora” reprezintă opinii ale autorilor și nu reflectă poziția Radio Europa Liberă
