Printre puținele lucruri cu care se mândrește astăzi educația din România sunt rezultatele bune obținute de olimpicii care câștigă an de an medalii la concursurile internaționale. Ele sunt însă mai degrabă rezultatul eforturilor particulare ale unor părinți și profesori, nicidecum regula.
Învățământul românesc pare că nu a depășit problemele de fond generate de schimbările ideologizate impuse de ocupația sovietică și guvernele pe care le-a impus începând din martie 1945. Ceea ce propaganda comunistă numea schimbări în favoarea clasei muncitoare, era de fapt o răstunare valorică în toate domeniile, inclusiv în învâțământ. Ba chiar, după cum arată numeroși istorici și sociologi, educația era unul dintre domeniile cheie prin care se putea forma „omul nou”, apropiat și fidel noului regim.
Cea care a căzut prima a fost autonomia universitară. Pentru regimul sovietizat instalat la București de Armata Roșie era esențial ca „învățătorii” învățătorilor și ai societății în general să fie strict ținuți sub control și capabili să impună versiunea ideologizată în varii domenii, cele umaniste fiind cele mai afectate.
Profesorii universitari au fost înlăturați, iar studenții din familii cu stare sau ale oponenților regimului/deținuților politici, adică fără un dosar corespunzător, erau excluși din facultăți. Nimeni nu știe numărul exact al studenților și profesorilor epurați în timpul ocupației sovietice dintre 1944-1958.
Controlul ideologic al regimului asupra sistemului de învățământ a durat însă până în 1989. Din cauza manierei brutale în care au acționat dictatorii staliniști români, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, România a fost lipsită de elite cu știință politică și economică validă, cum a avut, de pildă, Polonia sub umbrela Bisericii Catolice. Este una din explicațiile cheie pentru care reformele românești din anii '90 au fost ineficiente, parțiale, prelungite și cu atât mai dureroase.
În 1948, Ministerul Educației devine Ministerul Învățământului Public
Începând cu anul 1948-1949, în școli și universități s-au introdus cursuri de reeducare a corpului didactic de toate categoriile. Cercetătorul Cristian Vasile, de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, arată pentru Europa Liberă că, între 1944-1948, a existat o perioadă de tranziție pentru schimbarea învățământului.
„Reforma educației și a cercetării nu era concepută independent de formarea, în sens comunist, a societății. Era parte din Revoluția Culturală. Abia în 1948, odată cu desființarea monarhiei constituționale și proclamarea republicii, avem o instituționalizare a comunismului, atunci când inclusiv Ministerul Educației e redenumit Ministerul Învățământului Public și e preluat de un ministru comunist”, arată cercetătorul.
Istoricul spune că tranziția spre un învățământ comunist se manifestă brutal prin epurările din rândurile corpului didactic universitar.
„Sunt mai multe etape ale epurărilor. Prima etapă a fost în 1944-1945 când au fost abuzuri inimaginabile. Trebuie spus că exista un precedent al regimului legionar, pentru că nu comuniștii au fost primii care au impus comisii de reviziure a corpului didactic, ci legionarii. Și încă din 1940 au fost pensionări abuzive și excluderi. Numai că ce s-a întâmplat în 1944-1945 a fost pe o scară mult mai largă. Profesorii anticomuniști au fost epurați din motive politice”, explică Cristian Vasile.
Între 1947 și 1948 a fost un al doilea val al epurărilor și au existat abuzuri, perioadă când a fost eliminat și Gheorghe Brătianu, profesor la Universitatea din București”Cristian Vasile, cercetător
Astfel, sute de profesori și studenți au fost dați afară din universități pe motiv că sunt ostili noului regim de la București. Eticheta nu apărea însă numai în cazul actelor de opoziție publice, ci pur și simplu din cauza identității. Nume precum Ghica sau Vaida Voievod, apartenența la vreunul din partidele politice necomuniste sau la o familie care avea deja un deținut politic erau motive de epurare sau exmatriculare. Problema pentru regim nu era neapărat ce a făcut cineva, ci identitatea persoanei respective. În plus, și lipsa de entuziasm față de activitățile politice și de propagandă desfășurate frecvent de activiștii de partid în licee și universități era pricină de excludere.
Regimurile totalitare nu permit autonomia indivizilor, aderența constantă și vizibilă este necesară nu numai ca o formă de cult al personalității pentru liderul suprem, ci și ca formă de presiune asupra potențialilor opozanți. Chiar dacă și ceilalți sunt la fel de nemulțumiți ca și disidentul, faptul că toți ceilalți participă la mitinguri, ședințe ideologice cu aparentă adeziune, îi face pe curajoși să se considere singuri. Iar ca acest mecanism să fie pus în funcțiune este nevoie de colaboraționiști, oameni care se pun în slujba regimului contra unor privilegii exorbitate, a explicat istoricul Michael Voslenski, în lucrarea sa clasică „Nomenclatura”.
Dinu Zamfirescu a fost dat afară de la Drept
Dinu Zamfirescu are în prezent 92 de ani. Își amintește perfect de perioada de după abdicarea Regelui Mihai. A intrat la Drept în 1947. Mama lui se recăsătorise cu Dan Brătianu, fiul preşedintelui PNL, Constantin (Dinu) I.C. Brătianu.
Încă din liceu, Dinu Zamfirescu s-a înscris în Tineretul Liberal. A fost arestat după ce participase la manifestarea anticomunistă din 8 noiembrie 1945, de ziua lui Mihai I, aflat în grevă regală contra guvernului Groza.
Fiind din familia Brătianu, Zamfirescu și-a continuat activitatea în PNL și după abdicarea forțată a Regelui Mihai, iar în primul an de facultate a făcut unele lucrări care au deranjat noua conducere. Fostul fruntaș liberal susține că era șeful comitetului de studenți al facultății. Acesta stabilea taxele, locurile în cămine, ulterior aprobate de profesori.
„La sfârșitul anului II, înainte de sesiunea de examene, am fost dat afară. Era în 1949 și m-au dat afară pentru că aveam vederi liberale. Îmi exprimasem vederile liberale și anticomuniste într-o lucrare de la seminar și asta a declanșat expulzarea din facultate. Noi atunci eram mai mulți liberali care am zis să facem ceva pentru că începuseră să se agite oamenii în străinătate cu privire la ce se întâmplă în România. Și am zis să facem și noi ceva aici. Atunci, în cadrul unei prezentări a unei lucrări de Drept Penal am chemat studenți din alte facultăți, eram vreo 600 de persoane în sala aceea. Apoi m-au demascat și m-au exmatriculat de la Drept pe motiv că sunt „nepotul lui Brătianu”, arată Dinu Zamfirescu.
După acest episod, Dinu Zamfirescu a dat concurs la Istorie, iar în toamna anului 1949 a era student în anul I. Aici mergea la cursuri, dar nu avea niciun fel de activitate politică.
„La Istorie, erau încă profesori excelenți. Se mai introduseră marxismul și limba rusă obligatorie, eu spusesem că făcusem și nu mă duceam la cursuri. Într-o zi au venit un individ de la Securitate și o individă de la partid care mi-au zis că știu cine sunt și atâta timp cât nu am activitate politică, pot să urmez cursurile. Dar către finalul anului universitar, în 1950, a apărut un anunț la facultate că eu și un alt coleg nu mai avem dreptul să intrăm în facultate. După asta, s-a făcut o mare întâlnire pentru primirea în Uniunea Tineretului Muncitoresc, la care m-au chemat și pe mine. Acolo au fost niște demascări, mi-au zis iar că eu eram nepotul lui Brătianu”, își amintește Dinu Zamfirescu.
Cu toate că are amintiri frumoase alături de colegii lui de la Drept acolo unde își dorise să învețe inițial, Dinu Zamfirescu spune că atmosfera era apăsătoare. „Înainte de al doilea război mondial, era o tradiție ca studenții de la Drept să fie liberali. Însă, când au venit comuniștii începuse sistemul de turnătorie, orice spuneai era consemnat și dat mai departe”, a mai spus Dinu Zamfirescu.
Facultățile umaniste, cele mai afectate de epurări
Nu numai studenții erau exmatriculați dacă nu aveau dosarul bun. Profesorii care predau de ani de zile și formau elita învățământului românesc au fost dați afară și înlocuiți.
Era vorba de elita universitară care se formase și activase în perioada cea mai benefică a învățământului și culturii românești, momentul de maximă conectare la standardele și valorile occidentale. Un doctorat la București nu avea același prestigiu internațional ca cel de la Paris sau Berlin, dar era echivalent din punct de vedere științitic și recunoscut ca atare.
Or, după 1948, au fost dați afară de la catedre exact astfel de profesori. Este cazul filosofului Lucian Blaga, al lui Tudor Vianu și a tuturor profesorilor de la științele umaniste în general.
„Facultățile umaniste au fost victimele predilecte ale epurărilor, nu atât Istoria, cât Filosofia. Comuniștii au moștenit de la regimul de dinainte Facultatea de Litere și Filosofie, care era organismul universitar tradițional în care erau grupate catedrele umaniste – Istoria, Filosofia, Sociologia, Literele etc. În 1948, comuniștii au despărțit această facultate în două facultăți: Istorie și Litere”, spune cercetătorul Cristian Vasile.
Istoricul arată că facultatea complet sacrificată a fost Filosofia, unde nu a mai supraviețuit niciun profesor, în afară de Alexandru Posescu. „Corpul didactic universitar era de nerecunoscut. Practic, Filosofia era domeniu ideologic și au intervenit liderii politici în impunerea profesorilor. Acum nu mai vorbim de filosofie, ci de bazele marxism- leninismului. De fapt, este vorba de o pseudo-știință leninistă-stalinistă”, completează Cristian Vasile.
Istoricul arată că în 1948 nu și-au pierdut catedrele numai profesorii considerați burghezi. „Atunci a fost înlăturat și Henri Stahl care era un profesor de stânga, iar în studiile lui folosea teoria social-marxistă, dar nu era comunist. Lucian Blaga este înlăturat și el de la Cluj-Napoca. La București, Tudor Vianu, care era cel mai îndreptățit să predea Filosofia Culturii sau Estetică nu mai e la Filosofie, este trimis la Litere, unde predă literatură comparată, mereu trăind cu amenințarea înlăturării, iar până la urmă a fost înlăturat”, a mai spus Cristian Vasile.
La începutul lui 1948, comuniștii au aruncat măștile diferitelor formațiuni politice sub care au funcționat inclusiv pentru alegerile falsificate din noiembrie 1946. Încă temători să își asume numele de Partidul Comunist Român, pentru că acesta fusese interzis în anii '20 întrucât milita pentru dezmebrarea României și răsturnarea ordinii constituționale, ei au ales numele de Partidul Muncitoresc Român, iar sub această umbrelă au început să construiască monopolul partidului unic.
Nu întâmplător, exact acesta este momentul în care comuniștii au trecut la o verificare riguroasă a dosarelor profesorilor, verificare ce a durat până în 1950, interval în care au fost înlăturați toți profesorii universitari considerați incomozi. Regimul avea nevoie de controlul conștiințelor.
Psihologul Nicolae Mărgineanu, condamnat la 25 de ani de închisoare
Este și cazul psihologului Nicolae Mărgineanu de la Universitatea Babeș Bolyai de Cluj Napoca. El a fost arestat în 1948, acuzat de înaltă trădare și condamnat la 25 de ani de închisoare.
Fiul său, regizorul Nicolae Mărgineanu, în vârstă astăzi de 83 de ani, își amintește că avea zece ani când tatăl a fost arestat. Nu era membru în niciun partid politic, singura lui vină era că studiase psihologia în SUA, unde obținuse o bursă Rockefeller.
„Tata era fiu de țăran, n-a făcut politică niciodată. Și-a luat doctoratul în psihologie la 27 de ani, Magda Cum Laude. Apoi a obținut o bursă Rockfeller, care nu se dădea pentru psihologie, dar tata a cerut cu insistență, și cei din America au trimis pe cineva la Cluj și a stat cu tata trei zile. Așa a primit bursa pe șase luni de zile, apoi s-a prelungit la un an, apoi la 2 ani. Primise trei oferte să lucreze la universitățile din America, dar el voia să se întoarcă în țară. Când au venit rușii, el era la universitate la Cluj. În 1946 a fost scos din universitate. L-au arestat în aprilie 1948. L-au luat de acasă, dar nimeni nu știa unde l-au dus. Epurările au început în toate universitățile unde au plasat activiști de partid”, povestește regizorul Nicolae Mărgineanu.
După 1989, regizorul Mărgineanu a realizat mai multe documentare și filme despre acea perioadă, printre care și documentatul „Amfiteatre și închisori: un psiholog în temnițele comuniste”, în care reconstituie viața tatălui. Documentarul a fost realizat după ce a scris cartea cu același nume: Amfiteatre și închisori.
„Tata nu a făcut politică, dar s-a întâmplat următorul lucru: Petru Groza, primul ministru din perioada respectivă, l-a rugat pe tata care fusese în SUA să fie alături de ei și să facă lobby pe lângă partea americană din Comisia Aliată de Control, care guverna România până la tratatele de pace din 1947, lobby pentru retrocedarea Transilvaniei. Tata a făcut acest lucru și a fost chiar felicitat de americani. Dar aceste eforturi s-au întors împotriva lui. A fost acuzat de spionaj și de trădare de țară. După ce alegerile din 1946 au fost măsluite, americanii au acuzat URSS să se amestecă în treburile interne ale României. Și de atunci comuniștii au cerut un proces în care să se demonstreze că americanii se amestescă în treburile României. În aceste condiții, tata a fost acuzat de trădare și închis”, reconstituie regizorul Nicolae Mărgineanu arestarea tatălui.
Rușii au venit atunci cu tot ceea ce cunoșteau ei, cu toate metodele lor experimentate de la Revoluția din 1917. Nu cred că românii ar fi fost atât de răi unii cu alții, dar au fost înrăiți de rușiNicolae Mărgineanu, regizor
Bătăile crunte îndurate în închisoare l-au făcut pe tatăl său să se gândească că poate nu va rezista și a semnat pentru recunoașterea acuzațiilor aberante de la proces. „A stat 16 ani și 2 luni în închisoare. Noi nu mai știam nimic de el”, își amintește regizorul Mărgineanu.
Din cauza arestării tatălui, a avut de suferit întreaga familie Mărgineanu. Nicolae și sora lui nu au fost primiți la liceu, mama nu reușea să se angajeze nicăieri. În urma decretului pentru naționalizare din iunie 1948, totul - fabrici, ateliere, restaurate, mijloace de transport - fusese trecut în proprietatea statului. Dacă statul comunist nu te agrea, putea cu ușurință să marginalizeze pe oricine de vreme ce controla toate resursele țării.
„Când am terminat clasa a VII-a nu m-au mai primit la școală, din cauza dosarului, nu au spus niciun motiv. Atunci, mama a divorțat formal, și mă numeam Arvanitis, și așa m-am încris Școala de Arte Plastice. Iar la finalul anului m-au transferat la Școala de Comerț. Apoi când această școală s-a desființat, m-am transferat la liceu. Am dat la Facultatea la Chimie, mi-am reluat numele de familie, dar nu am declarat nimic despre dosar. Așa am stat 2 ani jumătate, dar după evenimentele din Ungaria din 1956 au început eliminările din facultate”, își amintește Nicolae Mărgineanu.
Revoluția studenților din Ungaria din 1956 a fost momentul în care regimul Gheorghe Gheorghiu Dej a vrut să dea asigurări urmașului lui Stalin la Moscova, Nikita Hrușcov, că ține sub România sub control. Așa că a apelat la un nou val de arestări (și plecarea Armatei Roșii din țară în 1958 a fost pecetluită în același fel, prin noi și noi arestări politice).
În 1956 însă, Nicolae Mărgineanu a fost demascat într-o ședință la care au participat toți studenții și acuzat că a înșelat statul pentru că nu a spus că tatăl lui e închis pentru trădare. Sub diverse alte pretexte au fost exmatriculați și alți colegi. Unii au ajuns închisori.
Nicolae Mărgineanu a putut continua facultatea după ce tatăl lui a ieșit din închisoare, în 1964, când a dat la Operatorie de Film. Familia Mărgineanu a fost tot timpul urmărită de Securitate.
Geografia României devine Geografia URSS
Unul din momentele cheie în comunizarea României a fost reforma învățământului din 1948. Autonomia universitară a dispărut, școlile și liceele particulare sau confesionale închise și au devenit de stat, programele înlocuite cu altele strict controlate de stat și politizate în sens comunist. Iar modelul ominiprezent a fost Uniunea Sovietică.
„Importul” a fost atât de brutal și de adânc încât în cercurile de la București și Moscova se discuta la începutul anilor '50 despre România ca despre o nouă republică sovietică.
Toate manualele, materialele și programele școlare au fost înlocuite, fiind copiate după cele sovietice.
„Nu mai era nici Geografia României, se traduce Geografia URSS, după care oamenii au învățat câțiva ani. Eminescu nu era predat decât parțial, mai ales cu poeziile cu tentă socială. „Doina” cu „de la Nistru pân la Tisa” nu se mai putea recita. „Deșteaptă-te, române, cântec pașoptist, a fost interzis. O primă ediție a manualului de Istorie a lui Mihail Roller a apărut încă din toamna lui 1947, când încă exista monarhie. Atunci se pun bazele unei narațiuni în care se vorbește distorsionat despre Istoria Românilor, dar și despre istoria monarhiei. Ediția din 1948 deformează istoria națională și rolul monarhiei e total falsificat. Unirea de la Alba Iulia este un detaliu și complet falsificat, de parcă masele populare românești erau influențate de revoluționarii ruși. În acest timp făuritorii Marii Uniri erau în închisori. Iuliu Maniu, Aurel Vlad au murit în închisoare”, arată istoricul Cristian Vasile.
În paralel cu noua lege a educației sunt sistate publicațiile academice. Comuniștii deciseseră înființarea unei reviste unice.
„Înainte, fiecare universitate, chiar fiecare facultate avea o publicație proprie. Între 1948-1954, publicațiile universitare erau foarte puține în orice domeniu, inclusiv în oftalmologie. Atunci se înființează o revistă care cuprinde științele socio-umane- revista Studii - care este atașată Institutului de Istorie și Filosofie. Numai că revista trece prin cenzură și se publică multe texte neacademice, texte pamflet, de polemică cu știința occidentală. Până și Mihai Ralea, un excelent stilist al limbii române, ajunge să publice niște texte abominabile despre psihologia canibalică americană”, arată cercetătorul Cristian Vasile.
În universități, profesorii sunt obligați să urmeze cursuri de marxism-leninism, economie politică și materialism dialectic și istoric. În același timp, a fost introdusă obligativitatea citirii mod în colectiv din ziarul „Scânteia”, oficiosul partidului-stat, iar cine refuza era dat afară.
Cu cine au fost înlocuiți profesorii epurați
„E important să precizăm și cine au fost înlocuitorii profesorilor epurați. Sunt profesorii care erau de stânga, simpatizanți ai comuniștilor, și care aveau pregătire autentică, dar din diverse motive nu au pătruns la catedră înainte de 1945. De exemplu, lingvistivul Alexandru Graur. Mai este o altă categorie a celor aduși de noul regim, a celor care nu aveau pregătire și care au intrat pe bază de dosar politic. Au ajuns la catedre după 1947-1948. Și mai exista o subcategorie a celor care făcuseră stagii în URSS la diverse universități, care din 1949 încep să se întoarcă”, arată Cristian Vasile.
Legea comuniștilor de reformă a învățământului, adoptată la 2 august 1948, prevedea că facultăţile şi şcolile de învăţământ superior vor fi restructurate. Restructurarea consta în desființarea catedrelor „inutile”, raționalizarea altor catedre și crearea de catedre noi. Consiliul de Miniștri, adică guvernul, era organismul care decidea modificarea sau desființarea instituțiilor de învățământ. Toți cei care „zădărniceau” punerea în aplicare a legii erau pedepsiți cu 5-10 ani muncă silnică şi confiscarea întregii averi.
