„Un cetățean masiv, de 50 de ani, plin de tatuaje făcute la închisoare, care purta în brațe niște căței cât palma, pe care-i aducea la adăpost, ca să nu-i lase să moară pe câmp”, așa l-a cunoscut regizorul și jurnalistul Mihai Dragolea pe personajul principal.
Dar până să vorbim despre povestea din titlu, să explicăm de ce numele regizorului vi se poate părea cunoscut.
În septembrie 2021, Mihai Dragolea alături de colegul său Radu Mocanu și activistul de mediu Tiberiu Boșutar erau atacați și bătuți crunt de un grup de 20 de persoane, sub directa supraveghere a proprietarului unei păduri private din Coșna, județul Suceava. Mihai Dragolea filma acolo un documentar despre tăierile ilegale de păduri din România.
Tânărul regizor clujean și-a revenit complet din punct de vedere medical, a depus plângere penală împotriva atacatorilor din Suceava și l-a determinat pe ministrului Mediului, Tánczos Barna, să publice o declarație pe Facebook: „lucrurile au ajuns prea departe”.
Între timp, Mihai Dragolea a început însă să combine documentarul cu ficțiunea. Cumva, pare mai sigur așa. Iar joi, la Cluj, în competiția Zilele Filmului Românesc din cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, el a prezentat un scurtmetraj hibrid (practic, o schiță pentru un lungmetraj care o să intre, cândva, în cinema).
Filmul se numește „Aurică, viață de câine” și este inspirat din două cazuri reale. Pe primul vă invităm să-l descoperiți în scurtmetraj, dar până atunci îl prezentăm pe cel de-al doilea personaj: un deținut care a evadat și a trăit timp de trei luni într-un lan de porumb.
Numele lui este Aurel Marton, un bărbat care și-a petrecut aproape jumătate din viață în școli de corecție și închisori.
„Aurică, viață de câine” spune așadar povestea acestui evadat ce trăiește în câmp și care se împrietenește cu câinele unui sătean, din curtea căruia fură mâncare.
În rolul principal a fost distribuit chiar Aurel Marton, pe care regizorul Mihai Dragolea l-a întâlnit la Bruno Shelter, în Bolintin Deal, unde face voluntariat. Acolo, el hrănește câinii și se implică în campaniile de castrare, curăță padocurile sau dă o mână de ajutor când se construiește ceva.
„L-am cunoscut pe domnul Marton atunci când a început, la Bruno Shelter, construcția unui gard cu bordură pentru noi padocuri. Aurel Marton ne-a dat o mână de ajutor, în vara aceea. I-am remarcat imediat tatuajele. El spune c-au fost făcute la închisoare, pur și simplu din lipsă de activitate, dar nu e chiar așa”, spune Mihai Dragolea.
El spune că toate au o semnificație: „De pildă, cel mai mare tatuaj este o cruce pe care o poartă pe umărul brațului drept, iar sub cruce scrie Nu o să te uit niciodată mamă. L-a făcut după ce i-a murit mama, la înmormântarea căreia, încarcerat fiind, n-a putut merge”.
„Mai are un tatuaj semnificativ: o mână care ține două degete în semn de victorie. Și l-a făcut în decembrie 1989, tot în închisoare. Sunt și altele, iar de unul anume Aurel Marton e foarte mândru: e un tatuaj plasat deasupra palmei, care spune că nu aude, nu vorbește și nu vede. Semnificația lui fiind că nu e sifonar, nu-și toarnă tovarășii, nu vorbește aiurea cu gardienii”, mai spune regizorul.
El spune că i-a plăcut enorm tocmai faptul că Aurică este plin de tatuaje: „E un mod vizual foarte direct și subtil de a aduce la suprafață, pe piele, trecutul și subtextul personajului. Pentru cineva care lucrează cu mediul vizual, ca mine, astea sunt mine de aur.”
„Mă impresionase mult văzându-l cum aducea la adăpost căței abandonați pe câmpiile pe care le cutreiera cu căruța lui. Rămăsesem în cap cu această imagine, a unui cetățean masiv, de 50 de ani, plin de tatuaje care păreau a fi făcute la închisoare, purtând în brațe niște căței cât palma, pe care-i aducea la adăpost, ca să nu-i lase să moară, pe câmp”, mai spune Dragolea.
Din cauza unei copilării dificile, Aurel Marton a ajuns în sistemul penitenciar pentru minori, unde a început un cerc vicios.
„Anturajul greșit, lipsa unei figuri paterne, o mamă care trebuie să le facă pe toate și nu avea cum, penuria anilor 80, toate astea l-au împins spre o viață de stradă care implica, inevitabil, niște acte de hoție și recidive”, povestește regizorul.
„După o ultimă eliberare din penitenciar, Aurel Marton a plecat din Galați spre Câmpia Română, loc unde și-a întemeiat o familie și unde, de 20 de ani încoace, trudește pentru a pune pe masă tot ce trebuie soției și băiatului său. Crește doi cai, câini, pisici, gâște, găini și rațe. Mai ține din când în când și un porc. Nu e rău, își revine cu viața”, spune Mihai Dragolea.
Localnicii sunt încântați că „s-a tras un film” la ei în sat, iar regizorul speră să continue proiectul, filmând, tot acolo, un lungmetraj. Ultimul regizor care a filmat ceva prin zonă e Sergiu Nicolaescu.
„Simt însă în ei și o oarecare invidie. E un sentiment natural pentru noi, românii. Uite, ăla a făcut cutare, cutare, și noi nu. Dar, mă rog, pare că așa funcționăm noi și așa mergem mai departe”, spune Dragolea.
El completează că, deși Aureică și-a plătit integral faptele prin timpul petrecut în închisoare, cazierul său nu a văzut vreo reablilitare.
„De aici, concluzionez că nu prea ne pasă de ce se petrece cu oamenii care au parcurs sistemul de închisoare. Nu ne pasă deloc. După filmări, am încercat să facem ceva. Am început să lucrăm la reabilitarea lui Aurel Marton, împreună cu o echipă de avocați voluntari și prietena mea, Dana Pană, căreia țin să-i mulțumesc cu această ocazie pentru generozitate și implicare”, spune el.
„Domnul Marton a devenit deja un cetățean funcțional, respectabil și foarte harnic”, completează regizorul.
„Eu, unul, nu am ce să fac prea mult pentru reabilitarea lui totală, doar să continui să lucrez cu el. Eventual, ca să-l citez, să-i mai dau și niște muncă de birou, nu doar la sapă - așa vede dânsul actoria, ca și cum ar da la sapă”, spune acesta.
„Cert e că-mi propun să continui acest proiect cinematografic cu el și lumea câmpiei de lângă București, întrucât e fascinant ce se petrece în această zonă. Metropola antrenează multe pe lângă ea, e ca un vârtej care schimbă tot: oameni, așezări, mediu, relief. Ca regizor, ca jurnalist, mă interesează mult acest spațiu aflat într-o continuă tranziție spre habar n-am ce”, spune Mihai Dragolea.
Articol scris de Dragoș Vasile
