Peste opt milioane de oameni au plecat din Ucraina din februarie 2022. Printre ei e și Nikita Grigorov, un tânăr scriitor. Alte 35 de milioane au rămas în țară. Printre ei sunt și părinții lui Nikita, pictorul Anatoliy și Larisa, medic pensionat. După cinci luni în care fiul a documentat munca unui spital militar mobil în Kiev, a plecat la Paris să scrie o carte. Părinții au rămas în Irpin, sătui să o ia de la început din cauza războiului.
Dacă se așază în fața pânzei și deschide un tub de culori, înseamnă că Anatoliy nu e apăsat de griji. Mai simte acest răgaz dimineața, când se trezește firesc și nu din cauza unei alarme aeriene. Apoi se duce în bucătărie, privește pe fereastră și își amintește că trăiește de un an în mijlocul unui război.
Blocul de vizavi a fost atacat în primele zile ale invaziei ruse, dar stă în picioare, spre deosebire de cele 2.501 de clădiri care au fost distruse complet în Irpin, un oraș erou din raionul Bucea, regiunea Kiev. Aici, la etajul cinci al unei clădiri care n-a fost atinsă de rachete - dar a fost avariată de exploziile învecinate - e casa familiei pictorului Anatoliy Melaniy.
Anatoliy, soția lui Larisa și fiul lor Nikita nu sunt din Irpin. Sunt din Donețk, de unde au fugit de armata rusă în 2014 - Nikita avea 20 de ani când tatăl lui l-a urcat într-un tren cu destinația Kiev. Erau încrezători că Donețk va fi eliberat rapid de război și că se vor întoarce acasă, la normalitate. N-a fost așa.
După două luni, Larisa i-a urmat în capitala Ucrainei. Nu voiau să lupte, nu voiau să moară. Voiau să fie lăsați în pace: Anatoliy să picteze în atelierul lui, Nikita să scrie în camera studențească, Larisa să vindece oameni în spital. Au găsit liniște în Kiev, unde au rămas până în 2019. În timpul ăsta, băiatul a absolvit prima facultate și au strâns bani pentru o viață nouă în Irpin.
„Am avut o copilărie fericită. Părinții mei mă iubesc, eu îi iubesc pe ei și totul era bine”, rezumă Nikita cum era viața în Donețk, înainte de războiul început în martie 2014. Pe când trăia în pacea adolescenței, citea mult și visa la cărți care îi poartă numele.
„Voiam doar să fiu scriitor, să public niște romane și proză scurtă, precum scriitorii mei preferați - Tolstoi, Faulkner sau Joyce. Era clar pentru mine ce aveam de făcut”, povestește tânărul după nouă ani de când a fugit din Donețk, de război și la un an de când l-a trăit iar, în Irpin.
Astăzi îi este clar că scrisul lui trebuie să poarte o misiune, nu doar numele lui. Din septembrie 2022 e cercetător la Centrul Global din Paris al Universității Columbia din New York. Acolo scrie o carte despre ce-a văzut acasă, în războiul care i-a cuprins toată țara.
A plecat din Ucraina sătul de moarte, dar continuă să o vadă zi de zi, în fiecare literă în plus. A ajuns în Franța singur, după ce nu a reușit să-și convingă părinții să plece cu el. Cu șase luni înainte de plecarea lui, în februarie 2022, nu i-a convins nici că începe războiul în toată țara.
Jurnalul unui început de război: încă o oră de pace
23 februarie 2022. E ultima zi de vacanță pentru Nikita, dar nu se gândește la școala de filosofie din Praga acum. De câteva zile știe, de la niște prieteni înrolați, că răul cel mai mare vine fără îndoială. A dat vestea mai departe, dar pe cei mai apropiați nu i-a convins. Părinții lui nu vor să accepte cea mai rea perspectivă. A mers singur după provizii de apă și de mâncare, a adunat toate actele într-un singur loc, s-a gândit la un plan de plecare.
E seară când îl sună un prieten bun care lucrează la un spital militar. „Nikita, războiul începe mâine. Fii pregătit”. Cum poate un tânăr care visează să scrie cărți să fie pregătit de război? Și cine să mai doarmă?
24 februarie 2022. 4:00 AM și Nikita încă nu își trezește părinții.
„Am vrut să le mai dau o oră de pace. Ei sunt îngroziți de război, pentru că apartamentul din Donețk și atelierul de pictură al tatălui meu au fost distruse. Apartamentul era proiectul de-o viață al părinților mei. Odată cu ele, s-a dus și statutul social - comunitatea îi cunoștea, îi respecta. Le-a fost foarte greu să lase totul în urmă”.
5:00 AM. Cum trezești pe cineva să-i spui că a început războiul? Nikita îi atinge pe câte un umăr și le șoptește cuvântul interzis. Anatolyi și Larisa se trezesc îngroziți, se dezmeticesc în frică, dar se agață de speranță cu încăpățânare.
„Rămânem. Da, ne este frică, ca oricărui om normal. Dar realizarea adevărului nostru ne încălzește sufletul, ne dă energie”, scrie Anatoliy într-un mesaj pe 24 februarie 2022, la 11:17.
O oră mai târziu, se uită pe fereastra bucătăriei la un nor negru care se ridică dintr-o clădire spre norii albi de sfârșit de iarnă. „Acum a fost un atac aerian aproape de casa noastră”, scrie Anatoliy în alt mesaj. Frica e tot mai mare, dar încă nu vrea, nu e pregătit să plece. La fel simte și soția lui.
Nikita se teme că decizia de-a rămâne e cea mai proastă, dar își înțelege părinții. De câte ori să o ia de la început? „Au 60 de ani. E foarte greu să-ți iei viața de la capăt încă o dată, la vârsta lor. În Irpin avem un apartament într-un cartier foarte bun. Asta după ce în Kiev am locuit într-o zonă foarte săracă, unde priveliștea noastră de zi cu zi era un cimitir. A fost foarte greu emoțional, dar ne-am concentrat pe viitor: să luăm un apartament nou, să ne reîncepem viețile. Până nu demult, mă gândeam că e bine; în sfârșit, părinții mei au o casă nouă, au găsit de muncă, tatăl meu a început să vândă picturi, iar eu pot să mă duc la Praga și să-mi clădesc viața”, povestește Nikita despre fragilitatea normalității într-o țară atacată.
„Planul e să supraviețuim”
Până la urmă, moartea adusă de primăvară la fereastră i-a convins pe Anatoliy și Larisa că fiul lor are dreptate. Mai bine ar fi să plece, măcar pentru o vreme.
Irpin a fost printre primele orașe invadate anul trecut de armata rusă în drumul lor spre cucerirea capitalei ucrainene. Aproape jumătate din clădirile din oraș au fost atacate; 10.500 în total, conform unui studiu făcut de Universitatea de Studii Economice din Kiev.
Aproape 300 de oameni au fost uciși în 2022 în Irpin.
Familia pictorului Anatoliy Melaniy a reușit să fugă la început de martie 2022 din orașul tot mai însângerat. S-au dus toți trei la Kiev, dar acolo sunau sirenele și cădeau rachetele. După o zi, au plecat spre Ivano-Frankivsk, la prieteni de-ai lui Nikita. Era mai bine acolo. Cât de cât. Pentru câteva zile, tânărul s-a asigurat că-și lasă părinții pe mâini bune, apoi i-a îmbrățișat și a luat o mașină înapoi, spre Kiev. Îl rodea vina cu gândul la prietenii de pe front, așa că s-a hotărât să se implice și el cumva.
S-a oferit voluntar la Spitalul Militar Mobil Pirogov. Din martie până în august 2022, a continuat să facă ce știe el mai bine, în condiții pe care n-ar fi vrut să le trăiască vreodată - a documentat războiul din mijlocul salvatorilor și a colaborat cu jurnaliști interesați de război din toată lumea.
„Evacuam civilii, soldații răniți și îi duceam la spitale staționare. Un avantaj important al echipelor noastre de evacuare a fost prezența unor medici foarte profesioniști care puteau oferi asistență pentru stabilizare, în timp ce mașina cu răniții se deplasa spre spital”, povestește Nikita despre spitalul pus pe roți încă din 2013, în timpul Revoluției Demnității.
Când a început să noteze ce vede în spital, relata experiența personală și-a colegilor din turele de salvare. De când a ajuns în Franța, să pună în paginile unei cărți ce-a trăit acasă, planul literar s-a complicat. Se gândește la o structură nouă, „mai dificilă. Vreau să fie părți foarte intense, despre experiențe personale, amestecate cu informații factuale despre război”, explică scriitorul într-o conversație video, de la masa lui de scris din Paris.
Lumină și bunătate
Pictorul Anatoliy Melaniy și Larisa, medic pensionat de când a plecat din Donețk, s-au întors în Irpin după ce armata ucraineană a eliberat orașul de soldați ruși. Au găsit apartamentul întreg, dar stricat. Încă mai au de renovat la el.
În ciuda crăpăturilor, a tencuielii și-a geamurilor căzute, Anatoliy găsește câte un colț fără griji în fiecare zi; fără el n-ar mai putea să picteze. La fel, n-ar putea fără adevărul despre care scria că-i dă speranță în urmă cu un an, în prima zi de război. Ce este acest adevăr care-l ține într-un loc încărcat de tristețe? „Lumină și bunătate!”, răspunde un an mai târziu. „Ca să-l împart cu lumea, eu pictez”.
Câteva cadre din ce se vede în picturile suprarealiste din ultimii ani semnate de Melaniy: motani și pisici fericiți în casa lor în care atârnă un tablou cu același motan și pisică, de la nuntă. O vioară mai mare decât casa înzăpezită pe care se sprijină. Un cățel la costum, cu pălărie și papion, cu o pisică în poșetă. Un spate de femeie care se uită la un tablou pe jumătate albastru, pe jumătate galben.
Când nu pictează, Anatoliy se teme în continuare. „Războiul nu a plecat nicăieri. Mor oameni mari și copii în fiecare zi. Lacrimile și durerea sunt cu noi zi de zi.”
Video - Războiul împotriva Ucrainei văzut prin picturile lui Anatoliy Melaniy:
Și cum găsește, totuși, liniște să creeze? „Reușesc să pictez când nu sunt îngrijorat - datorită soției, fiului, celor care-mi apreciază arta și credinței că picturile mele inspiră oamenii să facă bine”. Ce îl mai ajută să se concentreze e încrederea în victorie și muzica - când pictează, ascultă Beatles, Nazareth, Europe sau Alexander Scriabin.
Când nu pictează, își repară apartamentul cu speranța că, prin Irpin, a trecut deja ce-a fost mai rău.
Tristețe existențială
Proximitatea unei traume are puterea să modifice greutatea unei emoții; în același timp, distanțarea geografică de o traumă care încă îi afectează pe cei dragi poate să adâncească sentimentul de vină.
De când s-a mutat în Franța toamna trecută, Nikita simte că trăiește o tristețe existențială. Nicio emoție nu e clară. Anul trecut, de Crăciun, unul din prietenii irlandezi din Paris l-a invitat la el acasă, în Irlanda. Nu se simțea confortabil să accepte, dar nici să refuze. S-a dus, să vadă dacă e ca-n filmele în engleză. „Așa era: casă mare, brad mare, lumini și cadouri. Foarte frumos, foarte bine”. Însă la umbra bradului era un gând despre părinții și prietenii care sărbătoresc Crăciunul în război.
În ciuda vieții strălucitoare la care are acces în Paris, tânărul scriitor nu poate să fie prezent cu totul în ea. „Simt că trăiesc în două lumi deodată”. Nu așa își imagina visul lui vechi de-a locui în Franța. Voia să se bucure de străzile frumoase, de arhitectură, de oameni și de ideile lor. A ajuns acolo datorită războiului.
În primăvara lui 2022, la începutul experienței de voluntariat în spitalul militar mobil, un prieten i-a trimis anunțul Centrului din Paris al Universității Columbia, care scotea la bătaie 4 posturi pentru cetățeni ucraineni. A aplicat ca să nu-și reproșeze că n-a făcut-o, fără să simtă entuziasm. Apoi s-a luat cu treaba din spital și a uitat de aplicație până când l-a sunat un profesor de acolo, să-l felicite și să-l cheme.
Cum trăiești îndeplinirea unei dorințe în urma începerii unui război?
„Îmi spun aproape zilnic că visul meu de-a trăi în Paris a fost plătit cu sângele oamenilor din țara mea. Desigur că gândul ăsta nu mă ajută să am sentimente pozitive. Într-o situație normală, într-o viață normală, aș fi fost în stare să vin în Paris și doar să trăiesc o viață frumoasă aici. Fără probleme existențiale, fără sentimente de vină, ca oamenii normali”.
Cum e să scrii despre ce-ai văzut în război de la mii de kilometri distanță de toți ai tăi care încă îl trăiesc? Cum găsești detașarea necesară să poți să legi cuvinte din griji apăsătoare?
„E foarte greu”, spune Nikita. „O să particip la o conferință în luna mai, cu corespondenți de război, iar una din teme va fi distanța experiențelor de documentare a războiului dintre jurnaliștii ucraineni și ceilalți, de alte naționalități. Pentru cei care nu sunt din Ucraina, este o muncă foarte periculoasă, dar este muncă. Pentru noi, e viață. E mult mai dificil să scrii despre asta - sunt casele, oamenii, prietenii și părinții noștri. Toate astea influențează relația cu munca. Psihologic, e foarte greu, dar trebuie să o facem, este incredibil de necesară”.
Când scrie, sentimentul de vinovăție face pași înapoi. Chiar dacă nu e pe front cu prietenii sau acasă cu părinții, Nikita simte că face ceva important pentru țara lui. Când o să termine cartea despre munca de la spitalul militar, vrea să scrie și despre ce e bun acasă, dar necunoscut în lume. E mâhnit că lumea cunoaște Ucraina din cauza războiului și nu pentru cultura, frumosul țării lui.
„De exemplu, când Notre-Dame din Paris a ars, toată lumea a deplâns evenimentul. Asta pentru că lumea poate să-și imagineze care este valoarea acestei catedrale - arhitectural, istoric și ce literatură frumoasă s-a creat în jurul ei.
Toată lumea știe de Notre-Dame. Dar când în Ucraina au fost distruse niște muzee importante - de exemplu, muzeul de artă dedicat lui Arkhip Kuindzhi din Mariupol sau muzeul unui foarte bun filosof, Hryhorii Skovoroda, lumea n-a plâns după ele, pentru că nimeni nu știe nimic despre ele”, povestește Nikita Grigorov.
Când a început să scrie, la 14 ani, Nikita era foarte pasionat de literatură SF. Când lăsa câte o carte din mână, se apuca să-și imagineze el nave spațiale, să creeze personaje și conflicte din alte lumi. La 20 de ani, când a trăit ce creează mai rău lumea reală pentru el, a început să scrie și despre ea. Astăzi vrea să spună povești adevărate, să umple golurile istoriei șterse în repetate rânduri. Pe lângă asta, vrea doar ca Ucraina să fie o țară ca afară.
„Ucrainenii vor doar să trăiască ca-ntr-o țară europeană normală, cu libertate de exprimare, libertate media, libertate religioasă, cu economie normală. Unul din motivele pentru care rușii ne-au atacat este pentru că vrem să fim liberi. Guvernul Rusiei nu vrea asta, e un mare pericol pentru ei. Dacă Ucraina devine o țară europeană de succes, oamenii din Rusia, din Belarus, din Moldova, în Transnistria - vor vrea și ei această libertate. Toată viața și-au spus că e imposibil să fie o țară europeană, pentru că sunt prea slabi, prea săraci și statele din Europa sunt iluminate, bogate. Ucraina vrea doar să fie o țară europeană normală. Asta ar schimba tot”, explică scriitorul Grigorov în conversația pe care a purtat-o cu Europa Liberă la împlinirea unui an de război.
Până când o să deschidă ochii într-o țară europeană, Nikita îi așază seara pe tavanul unei clădiri din Paris, cu gândul la ai lui. Vorbesc des, uneori și de două ori pe zi. De când și-a luat la revedere în septembrie 2022 de la ei, fiul a mai încercat să-și convingă părinții să plece. Ultima dată le-a propus să se ducă în Lituania.
„Părinții mei tot nu vor să plece. Ar fi foarte greu pentru ei să se adapteze într-o nouă țară. Până și pentru mine e o problemă - din cauza limbii, din cauza atâtor motive”, povestește tânărul scriitor. „Am parte de o nouă limbă, uneori mă simt ca-n Grande Belezza, întâlnesc mulți oameni importanți - de exemplu, m-am întâlnit și cu ambasadorul american. Dar e foarte greu emoțional” - toate invitațiile pe care Nikita Grigorov le primește în Paris sunt legate de războiul care-i schimbă viața în timp ce scrie despre el.
