Profesoara Maria Bucur, care predă în Statele Unite istoria Europei de Est și studii de gen, a explicat într-un interviu pentru Europa Liberă cât de gravă este modficarea legislativă care interzice orice referire în școli și universități la identitatea de gen și care vor fi consecințele pe termen scurt și mediu.
Maria Bucur, 52 de ani, e profesoară de istorie și studii de gen la Indiana University, Bloomington, SUA. Este autoare a volumelor Gendering Modernism: A Historical Reappraisal of the Canon(2017), The Century of Women: How Women Have Transformed the World since 1900 (2018) și editoare a lucrărilor Staging the Past: The Politics of Commemoration în Habsburg Central Europe, 1848 to the Present (2001, împreună cu Nancy Wingfield), Gender and War în Twentieth-Century Eastern Europe (2006, împreună cu Nancy Wingfield). În limba română a publicat volumele Eugenie şi modernizare în România interbelică (2005) și Eroi şi victime. România și memoria celor două războaie mondiale (2019).
Europa Liberă: În România, Senatul, în calitate de cameră decizională a Parlamentului, a adoptat o modificare la Legea Educației Naționale care interzice orice referire în școli și universități la identitatea de gen, „înțeleasă că teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași”. Care credeți că vor fi consecințele acestei prevederi?
Maria Bucur: „Să fim clari, este vorba despre o lege care criminalizează libera exprimare, cenzurează libera gândire și reduce o suta de ani de cunoaștere științifică la “opinii”. Eu sper, în primul rând, că Președintele Iohannis nu va aproba această lege. Am scris despre acest lucru. În expunerea de motive a legii se regăsește o sintagmă care pentru mine elucidează clar de unde pornește acest excedent de grijă față de copii și sănătatea lor mintala și psihică. Cristian-Vasile Lungu, senator de Salaj, spune acolo că, „în ultimii ani a apărut o nouă ideologie de gen. Conform acesteia, sexul biologic nu ar trebui să eticheteze persoana ‘femeie’ sau ‘bărbat,’ ci fiecare dintre oameni poate alege dintre zecile de de tipuri de gen pe care îl prefera. Odată cu apariția ideologiei de gen, fenomenul prozelitismului, atât pe baza criteriului de sex cât și a celui de gen, a devenit un pericol real în învățământ.” Aceasta este întreaga explicație oferită ca bază solidă, ca dovadă fară tăgadă că educația și populația României se confruntă cu un pericol. Haideți să ne uitam la aceste “dovezi”: autorul propunerii de schimbare a legii este complet ignorant față de dezvoltarea cercetării de gen, care are mai bine de o sută de ani de istorie. Mi se pare cu totul bizar să apăr o zonă de cercetare științifică compusă din oameni care predau la cele mai bine clasate universități și centre de cercetare din lume, nu numai în studii umaniste, dar și în medicină, psihologie etc. Vă dau un singur exemplu edificator: revista Lancet, care este printre principalele publicațiilor internaționale științifice despre medicină, consideră genul ca element esențial pentru cerecetarea problemelor de sănătate. Lancet nu este o revistă care ia parte la prozelitism și nu are vreun interes în a promova orice ideologie în afară de cercetarea științifică aprofundată a problemelor de medicină. Lancet nu a ajuns la perspectiva pe care o vedeți reprezentată în textul de mai sus printr-o decizie ideologică, sau pentru că a venit cineva cu idei fixe în comitetul editorial. Ca toți oamenii de știință, redactorii de la Lancet citesc, se informează critic, reflectează și apoi reacționează. O bună metodă de urmat de toată lumea, mai ales de cei aleși să reprezinte populația în parlament.
Ideologia de gen nu este definită în motivările lui Lungu, dar este invocată ca ceva nou. Cea mai veche ideologie de gen pe care o cunosc este religia. În toate societățile de pe lume, sistemele de credință, bazate nu pe cunoaștere rațională ci pe sentimente, plasează oamenii în categorii de gen. Creștinismul timpuriu plasează femeile în afara accesului la puterea și autoritatea preoției pe baza a ce exact, daca nu o ideologie? Știm azi foarte bine că nu organele noastre reproductive stau la baza felului în care putem sau nu să gândim moral și etic. Bisericile metodistă și episcopală și-au asumat această problemă și și-au modificat ideologia de gen. Altele nu. Iar în ideologiile de gen ale altor religii și sisteme de credință și organizare a societății, ideea că există numai doua genuri și că ele sunt identice cu organele noastre reproductive nu se regăsește. Cu alte cuvinte, există ample exemple de pe fiecare continent al planetei că genul și sexul nu sunt același lucru. Nu este o invenție recentă. Urmează afirmația domnului Lungu despre prozelitism „atât pe baza criteriului de sex cât și a celui de gen,” care în esență nu face decât să recunoască relevanța diferenței dintre cele doua concepte, pentru că, dacă genul și sexul ar fi același lucru, care ar fi diferența dintre cele două forme de prozelitism? Omul este atât de depășit de lucrurile pe care le invocă, încât nu își înțelege propriul argument. Și urmează apoteoticul „pericol”. Care pericol? Nu este descris, se pare că pericolul este în gândirea critică față de identificarea genului cu sexul.
Mai șocant este votul, pentru că la expunerea aceasta de motive, care nu prezintă nici o singură dovadă clară a vreunei probleme, o majoritate a Senatului a votat „pentru”. Acest lucru îmi spune că oamenii care au votat „pentru” au la fel de multă înțelegere față de această așa-zisă problemă și la fel de multe cunoștinte despre ideologia de gen ca Lungu.”
Europa Liberă: Și care ar putea fi consecințele acestei prevederi, care cum ați spus „criminalizează libera exprimare”?
Maria Bucur: „Urmează să vedem. Dacă Iohannis nu promulgă legea și dacă decide să deschidă o discuție mai serioasă despre gen și sex, atunci poate consecințele vor fi că publicul va deveni mai bine educat în privința asta. Oamenii mai tineri cu care stau de vorbă sunt siderați de această legislație. Consecințele pentru cei care sunt cercetători, medici, profesori, în general în zone de politici sociale, științe sociale și umaniste, vor fi de lehamite față de clasa politică. Ei deja se văd din ce în ce mai puțin reprezentați prin cei din parlament. Iar în spatiile universitare, eradicarea oricărei menționări a cuvântului “gen” va da naștere la polarizări și la vulnerabilizarea și mai profundă a puținelor cadre didactice care încadrează studiile de gen în programa lor de predare și cercetare. Dar de plătit, intelectual și moral vorbind, va plăti toată lumea. Nu imediat, nu direct. Dar putem vedea ce impact au avut deja studiile de gen în privința aducerii în atenția publicului și a decidenților a problemelor de violență domestică, spre exemplu. Invalidarea acestor demersuri va fi tragică pentru o bună parte din populația țării. Iar pentru cei care încearcă să depășească heteronormativitatea, nu vor exista speranțe de a putea duce un trai fără frica zilnică de violență sau abuz”.
Europa Liberă: Acum o lună, parlamentul ungar a adoptat o lege anti-transsexuali propusă de guvernul premierului Viktor Orban, aparent ca parte a legislației de urgență privind Covid-19. Noua lege, care a trecut cu o largă majoritate, stipulează că genul poate fi definit doar ca sexul biologic pe care un individ îl are la naștere. Conform acestei legi noi, transsexualii nu-și mai pot schimba genul sau numele în actele oficiale. Această prevedere e în armonie cu politici guvernamentale mai vechi, cum e decretul din 2018, care interzice studiile de gen în toate universitățile ungare. De unde vine această tendință homofobă care se dezvoltă în Europa de Est, dar nu numai?
Maria Bucur: „Legea la care vă referiți este rezultatul unei solidarizări mai vechi a lui Orban și Fidesz cu alte formații politice de dreapta, care pun vina pe așa-zisa ideolgie de gen pentru problemele economice majore din 2012 încoace; influxul de refugiați din Siria și alte locuri; globalizarea; lipsa de locuri de muncă (până la COVID, mai greu de afirmat asta din martie). Andrea Peto definteste genul ca lipici simbolic.
Mișcarea anti-gen sau anti-genderism a început să ia proporții după criza din 2008 și s-a amplificat începând cu 2012. Este o rețea de organizații private, mai ales creștine, care lucrează strâns cu organizații politice și partide, cum ar fi Fidesz. Vladimir Putin este și el un prieten al rețelei. Colega mea poloneză, Angenszka Graff, lucrează la identificarea părții financiare—de unde vin banii pentru toate acțiunile de propagandă pe care le întrețin. O organizație de urmărit este Congresul Mondial al Familiilor. Nu știu dacă PMP, unde este membru senatorul Lungu, are relații directe cu această organizație, dar îmi este clar că sunt tovarăși de drum.
Perspectiva și acțiunile anti-feministe ale acestei mișcări, pentru că nu este vorba numai de homofobie, sunt forma cea mai simplă de tribalizare prin frică și polarizarea unei populații debusolate de schimbări structurale mari, care nu sunt ușor de descris și mult mai greu de înțeles în profunzime. Sigur, că se poate inventa un inamic imaginar prin clișee bine împământenite ale ideologiei heterosexiste despre identitatea de gen, cum ar fi că femeile trans ar fi bărbați care vor să abuzeze copii în veceurile de femei. În acest fel dezumanizezi fără dificultate: aici apar homofobia și transfobia. E mai ușor să îți câștigi membri în partid în acest fel, decât dacă ai sta să explici problemele de fond ale societății românești și ale României ca stat. Dacă dai într-un inamic destul de slab, dar pe care îl prezinți ca “pericol,” un fel de bau-bau, apari mai puternic în fața celor care vrei să te urmeze, iar pe ei poți să pretinzi că îi “protejezi”. Evident că nu este decât o metodă ieftină și fără nici o șansă de a îmbunătăți de fapt viața cuiva, în afara celor din parlament”.
Europa Liberă: Există pericolul autoritarismului și în România?
Maria Bucur: „Pericolul autoritarismului este în creștere în toate țările democratice la ora actuală. Tribalizarea pe care o observ de zece ani, cu rezultatele dezastruoase din Statele Unite și Marea Britanie, a fost amplificată atât de răspunsul autorităților, cât și al oamenilor de rând la criza COVID. Dacă parlamentul României a aprobat o lege care cenzurează exprimarea liberă și cunoașterea științifică, vorbim deja despre un derapaj către autoritarism, în care teologii și politicienii ne spun cum și ce să gândim”.
Europa Liberă: Educația sexuală devine opțională în școli sub presiunea Bisericii Ortodoxe Române, iar parlamentarii români au votat cu o largă majoritate această prevedere. Astfel de prevederi ar putea avea legătură cu o anumită tradiție sau este vorba doar despre un soi de înapoiere?
Maria Bucur: „Nu înțeleg despre ce tradiție ar putea fi vorba. Și vă trimit la un alt articol pe care l-am scris când se discuta referendumul despre familie. Se știe foarte puțin despre familia tradițională. Este un mit invocat de autorități religioase, de politicieni și de președintele Academiei Române. Dar cunoașterea istorică, antropologică și sociologică despre această așa-numita familie tradițională s-a realizat prea puțin până în prezent. Pe marii istorici dinainte de studiile de gen nu îi preocupa familia nici cât negru sub unghie. Iar cercetările pe care le-am făcut eu și alții cu mai mult interes în spațiul acesta nu sunt cunoscute, nu sunt discutate de către somitățile istorice din țară. Nu pot să numesc acest tip de educație decât înapoiere și prozelitism religios”.
Europa Liberă: Șefa Parchetului General vorbește de „consimțământul victimei” într-un presupus caz de viol și argumentează că acest consimțământ ar fi dat de faptul că o minoră a născut sau că și- a început viața sexuală. Cum vedeți astfel de declarații?
Maria Bucur: „Este un bun argument pentru necesitatea educației de gen în toate zonele de politici publice și, mai ales, în zona dreptului. În secolul XXI am ajuns să privim persoanele sub o anumită vârstă ca incapabile să ia decizii legale. Sexul cu altă persoană este între aceste standarde internaționale, în momentul în care o persoană este prin definiția legii minoră, nu se poate vorbi de orice capacitate legală de a lua decizii, inclusiv consimțământul la sex. Argumentul sau dovada despre care vorbește șefa Parchetului General nu este decât dovada actului de penetrare a vaginului de către un penis, și nu a consimțământului pe care fata nu putea să îl ofere. Nu este decât dovada unui viol”.
Europa Liberă: Recent, un criminal eliberat condiționat i-a dat foc unei tinere de 17 ani care se plânsese la poliție că a fost violată de acel bărbat. Poliția nu a luat nici un fel de măsuri împotriva criminalului, iar acest tip de reacție pasivă se repetă în majoritatea dramelor. Credeți că e vorba despre misoginism?
Maria Bucur: „Absolut. Misoginismul se manifestă și violent-prin arderea unei victime- și pasiv- prin indiferenta noastră ca societate și a poliției prin inactivitate. Acesta este un argument în plus pentru necesitatea educației de gen”.
Europa Liberă: HBO și-a scos din portofoliu filmul clasic Pe aripile Vântului, pe motiv că există acolo idei rasiale. După această logică ar trebui scoase și filmele în care femeile sunt tratate dintr-o perspectivă misogină?
Maria Bucur: „Ce face o companie privată, care este interesată în profit, ține de un tip de gândire economică ce poate, după cum bate vântul, să schimbe direcția. HBO nu are o obligație morală, legală și etică să selecționeze după criterii feministe sau antirasiste. În sistemul actual capitalist, responsabilitatea lor legală și etică sunt strict față de investitorii lor. Clasa politică face parte din cu totul altă categorie de participanți la viață publică, și au responsabilități morale, legale și etice incomensurabile cu HBO.
Existența unui text/film feminist, misogin, rasist, antirasist etc. nu obligă pe absolut nimeni să îl parcurgă. Propagarea acelui text/film în spațiul public nu înseamnă în mod necesar promovarea ideilor cuprinse acolo. Majoritatea textelor și filmelor pe care le-am parcurs în viața mea au tente de misoginism, dacă nu enorme, oricum prezente. Ele nu m-au transformat într-o misogină. Cu ajutorul altor profesori și experți cu care am lucrat, am început să le înțeleg critic altfel decât le vedeam înainte. Enorma masă de cultură, de la poezie la dans, de la beletristică la film documentar pe care o avem la dispoziție la ora actuală are nevoie de un aparat critic pentru a o pune în contextele adecvate unei înțelegeri critice și unei aprecieri nuanțate față de acel artefact”.
Europa Liberă: În cartea dvs. Eroi și Victime, vorbiți despre memorie, dar și despre mitologia antimemoriei. În entuziasmul rescrierii istoriei și al demolării statuilor, care au luat un nou avânt după tragedia George Floyd, afroamericanul omorât de polițiști, de ce credeți că Churchill și Stalin au fost puși în aceeași categorie chiar de mass-media serioase?
Mari Bucur: „Întrebarea, daca o înțeleg corect, este despre felul în care mass- media echivalează cele două personalități. Eu am înțeles alfel juxtapunerea lor. Ceea ce observă media este o reconsiderare a ceea ce înseamnă să îți asumi un trecut complicat și cu elemente de oprimare ale anumitor categorii de oameni prin reexmainarea numelor spațiilor publice și statuilor. Și Churchill, și Stalin fac parte din această categorie destul de largă de lideri cu un trecut complicat. Nu cred că este vorba de o lipsă de înțelegere a diferențelor dintre cei doi din partea reporterilor de la New York Times, spre exemplu. Cred că, dimpotrivă, juxtapunându-i, presa pune în evidență faptul că ceea ce se produce acum ca mișcare de masă față de monumente nu tine de o singură ideolgie”.
Europa Liberă: Totuși e greu de pus Stalian pe același plan cu Churchill: primul a ordonat omorârea a circa 20 de milioane de oameni, a trimis în Siberia mințile cele mai sclipitoare ale culturii rusești și a transformat jumătate de Europă în gulag. Churchill, în schimb, a fost singurul care a rezistat în fața lui Hitler în vreme ce Europa civilizată ceda. E cel puțin o exagerare la mijloc, dacă nu cumva o deformare a istoriei.
Maria Bucur:„Cred că este important să ne gândim diferențiat la planurile de discuție și acțiune. Vorbim despre statui și nu despre discuții istoriografice despre cei doi lideri. Nu istoria este subiectul, ci memorializarea unor persoane, care nu este același lucru cu memoria sau cu istoria. Statuile sunt locuri simbolice, cu un simbolism în ambele cazuri determinat de sus în jos, de guvernul la putere care a decis că acel simbol și nu altul era cel potrivit pentru că însemnă ceva pentru public. În cazul lui Churchill, statuia și amplasamentul său s-au făcut chiar la recomandarea lui. În 1973, când a fost inaugurată, mișcările anticoloniale nu aveau rezonanța, în Londra, pe care o au azi mișcările antirasiste. Să ne amintim că Londra este un oraș care a devenit, demografic, cu mult mai divers azi decât era atunci și deci publicul vizat să admire această statuie nu are aceeași relație afectivă cu Churchill. În cazul lui Stalin, nu cred că e nevoie să descriu pe larg procesul, ci să semnalez numai că deciziile de a pune și scoate statuile lui au fost, toate, făcute nu de public ci de liderii de după, semnalând și mai clar decât în societăți democratice faptul că aceste statui sunt simboluri exclusiv politice. Ele nu sunt memorialuri, cum au fost micile cruci puse de mame și neveste pentru soldații din primul și al Doilea Război Mondial. Ele sunt o formă de a captura semnificația unei persoane pentru beneficiul, în primul rând, al instituției, guvernul țării care a pus statuia acolo. Deci, pe plan istoric, evident că vorbim de persoane și acte foarte diferite, cum ați subliniat și dvs. Dar nu despre asta e vorba. Planul relevant este cel al semnificației publice a acestor monumente după ce guvernele care le-au pus acolo nu mai sunt. Statuile lui Stalin au fost date jos cam în toată Europa de Est după ce s-a dat semnalul de la Moscova că este o.k. În paranteză vreau să reamintesc că în Rusia mai există statui ale lui Stalin în spatii publice, nu numai muzee. Churchill a rămas neatins, până acum câteva zile, într-un alt moment istoric, de chestionare a conceptului de statuie. Aceasta este diferența, nu una legată de faptele în sine ale acestor oameni, ci de simbolismul lor în spatiile publice în relația cu publicul în carne și oase care le privește. Ieri citeam câteva articole pentru interviul cu dvs., și unii observatori politici și culturali din Statele Unite și Marea Britanie au început să pună întrebarea dacă are rost să mai existe orice statui pentru personalități politice. Întrebarea este foarte bună, deși pare șocantă. Pentru că ne duce înapoi la origini: ce simboluri și ce modele vrem să avem ca societate? Cum vrem să reprezentăm în spații publice valorile noastre de azi pentru viitor? Prin simboluri marțiale și violente, sau prin simboluri ale creativității, generozității și frumuseții pe care putem să le atingem câteodată? Ce mi-aș dori, ar fi ca Londra să fie populata cu mai multe statui ale Virginiei Woolf, ale lui Isaac Newton, ale lui John Stuart Mill, în loc de toți liderii militari și politici care și-au făcut statui în timp. Nu ar fi minunat ca în loc de George Washington să îl avem pe Walt Whitman ca simbol național în Statele Unite?
Ați adus în discuție conceptul de antimemorie, și mi se pare într-adevăr potrivit. Antimemoria ca reacție afectivă la o tragedie pe care nu ai trăit-o, te poate impulsiona să reziști la cunoașterea mai nuanțată a trecutului în care cei în care ai încredere (cei cu memoria proprie a tragediei) apar altfel. Antimemoria este legată direct de lipsa de încredere față de autoritățile care au puterea de a impune o versiune a trecutului, în măsura în care autoritățile însele își asumă critic trecutul și sunt dispuse să îl prezinte mai nuanțat, antimemoria devine un obstacol fata de cunoaștere. În măsura în care antimemoria aduce la suprafață elemente ale trecutului care se pot dovedi și prin alte forme, elemente care ar schimba fundamental înțelesul unui eveniment (spre exemplu, victimizarea romilor ca o categorie aparte la mâna guvernului Antonescu), atunci este un element bine-venit pentru a ne ajuta să ne asumăm acel trecut cu toate problemele sale.”
Facebook Forum