#10 întrebări | Bogdan Anicescu: „România are doar 100 de interpreți pentru persoanele care nu aud, sunt multe probleme”

Bogdan Anicescu, interpret mimico-gestual în cadrul Asociației Naționale a Surzilor din România (ANSR), a răspuns mai multor întrebări legate de mituri, raportul dintre stat și comunitatea persoanelor cu deficiențe de auz, asistența pe care o acordată în instituțiile publice și importanța limbajului semnelor.

1. Cum considerați că este reprezentată comunitatea persoanelor cu probleme de auz din România?

Bogdan Anicescu: Într-adevăr, față de persoanele surde, la nivelul societății există în continuare anumite prejudecăți sau anumite mituri care se propagă în mod involuntar. Din acest punct de vedere, poate, sunt ușor necunoscute sau neînțelese în ceea ce privește dimensiunea culturală, aceste persoane folosind o limbă proprie de exprimare.

Asociația Națională a Surzilor din România a desfășurat acțiuni și a făcut eforturi inclusiv pentru această direcție de afirmare a persoanei surde, dincolo de acel statut de persoană cu dizabilități, din perspectiva căruia ele, aceste persoane, sunt înțelese. Deci din acest punct de vedere, în special pe ceea ce înseamnă zona culturală, consider că trebuie să se intervină mai mult și în același timp pe combaterea discriminării și pe contracararea acestor mituri care există cu privire la surzi.

2. Care sunt cele mai comune astfel de mituri?

Bogdan Anicescu: De exemplu, faptul că toți ar putea să comunice prin labiolectură, să citească pe buze orice discurs, ceea ce iarăși, nu este adevărat. Întotdeauna depinde de la caz la caz. Labiolectura depinde de o serie întreagă de factori, deci nu orice se poate citi pe buze în orice condiții și atunci, pentru aceste persoane, trebuie să existe adaptări specifice ale comunicării.

De asemenea, se poate considera că toate persoanele surde s-ar putea exprima în limbajul mimico-gestual, în limba semnelor. Iarăși nu este adevărat. Sau invers, că toate persoanele surde se descurcă în comunicarea prin scris și citit și nu ar mai avea nevoie de interpret dacă au urmat și au absolvit o unitate de învățământ, inclusiv învățământ special.

Însă acest lucru nu este adevărat – foarte puțini surzi sunt care au o altă limbă maternă decât limba română și anume limba semnelor române. Foarte puține astfel de persoane se descurcă la un nivel suficient de ridicat în scris și citit, pentru a nu avea nevoie de interpret în nicio situație, și cu atât mai mult în situații oficiale, când trebuie să-și dea consimțământul în diferite circumstanțe.

Mai există mituri legate și de faptul că aceste persoane nu pot să conducă autovehicule, aspect asupra căruia Asociația Surzilor și alte persoane din comunitatea extinsă s-au concentrat în ultimii ani pentru a facilita aplicarea unei legislații care chiar există în favoarea persoanei surde.

3. Cum ați descrie relația dintre stat și persoanele cu probleme de auz? Care este nivelul de implicare venit din partea statului?

Bogdan Anicescu: Cu siguranță, la nivel central, dar și local, se pot face mai multe lucruri în beneficiul persoanelor cu deficiențe de auz, în special sub aspectul accesului la informație. Cele mai mari probleme aici se remarcă. Aceste persoane de multe ori sunt vulnerabile în absența multor materiale accesibilizate inclusiv prin interpretul de limbaj mimico-gestual și în ultimii ani, poate și odată cu situația pandemică, dar nu numai, s-au mai înregistrat progrese la nivelul comunicărilor autorităților. Dar în niciun caz nu este suficient pentru a putea vorbi de o integrare din punct de vedere informațional și o adaptare, o accesibilizare a informației la un nivel foarte extins pentru persoanele cu deficiențe de auz.

Paradigma aceasta medicală este prea puternic aplicată în relație cu felul în care persoana cu deficiențe de auz este percepută, văzută de stat și instituțiile ei.

Pe alte paliere, legate de situația învățământului special, de exemplu, iarăși pot fi făcute mai multe progrese în ceea ce privește intensificarea predării și utilizării limbii semnelor în instituția de învățământ special.

Mai sunt și aspecte legate de integrarea profesională – aici însă totdeauna mai depinde și de atitudinea și de deschiderea instituțiilor, companiilor private, care doresc să angajeze persoane cu dizabilități. Din acest punct de vedere, cel puțin, persoanele cu deficiențe de auz sunt mai bine reprezentate în câmpul muncii, poate, decât celelalte categorii de persoane cu dizabilități.

4. Recent ați fost la tribunal, pentru a oferi asistență unei persoane cu deficiențe de auz. De exemplu, o instituție precum un tribunal sau o primărie pune la dispoziție o persoană care să interpreteze pentru persoanele cu probleme de auz?

Bogdan Anicescu: Legat de felul în care instituțiile asigură interpret, există dispoziții legale în acest sens, avem Legea 448/2006, articolul 69 și mai nou, Legea 27/2020 privind limba semnelor române, la articolul 5 se menționează obligativitatea autorităților și instituțiilor centrale și locale de a asigura accesul la interpreți autorizați.

În situația instanței de judecată, lucrurile sunt poate mai clare, pentru că mai există și alte dispoziții în Codul de Procedură Civilă, Codul de Procedură Penală. Instanța trebuie să asigure astfel de proceduri, pentru a comunica cu părțile în instanță.

Însă celelalte instituții, bineînțeles, trebuie să aibă și ele niște proceduri care poate nu sunt la fel de bine reglementate prin lege, dar nici nu pot să considere că persoana surdă, când interacționează cu angajații lor, nu ar avea nevoie de interpret. Sunt instituții, precum primăriile, Direcțiile de Asistență Socială, în special Agențiile de Plăți și Inspecție Socială, care au proceduri de a asigura interpret în limbaj mimico-gestual.

Dar nu se poate vorbi că aceste instituții, cu mici, mici excepții, ar avea oameni angajați ca interpreți, pentru că și numărul interpreților autorizați este redus în țara noastră. Nu cred că avem în momentul acesta mai mult de 100 de interpreți în întreaga țară.

E clar că singura variantă prin care instituțiile respective să poată asigura interpret este să aibă proceduri cu diferiți interpreți sau inclusiv cu Asociația Surzilor, pentru a putea asigura serviciile respective.

Noi am și dezvoltat o aplicație pentru interpretarea la distanță, pentru a interveni cu promptitudine, atunci când interpretarea față în față este dificilă sau chiar imposibilă. La acest serviciu au acces inclusiv instituțiile publice care doresc să colaboreze.

5. Legea audiovizualului prevede ca televiziunile să asigure interpretarea mimico-gestuală pentru persoanele cu probleme de auz cel puțin 30 de minute din programele de știri din timpul zilnic de emisie. Este suficient?

Bogdan Anicescu: Nu, nu ar fi neapărat un timp suficient. Ceea ce am remarcat este într-adevăr, din octombrie 2014 până în prezent, lucrurile s-au modificat destul de mult sub aspectul acesta al asigurării serviciilor de interpretare la posturile de televiziune.

Bineînțeles că pentru o persoană cu deficiență de auz nu este neapărat un timp suficient, e un progres care s-a realizat în acest sens, probabil că ar putea să se modifice și mai mult această Lege a audiovizualului pentru a ne asigura implicit că aceste servicii sunt oferite cu respectarea persoanei surde sau cu adaptarea emisiunilor la persoana surdă, pentru că trebuie să ai un spațiu destul de mare dedicat interpretului și alte astfel de aspecte.

6. Există și alte medii în care limba semnelor ar trebui popularizată?

Bogdan Anicescu: Dincolo de ce prezintă televiziunile, este important ca și site-urile instituțiilor să fie accesibilizate pe cât posibil în limba semnelor, astfel încât pe orice platformă a unei instituții mai importante, mai de interes, să poată exista informații interpretabile în limba semnelor.

Și pe social media, pentru că foarte mulți surzi sunt pe Facebook, foarte mulți sunt pe telefon acum. Deci dincolo de partea de televiziune, e importantă și această zonă.

7. Ar trebui ca limbajul mimico-gestual să fie cunoscut și de oamenii care nu suferă de probleme de auz?

Bogdan Anicescu: Sigur că o bază a comunicării în limba semnelor este interesant și uneori chiar util de învățat de către orice persoană auzitoare, care vrea să aibă câteva cunoștințe minime de limbaj mimico-gestual, așa cum am văzut poate și alte cunoștințe minime de limbi străine.

Încurajăm învățarea limbii semnelor mai ales de către persoanele care se află în relație profesională cu o persoană cu deficiențe de auz – colegii acestora de muncă ar putea să învețe câteva semne, angajatorii, bineînțeles că și membrii familiei trebuie să poată să relaționeze cu persoanele surde prin limba semnelor.

E important poate și pentru situațiile de urgență în care autoritățile intervin să aibă minime cunoștințe de limba semnelor, cel puțin pentru a putea înțelege foarte, foarte bazal ceea ce se întâmplă. Trebuie spus că învățarea limbii acesteia nu este ușoară, este exact ca o limbă străină, necesită foarte mult timp și dedicare, de aceea mă tot refer la ceea ce înseamnă o bază, un minimum de lexic în limba semnelor.

8. Care sunt problemele din viața de zi cu zi a unei persoane cu probleme de auz?

Bogdan Anicescu: Aș putea să vorbesc din perspectiva de angajat în cadrul Asociației Surzilor și de persoană care, alături de ceilalți colegi, interacționează cu astfel de situații, pe care ni le aduc beneficiarii noștri. Problemele lor sunt diverse și depinde de la caz la caz ceea ce întâlnim, de aceea tot timpul insist pe o abordare individuală a persoanei surde, pentru că aceasta este cea mai corectă formă de a aborda beneficiarul.

Cele mai frecvente probleme se leagă de dificultățile de comunicare și necesitatea de a asigura interpret în relație cu alte persoane auzitoare cu care aceste persoane surde comunică.

De asemenea, ținem cont că aceste persoane, neputând comunica la telefon cu alte persoane auzitoare, trebuie să beneficieze de sprijin și în ceea ce privește cercetarea unor situații care implică telefonarea și trimiterea de e-mailuri și de documente. Îi sprijinim în redactarea de documente, îi sprijinim la obținerea de drepturi și facilități, îi sprijinim în integrare profesională sau reorientare profesională, contactăm angajatorii, colaborăm cu anumiți angajatori.

Încercăm să asigurăm o bună tranziție de la ceea ce înseamnă interviul și primele contacte cu angajatorul și cu locul de muncă, la integrarea propriu zisă în colectiv.

Și poate unde persoanele care aud „se tem” de persoanele surde, în sensul că nu vor putea să se înțeleagă cu acestea sau să comunice, dar este practic o temere de multe ori nejustificată, pentru că întotdeauna există strategii și abilități dezvoltate contextual de a comunica cu o persoană surdă, chiar și dincolo de a folosi limba semnelor, atunci când nu există un interpret.

Chiar cei mai mulți angajatori ajung la concluzia că persoanele surde sunt conștiincioase, sunt implicate în ceea ce fac și deficiența de auz foarte rar ar putea să afecteze randamentul la un loc de muncă.

Îți mai recomandăm

Legea privind limbajul semnelor ca limbă maternă pentru surdo-muți, adoptată

9. Oferiți suport și refugiaților din Ucraina care vin în România. Care sunt nevoile lor? Le mai oferă cineva asistență, în afară de Asociația Surzilor?

Bogdan Anicescu: Mai sunt persoane și asociații care integrează și sprijină persoanele cu deficiență de auz; sunt și persoane fizice, și alți voluntari, inclusiv persoane cu deficiențe de auz care interacționează cu surzii, îi orientează către alte servicii de care au nevoie.

Eu pot doar să menționez din perspectiva Asociației Surzilor unde lucrez că am avut într-adevăr contact, la nivelul filialelor teritoriale, cu probabil 1.000 de persoane surde refugiate din Ucraina în total până acum și că întotdeauna aceste persoane vin cu propriile lor nevoi, cu propriile situații și fiecare situație trebuie gestionată dintr-un anumit punct de vedere.

Adică fie că sunt în tranzit și au nevoie doar de o noapte undeva sau au nevoie de bilete de călătorie și trebuie preluați din gară și duși la locul de cazare și apoi înapoi la gară, fie au alte probleme mai specifice - de obținere de documente. Sau vor să rămână în România și începem să facem demersuri pentru integrarea lor în câmpul muncii.

Am avut o mamă surdă cu nou născut. Când a intrat în România, copilul avea 10 zile și vă dați seama, sunt probleme specifice care trebuie avute în vedere. Mai sunt cazuri în care e nevoie să mergem la spital sau să găsim un spațiu potrivit unde ei pot sta împreună cu familia. A mai fost nevoie să obținem materiale – scutece, mâncare – și am primit ajutorul altor asociații și fundații.

Practic, am colaborat cu alte instituții și cu autoritățile statului într-o bună măsură și într-un fel destul de eficient aș spune: cu DSU, cu primăriile, ne-au ajutat foarte mult DGASPC-urile, dar într-adevăr, pe tot ce înseamnă partea de comunicare, e nevoie de persoane surde care au abilități de a comunica cu ceilalți din Ucraina sau de persoane auzitoare, pentru că ținem cont că acești oameni nu folosesc aceeași limbă a semnelor precum limba noastră, a semnelor române.

Fiecare țară are o limbă a semnelor proprii și atunci comunicarea se face destul de dificil și pentru noi. Noi apreciem deschiderea întregii comunități a surzilor, dincolo de ceea ce ține de asociația noastră, pentru felul în care au colaborat și s-au mobilizat și au sprijinit persoanele surde din Ucraina, în așa fel încât să mai amelioreze puțin din tot șocul și toată suferința care a fost provocată de tot ce s-a întâmplat în țara lor.

10. Recent, un film care abordează problema persoanelor fără auz a câștigat Oscarul. Credeți ca un astfel de film ar putea ajuta la promovarea nevoilor pe care le are comunitatea?

Bogdan Anicescu: Da, noi am aplaudat, am salutat această victorie foarte deosebită pentru comunitatea surzilor de pretutindeni și cu siguranță că odată ce un astfel de film capătă amploare, problemele cu care se confruntă persoanele surde și familiile mixte în care de exemplu există un copil auzitor, toate aceste probleme sunt puse în lumină.

Dincolo de aceste aspecte, există necesitatea atât de a îmbunătăți legislația acolo unde trebuie îmbunătățită, cât și de a aplica legea din prezent.

Astfel de succese oferă un impuls pentru persoanele din orice minoritate până la urmă, și inclusiv din minoritatea surzilor. Astfel de reușite pot totodată să dezvăluie majorității largi niște aspecte specifice ale persoanelor cu deficiențe de auz, care cum spuneam, formează o minoritate a lor proprie, cultural-lingvistică. Cei din minoritatea respectivă nu se consideră neapărat cu handicap, cu o problemă ce ar trebui corectată, vindecată – ei sunt mândri de cultura lor, de limba lor, de această comunitate din care fac parte și își doresc, deci, respectul celorlalți față de identitatea lor.

Cel mai important este să înțelegem că și persoanele surde, asemenea nouă, celor care auzim, au aceleași nevoi principale: de a avea un loc de muncă, de a fi liniștiți, de a fi fericiți, de a se integra profesional, de a-și întemeia o familie, de a merge în vacanță. Aceste lucruri ne unesc pe noi toți și atunci cât ne concentrăm pe ceea ce putem să facem, lucrurile o să se desfășoare bine.

Dacă ne concentrăm numai pe diferențe și pe ceea ce nu putem să facem, bineînțeles că nici nu vom avea progresele pe care ni le dorim.