Necesitatea unor reforme fundamentale ale statului a fost scrisă cu majuscule în toate programele electorale ale partidelor, indiferent de coloratură, a devenit subiect de dispută și chiar de proteste în societate. Nimic nu a folosit, fiecare pas înainte era fie contestat, fie urmat de alți câțiva înapoi. O Românie a pașilor pierduți.

De ani și ani de zile laitmotivul elitei intelectuale și politice este fără echivoc: un popor fără sănătate și educație e unul bolnav la trup, suflet și minte. Pe cale de consecință, un astfel de popor va fi ușor de manipulat, va vota strâmb sau va lua calea bejaniei.

Pandemia de coronavirus a arătat mai clar decât orice altă perioadă din istoria acestor ultimi 35 de ani ce a însemnat pentru România lipsa reformelor structurale în zonele esențiale ale statului.

Reforma educației, mereu repetentă

Educația, o „prioritate națională”, așa cum nu precupețesc să o numească politicienii, a întâmpinat o mare rezistență din partea sistemului însuși, s-a împotmolit în interese și lupte politice, pentru ca în final să fie aproape golită de sens.

Momentul - cheie a fost în 1995, atunci când, după venirea Convenției Democratice din România (CDR) la putere, s-a elaborat prima lege a educației sub egida lui Andrei Marga.

Legea a fost o jumătate de măsură, ba chiar un sfert privind retrospectiv. S-a scos examenul de treaptă din clasa a X- a, moștenire ceaușistă, examenul de intrare la liceu a fost numit Capacitate, s-au introdus manualele alternative, dar noul curriculum național a fost doar o cosmetizare.

O lege lipsită de viziune pe termen lung, care s-a ferit să supere sindicatele și corpul profesoral, ca dovadă că a fost modificată de atunci și până în prezent de 61 de ori. A modificat-o chiar Andrei Marga, ajuns ministru al educației doi ani mai târziu, funcție în care a rezistat trei ani sub trei guverne.

Legea lui Funeriu, sacrificată pe altarul luptelor politice

A doua mare ocazie ratată a fost în 2008, atunci când sub președinția lui Traian Băsescu, a fost făcută o amplă radiografie a sistemului de educație.

Concluzia raportului comisiei prezidențiale coordonată de Mircea Miclea: sistemul de educație „este ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate”. Raportul a fost formal asumat de toate partidele parlamentare, inclusiv de PSD ( Mircea Geoană) și de PRM ( Corneliu Vadim Tudor), care au semnat Pactul pentru Educație.

Pactul a fost însă contestat la scurt timp, „prioritatea națională” nerezistând în fața luptelor politice. Legea a fost adoptată în 2010, guvernul Emil Boc fiind obligat să-și asume răspunderea pentru a reuși să o treacă prin Parlament.

Numită după numele inițiatorului său, legea Funeriu aducea o schimbare de viziune care punea accentul pe un învățământ bazat pe cunoștințe, aptitudini, atitudini și valori.

Erau modificări de substanță: introducerea evaluărilor periodice, învățământul obligatoriu de zece ani, masteratul didactic pentru profesori, bacalaureat transdisciplinar, portofoliul educațional la admiterea la liceu, salarizarea și avansarea profesorilor în funcție de performanță, evaluarea universităților, sancționarea aspră a plagiatului.

Dacă ar fi fost aplicată în integralitatea ei, legea ar fi putut produce acea schimbare de profunzime a infrastructurii mentale a societății românești.

Nu s-a întâmplat așa, legea a fost schimbată imediat după venirea PSD la putere, fie prin parlament, fie prin ordonanțe de urgență.

Din lege a rămas doar scheletul, iar prăbușirea educației a continuat. Ca dovadă, rezultatele obținute de România la testele PISA s-au înrăutățit de la an la an- rata analfabetismului funcțional ajungând în prezent la 44%.

„România educată” din vorbe goale

O ratare pe toată linia este și proiectul prezidențial „România educată”, reșapat în 2021 după șase ani de la lansare. În tot acest timp, speranța unei reforme a educației, așa cum fusese ea anunțată de Klaus Iohannis, s-a ofilit din simplul motiv că în afară de un maldăr de hârtii, grafice și vorbe meșteșugite nu s-a văzut nimic concret.

Chiar dacă proiectul a fost asumat de fostul cabinet Cîțu, nu s-a avansat niciun termen până la care s-ar putea transforma într-o lege.

Oricum, proiectul nu aducea mari noutăți, prelua idei din legea lui Daniel Funeriu, fixa niște obiective, dar avea un caracter mult prea general pentru a fi socotit altceva decât o schiță.

Venirea PSD la guvernare, care a criticat proiectul „România educată” ori de câte ori a avut ocazia, nu-l plasează sub auspicii mai favorabile.

Sănătatea, boală grea

Tentativele de reformă ale sistemului sanitar au demarat mult mai târziu, în 2006, și s-au lovit de o rezistență acerbă a sistemului și de o politizare pe măsură. Guvernul Tăriceanu, prin ministrul Eugen Nicolăescu, și-a angajat răspunderea, după trei luni de negocieri, pentru un pachet legislativ care cuprindea nu mai puțin de 17 proiecte.

Cel mai contestat - legea spitalelor - mergea pe linia desființării cumulului de funcții deținut de directorii de spitale și înlocuirea acestora cu manageri. Directorii de spital şi de secţii spitaliceşti nu mai puteau deţine simultan şi alte funcţii în sistemul sanitar, în învăţământ sau în Parlament.

"Există obiceiul ca directorul de spital, care este şi cadru didactic, sau continuă să profeseze în activitatea medicală, să stea în biroul de director o oră pe zi, lucru ce nu mai poate fi tolerat", spunea Eugen Nicolăescu.

Rezultatul? Noii manageri au fost numiți pe criterii politice, în special de la PNL, în primă fază. Casa Națională de Sănătate și Direcțiile de Sănătate au rămas nereformate, tributare și ele numirilor politice, sistem perpetuat până în zilele noastre și care și-a dovedit limitele în timpul pandemiei. Legea 95/2006 a fost modificată de 74 de ori.

Operațiile eșuate pe cordul reformei

A doua tentativă de reformare a sistemului de sănătate a demarat în 2008, Comisia prezidențială condusă de Cristian Vlădescu a făcut o amplă analiză a sistemului, identificând racilele: „monopolul statului, politizarea, conflictul de interese, incompatibilitățile și deficiența managerială”.

Legea ar fi trebuit să fie finalizată până în 2011, așa cum ceruse FMI, motorul din spatele intențiilor reformatoare, dar soluțiile propuse nu au fost pe placul gulerelor albe din sistem. Asta pentru că era vorba de introducerea competiției, de deschiderea sistemului de urgență către privați, ba chiar de privatizarea unor spitale și a caselor de sănătate.

Pus în dezbatere publică, proiectul de lege a produs un scandal uriaș. Unul dintre adversarii lui a fost Raed Arafat care și-a dat demisia din funcția de subsecretar de stat în urma unui schimb de replici cu președintele Traian Băsescu, care l-a acuzat că este „un dușman al apariției încă unui sistem privat de sănătate”.

Au urmat violente proteste de stradă în susținerea lui Arafat, legea a fost retrasă, iar peste o lună, în 6 februarie 2012, Emil Boc și-a dat demisia din funcția de premier. Legea a fost definitiv îngropată.

„Reforma” în sănătate a fost însă dezgropată de același Eugen Nicolăescu, ajuns ministru în guvernul USL condus de Victor Ponta. Nicolăescu a început prin a lupta împotriva spitalelor private, amenințându-le că le taie accesul la asigurările publice, obiectiv la care a renunțat în final.

Modificările anunțate de ministru au fost preluate parțial din legea lui Vlădescu și din cea elaborată în mandatul lui Vasile Cepoi ( care a fost în dezbatere publică și pentru promovarea căreia s-au cheltuit 500.000 de euro, dar care a rămas în sertarele de la minister pentru că în 2012 nimeni nu a mai vrut să și-o asume.)

Propunerile lui Nicolăescu s-au transformat într-o Ordonanță de Urgență, adoptată de parlament în octombrie 2014, și au vizat în principal reorganizarea CNAS și a Direcțiilor sanitare de sănătate, mai exact regionalizarea acestora prin unirea în opt structuri județene. Principala schimbare a fost introducerea coplății în spitalele de stat pentru serviciile neprevăzute în pachetul de bază.

Reforma sănătății așteaptă programarea

Povestea neterminată a reformei sănătății a continuat în timpul pandemiei, când sistemul a fost pus pe butuci, fiind la un pas de a claca și toate vechile hibe au ieșit la suprafață. Discuția despre o nouă lege a fost repusă pe tapet.

Fostul ministru al sănătății, Nelu Tătaru, vorbea într-un interviu pentru Europa Liberă despre reforma și depolitizarea DSP-urilor, iar președintele Iohannis constata atunci când mai ardea câte un spital lipsa reformei.

„Aici avem de-a face cu probleme structurale în spitalele din România și am solicitat noului ministrul al Sănătății să lucreze cu celeritate la un proiect de reformă pentru întregul sistem de sănătate din România și aștept cât de curând primele idei pentru a putea demara această reformă”( președintele Klaus Iohannis după incendiul de la Spitalul Matei Balș din București). Idei care se lasă încă așteptate.

Clasa politică, mereu „pătată”

De fiecare dată când ceva merge prost în politică- partidele își trădează electoratul ( cum a făcut PNL anul trecut prin alianța cu PSD) sau au în rândul lor personaje certate cu legea și morala, când parlamentul votează legi strâmbe care pun sub semnul întrebării statul drept ( cum s-a întâmplat în timpul regimului Dragnea sau în 2012), consensul este că clasa politică e nereformată. Adică partidele sunt nereformate, căci ele fac listele electorale și își trimit reprezentanții în parlament.

Despre reforma clasei politice se vorbește de 32 de ani fără oprire și fără succes. Când pierd alegerile partidele promit că în opoziție se vor reforma, vor renunța la corupți și la practici clientelare, vor introduce criterii de integritate pe care chiar le vor aplica. Ceea ce nu se întâmplă.

Mimarea reformelor e deja loc comun- sunt aduși câțiva oameni noi, cu imagine publică bună, sunt înlăturați de la vârful deciziei cei prea controversați. Listele electorale însă îi cuprind pe toți de-a valma.

Liste negre pentru un Parlament curat

Nu puține au fost au fost încercările de a pune capăt acestor practici și de găsire a unor formule care să ducă la reforma clasei politice. O inițiativă remarcabilă a venit din partea societății civile sub forma „Coaliției pentru un parlament curat”, care a pus la aceeași masă mai multe ONG-uri care au monitorizat listele electorale.

Remarcabilă, pentru că a introdus prima oară criterii de integritate pentru cei care figurau pe listele partidelor pentru parlament. Colaborarea cu Securitatea, funcțiile deținute în aparatul comunist, corupția, traseismul, conflictele de interese și incompatibilitățile, contractele cu statul au stat la baza alcătuirii așa numitelor „liste negre” cu acei candidați care nu corespundeau setului de criterii.

Lansată prima oară la alegerile parlamentare din 2004, „Coaliția pentru un parlament curat” a avut un impact major. Pe listele partidelor au fost depistați 95 de candidați de la PSD și PUR, 46 de la PRM, 9 de la Alianța DA și 3 de la UDMR. În urma presiunii publice, bună parte din acești candidați „pătați” au fost retrași de pe liste. Monitorizarea a continuat în anii următori, dar impactul și interesul public au scăzut în timp.

Eșecul uninominalul: schimbarea măștilor

Cel mai la îndemână instrument pentru reformarea clasei politice a fost considerat sistemul de vot. Până în 2008 sistemul electoral era unul de tip scrutin de listă şi reprezentare proporţională, dar se discuta intens pe scena politică despre introducerea sistemului uninominal încă din 2004.

A fost însă aplicat patru ani mai târziu și ca urmare a referendumului inițiat de fostul președintele Traian Băsescu. Era vorba de un vot uninominal în două tururi de scrutin, pentru care s-au pronunțat peste 81% din cei prezenți, dar referendumul a fost invalidat din cauza prezenței neîndestulătoare. În 2008 și 2012 sistemul de vot a fost unul mixt- vot uninominal cu repartizare proporțională a mandatelor.

Rezultatul a fost unul dezamăgitor. În parlament au pătruns personaje cu pedigree dubios, mai vechi sau mai noi în politică, în răspărul oricăror criterii de integritate. Dacă cineva mizase pe sistemul electoral pentru reforma clasei politice a avut de ce să fie dezamăgit. Peste patru ani, la alegerile din 2016 s-a revenit la sistemul tradițional de vot pe listă.