Linkuri accesibilitate

Ce legătură există între Moscova și Șepreuș, comuna arădeană care a refuzat să mănânce paie și fân în 1949


Dictatorul Gheorghe Gheorghiu Dej, cel sovietic, succesorul lui Stalin, Nikita Hrușciov, premierul român, Gh. Maurer și șeful de cadre PMR, Nicolae Ceaușescu. Vizită la Moscova în august 1962, anul eliminării proprietății private din agricultura românească. Arhivele Naționale.
Dictatorul Gheorghe Gheorghiu Dej, cel sovietic, succesorul lui Stalin, Nikita Hrușciov, premierul român, Gh. Maurer și șeful de cadre PMR, Nicolae Ceaușescu. Vizită la Moscova în august 1962, anul eliminării proprietății private din agricultura românească. Arhivele Naționale.

Scumpirea recentă a alimentelor a readus în discuție productivitatea agriculturii românești. Deși politicieni și experți deopotrivă afirmă că România ar putea hrăni cel puțin 30 de milioane de oameni, în fapt, importurile au devenit indispensabile pentru o populație de numai 19 milioane. De ce?

În acest moment, potrivit INS, producția internă de carne de porc acoperă numai 55% din necesar, cea de legume numai 68%, iar lista ar putea continua. În plus, în pofida etichetelor „produs în România”, multe alimente românești sunt necompetitive: fie de slabă calitate, fie mai scumpe decât cele din import.

Cauzele? Europa Liberă vă propune o incursiune dincolo de cauzele imediate. Dincolo de întârzierea vreme de decenii a restituirii pământurilor colectivizate către zeci de mii de familii, ceea ce a împiedicat coagularea proprietăților, asocierea proprietarilor și exploatarea eficientă a terenurilor. O incursiune dincolo de lipsa unor reforme coerente, proiectate multi-anual, dincolo de declarațiile unui ministru sau ale altuia, și chiar dincolo de fondurile europene disponibile, dar neaccesate la timp sau deloc.

1949-1962. Eliminarea proprietății private la sate prin colectivizare

Înainte de ocupația sovietică (1944-1958) și de instaurarea comunismului, România era una din marile producătoare de alimente de pe continent. În timpul celui de-al doilea război mondial, românii nu s-au confruntat cu penuria de alimente. Ba chiar, grație solidarității universitare, de exemplu, în toamna lui 1940, profesori și studenți români au trimis un tren cu alimente colegilor din Parisul ocupat de naziști.

Cartelele, rațiile, apoi foametea au apărut în România odată cu soldații Armatei Roșii, intrați în București la 30 august 1944. Inițial, era vorba de rechiziții excesive pentru front, despăgubiri de război plătite de România către Moscova conform tratatului de pace de la Paris din 1946-47 sau de-a dreptul jafuri.

Ulterior, după instaurarea republicii populare la 30 decembrie 1947, penuria de alimente a fost consecința unor politici deliberate de eliminare a proprietății private, inclusiv în agricultură, un element esențial al regimului comunist, atât în URSS, cât și în țările ocupate de sovietici după cel de-al doilea război mondial.

Instituțional, proprietarii de terenuri agricole și-au pierdut terenurile în două etape. Prima lovitură a fost reforma agrară inițiată de guvernul pro-sovietic condus de avocatul Petru Groza, pe 23 martie 1945, la câteva săptămâni de la instalarea sa la putere. Potrivit acestei reforme implementate prin decret, toate terenurile de peste 50 de hectare erau împărţite ţăranilor săraci pentru o plată de numai 10% din valoarea lor.

Expropierea moșiei Golescu/jud. Teleorman în 1945. Arhivele Naționale. Împărțirea moșiilor către țărani la prețuri preferențiale era ecoul împroprietării din 1921, făcută de Regele Ferdinand. Beneficiarii nu bănuiau că în câțiva ani proprietatea le va fi limitată la curtea casei și vor deveni complet dependenți de statul comunist.
Expropierea moșiei Golescu/jud. Teleorman în 1945. Arhivele Naționale. Împărțirea moșiilor către țărani la prețuri preferențiale era ecoul împroprietării din 1921, făcută de Regele Ferdinand. Beneficiarii nu bănuiau că în câțiva ani proprietatea le va fi limitată la curtea casei și vor deveni complet dependenți de statul comunist.

Ca să nu dea impresia că atacă în stil sovietic instituţiile tradiţionale ale ţării, în primăvara lui 1945 au fost exceptate de la expropiere bunurile Bisericilor, ale Coroanei, ale fundaţiilor spitaliceşti, ale Academiei şi ale Casei Şcolilor, de asemenea proprietăţile colective ale ţăranilor, ogoare, păşuni sau păduri. Propagandistic, se putea pretinde că la putere a venit un regim care are grijă de cei mulţi.

Instruiți la Moscova și urmând politica duplicitară a „tovarășilor de drum”, miniștrii comuniști, mulți dintrei cei agenți NKVD, precum Emil Bodnăraș, Teohari Georgescu sau Ana Pauker, evitau să spună că urmează colectivizarea după model URSS şi că toţi, nu numai marii proprietari, îşi vor pierde pământurile. De altfel, partidul comunist nici nu exista oficial, ci funcționa sub formă de Frontul Plugarilor, Blocul Popular Democratic şi mai târziu, Partidul Muncitoresc Român.

A doua etapă a distrugerii proprietăților funcționale în agricultură a avut loc după instaurarea republicii. Proprietățile urbane - uzine, fabrici, rețele de trasport, ateliere, restaurante, magazine, teatre, cinematografe, locuințe private - au fost confiscate prin decretul de naționalizare din 11 iunie 1948. Colectivizarea, cu alte cuvinte, desființarea proprietății private în agricultură - ogoare, pășuni, păduri - a început în martie 1949 și s-a încheiat oficial în 1962.

Cititul ziarului la arie de către țărani cooperatori la căminul cultural Livezeni/regiunea Dolj, în 1950. Fotografie de propagandă din arhivele Partidului Muncitoresc Român (denumirea anterioară celei de Partidul Comunist Român, păstrată până în decembrie 1989). Arhivele Naționale.
Cititul ziarului la arie de către țărani cooperatori la căminul cultural Livezeni/regiunea Dolj, în 1950. Fotografie de propagandă din arhivele Partidului Muncitoresc Român (denumirea anterioară celei de Partidul Comunist Român, păstrată până în decembrie 1989). Arhivele Naționale.

Ţăranilor li se cerea să renunţe la pământul lor, adică să își doneze proprietățile, înregistrându-le și înscriindu-se în așa-numitele Cooperative Agricole de Producție (CAP). Țăranii care nu acceptau erau obligați să predea către stat cote atât de mari din produsele gospodăriei sau fermei lor încât deveneau muritori de foame la propriu. Prețul independenței față de statul comunist era înfometarea, marginalizarea și, în caz de protest deschis, închisoarea sau chiar moartea.

Cu toate acestea, nenumăraţi țărani opuneau rezistenţă astfel că în câţiva ani, potrivit datelor de la CNSAS, 80.000 de ţărani se aflau oficial în închisori, pedepsele fiind de regulă de 15 ani de temniţă. Dar sute de oameni au căzut victimele execuţiilor sumare, iar mii erau închişi fără să existe vreun proces.

Nicolae Ceauşescu, adjunct al ministrului agriculturii în anii '50, a luat parte direct la represiune în județul Vrancea, decembrie 1957, unde la ordinele sale, armata sovietizată a tras în țăranii răsculați.

Liderul RPR Gheorghe Gheorghiu Dej, primul dintre cei doi dictatori din vremea comunismului în România, oferind o decorație unui responsabil local la ceremonia de încheiere oficială a colectivizării, 5 martie 1962. În planul secund, Nicolae Ceaușescu, succesorul la putere. Arhivele Naționale.
Liderul RPR Gheorghe Gheorghiu Dej, primul dintre cei doi dictatori din vremea comunismului în România, oferind o decorație unui responsabil local la ceremonia de încheiere oficială a colectivizării, 5 martie 1962. În planul secund, Nicolae Ceaușescu, succesorul la putere. Arhivele Naționale.

Nouă oameni au fost uciși, 48 răniți, zeci au fost arestați. Șeful Republicii Populare de la acel moment, Gheorghe Gheorghiu Dej l-a recompensat cu transferul în funcția de ministru adjunct al apărării, titularul fiind Emil Bodnăraș, unul dintre oficialii de la București care și-au început carierele ca agenți NKVD, adică ai Moscovei.

Dar răscoale cu urmări similare au avut loc în multe zone din țară. Județele Arad, Bihor, Botoşani, Buzău, Suceava sau Vâlcea sunt câteva dintre ele.

Placa comemorativă în comuna Șepreuș/jud. Arad. Moștenitorii protestatarilor le onorează memoria. Dar nici la 30 de ani de la căderea comunismului, în nici un oraș mare din România nu există vreun muzeu al represiunii comuniste. Nici măcar în București.
Placa comemorativă în comuna Șepreuș/jud. Arad. Moștenitorii protestatarilor le onorează memoria. Dar nici la 30 de ani de la căderea comunismului, în nici un oraș mare din România nu există vreun muzeu al represiunii comuniste. Nici măcar în București.

Cele mai multe au avut loc în 1949 și la începutul anilor '50. Ulterior, prezența armatei sovietice, întărirea instituțiilor represive ale sistemului și teroarea provocată de cruzimea represaliilor a rărit protestele. Ele s-au transformat mai degrabă în demersuri individuale sau cu puțini participanți, mai ușor de anihilat de autorități. Oficial, propaganda care înfățișa țărani fericiți era cea care domina peisajul mediatic.

Sepreuș/jud. Arad. Oameni umiliți, răsculați de foame și necazuri

Cinci oameni executați în fața Primăriei, alte câteva zeci de persoane condamnate la închisoare și familii deportate în Dobrogea. Acesta bilanțul dramatic al verii lui 1949 în comuna arădeană Șepreuș, unde rebeliunea țăranilor din zonă față de practicile comuniste a atins cote maxime.

„Nu le mai rămâneau oamenilor grâne, nu mai aveau ce să pună pe masă. I-a chemat pe toți la Primărie, iar când l-au întrebat pe activistul de partid ce o să mănânce, le-a răspuns: 'paie și fân'. Au sărit toți pe el să îl bată, l-au fugărit până la râul de la marginea satului, dacă nu se băga în apă îl omorau”, povestește Florica Stana (71 de ani), aflată în pântecele mamei, Florița, când aceasta a fost deportată alături de ceilalți doi copii în Dobrogea, în județul Constanța, ca urmare a evenimentelor din iulie - august '49 de la Șepreuș.

Floarea Stana, acum în vârstă de 71 de ani, s-a născut în timpul deportării părinților ei în județul Constanța.
Floarea Stana, acum în vârstă de 71 de ani, s-a născut în timpul deportării părinților ei în județul Constanța.

„Când ne-a deportat, au zis că ne duc numai până în gară la Arad, nu o spus că ne deportează. A venit un camion de armată și a zis 'haideți repede că mergeți'. Mama, care era cu doi copii mici, eu eram în burtă, crezând că merge numai până la Arad, a luat-o și pe bunica, să o ajute. Când colo le-a urcat în marfar și de acolo, în județul Constanța”.

Lista celor deportați din Șepreuș în Dobrogea. Acolo au ajuns săteni și din alte localități ale zonei.
Lista celor deportați din Șepreuș în Dobrogea. Acolo au ajuns săteni și din alte localități ale zonei.

Florica s-a născut pe timpul deportării, familia locuind într-o casă de tip anexă a unor macedo-români. „Sora-mea nu putea mânca mămăligă și s-a dus cu bunica pe uliță să cumpere niște ouă, dar nimeni nu i-a dat. Am fost prezentați drept 'criminali', iar dacă vroia să corespondeze cei de acasă cu noi, orice scrisoare era controlată de Miliție”, relatează femeia.

Familia Floricăi Stana (în stânga jos), după întoarcerea din deportare. Chipul tatălui a fost adăugat de fotograf, el fiind în acea perioadă în detenție politică.
Familia Floricăi Stana (în stânga jos), după întoarcerea din deportare. Chipul tatălui a fost adăugat de fotograf, el fiind în acea perioadă în detenție politică.

După cinci ani s-au putut întoarce acasă, dar nu mai exista nimic din bunurile pe care le avuseseră. „Nu am mai găsit nimic, toate din căși or fost luate. În prima cameră, era o cameră de 9 metri, acolo a fost casa de judecătorie a lui unchiu' Teodor (avocatul Teodor Pârvu, unul din cei împușcați în timpul rebeliunii), fratele lui bunu'. Avea o bancă lungă, aia nu o putut-o duce, dar în rest, tot, paturi, cu strejacuri (saltele cu paie, n.red.), perne, tot o dus. Și a pus sechestru pe ușă”.

Casa în care a locuit familia Stana, unde acum stă cumnata Floricăi, soția fratelui Ionel, decedat în urmă cu peste 10 ani.
Casa în care a locuit familia Stana, unde acum stă cumnata Floricăi, soția fratelui Ionel, decedat în urmă cu peste 10 ani.

Reîntâlnirea cu tatăl

Tatăl Floricăi, Ioan Stana, „a lui Bândeț” și frații săi, Simion „Nanci” și Petru, fuseseră socotiți între capii revoltei din 1949.

Au suferit cele mai mari condamnări, iar familiile lor s-au numărat printre primele ținte ale represiunii, care a dus la execuții, deportări și zeci de arestări în comună. Cei trei bărbați au petrecut timp de aproape doi ani ascunși în diverse gospodării, după care au fost deconspirați și aruncați în închisoare. Ioan Stana a făcut 14 ani de temniță în „cele mai grele pușcării”, de la Doftana și Jilava la Gherla și în Delta Dunării, la stuf, după cum rememorează femeia.

Florica Stana indică spre podul gospodăriei unde tatăl ei și frații acestuia s-au ascuns o perioadă de timp.
Florica Stana indică spre podul gospodăriei unde tatăl ei și frații acestuia s-au ascuns o perioadă de timp.

Tot 14 ani avea și Florica atunci când și-a întâlnit prima dată tatăl: „Fratele meu mă tachina când eram mici, la fel și unchiul și îmi spuneau că lui tata nu îi trebuiesc, că nu mă cunoaște”, se destăinuie femeia.

„Când a venit tata acasă, eu eram tot cu gândul că dacă nu îi trebuiesc? Tot satul s-a strâns să aștepte autobuzul. El a coborât primul, a mers la el mama, au plâns, s-au sărutat, apoi fratele meu, soră-mea și i-a pupat. Când am ajuns eu, numai mâna o dat cu mine, nu m-o sărutat. Vă dați seama ce a fost în mine, când m-am gândit că chiar nu mă vrea...”, continuă femeia.

Părinții Floricăi Stana, Florița și Ioan, după revenirea din cei 14 ani de închisoare.
Părinții Floricăi Stana, Florița și Ioan, după revenirea din cei 14 ani de închisoare.

„Mama m-a văzut supărată și apoi i-a spus lui tata: 'E Florica noastră'. A venit, m-a pupat și până acasă am mers nedezlipiți, tot satul ne-a însoțit până acasă; dar eu o lună nu i-am putut zice tată. Îmi tot venea să îi zic unchi, noi nu am crescut cu tata, după ce ne-am întors din Constanța, am stat mai mult cu bunica, mama săraca stătea mai mult la Arad, cu lucrul, venea săptămânal la noi”, rememorează, cu lacrimi în ochi, ea. Legătura între ea și „tăticu” avea să devină de nezdruncinat, întărită de asemănarea izbitoare dintre cei doi.

În timp ce mii și mii de familii de țărani treceau prin tragedii provocate de regim, liderii comuniști se afișau în mijlocul unor membrii de CAP aparent entuziaști. Propaganda intensă ducea la o presiune psihologică și mai mare asupra victimelor represiunii. Aici, Gheorghe Gheorghiu Dej la un CAP din jud. Timiș, la începutul anilor '60. Arhivele Naționale.
În timp ce mii și mii de familii de țărani treceau prin tragedii provocate de regim, liderii comuniști se afișau în mijlocul unor membrii de CAP aparent entuziaști. Propaganda intensă ducea la o presiune psihologică și mai mare asupra victimelor represiunii. Aici, Gheorghe Gheorghiu Dej la un CAP din jud. Timiș, la începutul anilor '60. Arhivele Naționale.

Cu tatăl deținut politic, traseul profesional al copiilor a avut mult de suferit, deși aveau aplecare spre studiu. Atât sora cea mare, Valeria, cât și fratele Ionel s-au putut înscrie doar la o școală profesională. Dosarul defavorabil politic le-a interzis accesul la liceu și, mai târziu, la studii superioare. Cu toate acestea, ambii au învățat o meserie și și-au făcut un rost. La fel și Florica, împletitoare mulți ani la o întreprindere din comună.

Florica și cumnata ei, Viorica Stana, soția fratelui Ionel. Destine marcate de represiune.
Florica și cumnata ei, Viorica Stana, soția fratelui Ionel. Destine marcate de represiune.

În ciuda celor 14 ani de detenție politică, bărbatul a reușit să își risipească orice urmă de răzbunare. Povara traumelor din închisoare a fost greu de purtat. Ca majoritatea deținuților politici, și Ionel a fost obligat de gardieni să semneze la ieșirea din închisoare un angajament cum că nu va povesti ce i s-a întâmplat în temniță:

„Când au ieșit au trebuit să dea declarație că nu povestesc ce li s-a întâmplat acolo. Când veneam de la biserică, duminica, îl rugam să ne povestească și plângeam una într-una. Când mergeam la mort, doar când rămâneau câțiva oameni începea să povestească și toată lumea plângea când auzeai prin câte chinuri au trecut. Aveau sarcini grele, iar cei care nu le îndeplineau, erau bătuți cu sârmă de la tractor”, a mai povestit Florica.

Ioan Stana a făcut 14 ani de detenție politică, în urma rebeliunii din 1949.
Ioan Stana a făcut 14 ani de detenție politică, în urma rebeliunii din 1949.

„Pe spate avea numai boțuri de carne”, a adăugat și cumnata ei, Viorica Stana, nevasta fratelui Floricăi, decedat între timp. „Erau vizați că erau oameni înstăriți, că au fost mai bogați”, a adăugat femeia.

În ciuda detenției și a întregului context, întors acasă Ioan Stana a reușit să reclădească gospodăria aproape de la 0 și să dobândească din nou un statut respectat în comunitate. „Tata după ce a venit de la pușcărie, a făcut cât nu au făcut cei care au stat în tot timpul ăsta acasă”, a mai spus Florica Stana.

Rebeliunea de la Șepreuș

Replica activistului de partid din iulie '49, „să mănânce paie și fân” răsună ca un refren în memoria colectivă a localității. Asta pentru că a fost scânteia care a pus pe jar comunitatea țăranilor din localitate.

Punctul central al revoltei din 1949, situată între primărie și căminul cultural, a fost denumită în cinstea acelui moment: Piața Rebeliunii.
Punctul central al revoltei din 1949, situată între primărie și căminul cultural, a fost denumită în cinstea acelui moment: Piața Rebeliunii.

Data de 31 iulie 1949 a căzut într-o duminică, iar în sat era motiv de sărbătoare. Țăranii participau la o nuntă, când anunțul făcut de toboșarul localității a tulburat voia-bună. Oamenii erau convocați în fața Primăriei pentru a fi informați cu privire la recolta de grâne, dar de fapt pentru a li se cere cotele de cereale necesare plății despăgubirilor de război către Uniunea Sovietică, după cum consemnează Monografia comunei Șepreuș, avându-i ca autori pe Rodica Colța, Doru Sinaci și Simion Incicău.

Femeia spune că atât tatăl ei, cât și fratele Nanci, mai neastâmpărat din fire, nu se aflau de fapt în localitate la momentul izbucnirii revoltei, iar tatăl ei a încercat mai degrabă să îi calmeze pe manifestanți.

Cert este că, revoltați de cotele care urmau să le fie impuse - care urmau să contribuie la plata despăgubirilor de război către URSS - și ațâțați de aroganța activiștilor de partid, oamenii au acționat furibund. Au devastat sediul Primăriei - considerat centrul opresiunii economice asupra localnicilor. Au dat foc la arhivă și au scurtcircuitat legătura telefonică. Au devastat și magazinul din centrul satului, mai menționează sursa citată. În comună au ajuns camioane cu jandarmi. Ei au fost întâmpinați de săteni care blocaseră drumul, dar care doreau o negociere pașnică.

În fața Primăriei se strânseseră între 2.000 - 3.000 de persoane.

„Văzând că jandarmii încep să-o lovească pe săteni cu patul puștilor și cu cravașele, un om de legătură a chemat masa mare de oameni revoltați de la Primărie la fața locului. Mulțimea i-a dezarmat pe jandarmi, luându-le caii și armamentul, dar la scurtă vreme au apărut mai mulți soldați și securiști, în număr mare. Au avut loc schimburi de focuri, soldații folosind pentru intimidarea soldaților revoltați, mitraliere, grenade și branduri”, notează autorii Monografiei Șepreușului.

Cinci persoane au fost executate în timpul rebeliunii din iulie - august 1949 din Șepreuș.
Cinci persoane au fost executate în timpul rebeliunii din iulie - august 1949 din Șepreuș.

Au sosit și alte forțe de ordine, iar rebeliunea avea să fie curmată tragic:

„Autoritățile au intrat în alertă, Șepreușul a fost asediat pur și simplu, cei care au fost considerați capii revoltei au fost arestați, sunt arestați cinci oameni, care la scurtă vreme vor fi și executați. Ulterior s-a spus că ar fi încercat să fugă de sub escortă, dar se pare că au fost împușcați, pur și simplu”, ne-a declarat Doru Sinaci.

Ciuruit de forțele de represiune

Cei executați la Șepreuș au fost Teodor Pârvu, avocat, Ioan Pârvu, fratele său (bunicul Floricăi Stana), cârciumarul Ioan Stana, Mihai Incicău și Faur Ioan. În cazul ultimului, ar fi fost împușcat accidental.

Pârvu Ioan, fratele avocatului Pârvu Teodor, împușcat și el în fața Primăriei Șepreuș, în august 1949.
Pârvu Ioan, fratele avocatului Pârvu Teodor, împușcat și el în fața Primăriei Șepreuș, în august 1949.

Liviana Iliescu (78 de ani) este fiica fostului avocat Teodor Pârvu, iar cand tatăl ei a fost executat avea cinci ani. Locuia cu mama ei, în județul Hunedoara, unde medicii îi recomandaseră să se retragă, din motive de sănătate. Tatăl locuia în Șepreuș, cu fratele de doar 6 luni al femeii, pentru a evita o contagiune bolii la sugar. În ziua răzmeriței bărbatul nu se afla însă în localitate.

„Tatăl meu avea doi nepoți, la care ținea foarte mult, care au fost între cei mai vocali la întrunirea în care activistul le-a zis să mănânce paie și fân. Tata a venit în Șepreuș doar a doua zi, alături de o mătușă care mai avea grijă de fratele meu, iar un milițian a venit la el și i-a zis să își ia hainele și ce mai are și să fugă în Ungaria, că altfel va fi arestat și nu merită să pățească asta”, ne-a povestit femeia.

Bărbatul, care avea pe atunci 30 și ceva de ani, a refuzat să părăsească localitatea, iar la scurt timp a fost arestat de un alt milițian. A ajuns la Miliția din Arad, alături de fratele său și de alte două persoane.

„Ei au crezut că toată revolta a fost organizată de tatăl meu, dar mi-au confirmat și oameni din comună și rude, tatăl meu nu a fost implicat deloc în această revoltă. Era un om blând și nu ar fi fost în stare să îi incite pe oameni să se revolte, își dădea seama că nu ajuta la nimic, la ceea ce era în țară”.

După două zile, cei patru au fost aduși la Primărie și trimiși către casă. În fapt, au fost împușcați din spate:

„Pe tatăl meu l-au nimerit în mâini și în picioare și a încercat să se ridice și a spus că împușcă oameni nevinovați. A strigat de câteva ori și după aceea l-au ciuruit”, a povestit doamna Liviana.

Trupurile celor patru au fost lăsați în fața Primăriei, pentru a-i înspăimânta pe săteni, după care au fost îngropați într-o groapă comună.

„M-am rugat mult, să pot să îi îngrop creștinește, iar după '90 când am vorbit cu procurorul militar din Timișoara mi-a spus că nici nu îmi dau seama cât de ciuruit a fost tatăl meu, dar că voi vedea la deshumare”, a povestit Liviana Iliescu.

Aflarea veștii de către mamă a a fost sfâșietoare, fiind îndemnată de o mătușă să nici nu mai meargă în Sepreuș, ci să se întoarcă la Orăștie.

„Îmi amintesc ca acum, mă jucam cu fetița unui preot, pe care o iubeam foarte mult și mama a alergat plângând spre mine. Nu știam ce se întâmplă, dar era atât de marcată încât a venit și aproape a strigat la mine că nu mai am tată”, rememorează doamna Liviana.

La mai puțin de doi ani și mama ei avea să ajungă în Dobrogea, lângă rudele (familia Floricăi Stana, n.red,) deportate deja acolo. Bunurile de la Șepreuș fuseseră confiscate, iar copiii au rămas în grija bunicului, preot, la Orăștie. Soarta lor părea cenușie.

După câțiva ani, mamei i s-a permis să se întoarcă, iar în cele din urmă s-a și recăsătorit, cu un bărbat care o curtase chiar în timpul deportării în Dobrogea și care s-a mutat în Ardeal.

Una din străzile comunei a fost denumită în cinstea avocatului Teodor Pârvu, fiind folosită porecla tatălui, Cacior. Lângă, e o altă stradă denumită după Simion Stana, poreclit Nancsi, condamnat după rebeliune.
Una din străzile comunei a fost denumită în cinstea avocatului Teodor Pârvu, fiind folosită porecla tatălui, Cacior. Lângă, e o altă stradă denumită după Simion Stana, poreclit Nancsi, condamnat după rebeliune.

Astăzi, la 78 de ani, Liviana Iliescu este recunoscătoare că a întâlnit de-a lungul vieții oameni care au sprijinit-o și chiar securiști care nu au făcut exces de zel în a îi pune piedici legate de istoricul familiei.

A reușit să facă școală, Facultate chiar, Industrie Alimentară, la Galați și a condus chiar o întreprindere. Spune că nu a apelat la niciun fel de beneficiu ca urmașă a uneia din victimele regimului comunist și este mulțumită că și-a putut croi un drum în viață.

Nu a dorit nici să îl întâlnească pe cel care ar fi dat ordinul de execuție a sătenilor din Șepreuș, pentru că socoteala

A rămas cu mulțumirea că tatăl îi este îngropat creștinește în cimitirul din Șepreuș. Momentul a fost marcat la acea vreme cu o ceremonie solemnă, la care a participat și poetul Ioan Alexandru.

Revolte cu tradiție

Rebeliunea din vara anului 1949 are rădăcini în Șepreuș (menționat documentar în secolul XIV) într-o adevărată tradiție a luptei sătenilor pentru drepturile lor, a spus pentru Europa Liberă, Doru Sinaci, co-autor al unei monografii dedicate comunei.

În urma revoltei din 1829, oamenii au ajuns până la Curtea Vieneză pentru a-și revendica dreptul asupra terenurilor cu pomi fructiferi. O altă revolta a avut loc în 1903, pe fondul creșterii impozitelor comunale și a disproporției accentuate între impozitele plătite de țărani și de nobili.

„Am studiat cum au receptat bănățenii și ardelenii răscoala din 1907, ei nu puteau pricepe cum în Regat oamenii nu aveau pământ. Aici, ei aveau pământul lor, îl moșteneau din tată în fiu. Să vii în 1949 să dea cote, cui? Servitutea personală se desființase de 100 de ani, cum să le ceri dări? Pentru ce? Nu înțelegeau acest lucru, nici că rezultatul muncii lor nu este al lor, ci că trebuie dat altora, în speță Uniunii Sovietice pentru despăgubiri de război”, a spus Doru Sinaci.

Rebeliunea din 1949 reprezenta primul contact concret al sătenilor cu comunizarea țării care avea să urmeze celui de-al doilea Război Mondial. O rezistență față de noile practici, instaurate de regimul comunist, a existat pe toată valea Crișului.

Localitatea Bicaci din Bihor este de asemenea martiră a rebeliunilor anticomuniste.
Localitatea Bicaci din Bihor este de asemenea martiră a rebeliunilor anticomuniste.

Colectivizarea în zonă, cu excepția unor comunități unde au fost strămutate populații sărace din altă parte - spre exemplu comuna Sântana - a decurs anevoios, a mai explicat Sinaci, fost director al mai multor instituții culturale, în prezent subprefect al județului Arad.

„Nu a fost o excepție, ca stare de spirit!”

Exemplul Șepreușului este important prin dramatismul celor întâmplate, a spus istoricul Lavinia Betea, doctor în psihologie socială și lector la Universitatea Vasile Goldiș din Arad.

„Au fost execuții, condamnări și multe deportări în Bărăgan, suportate de familiile celor considerați capii răzmeriței. Mame, soții, copii, au fost trimiși pe calea Bărăganului, lăsându-și toată agoniseala, acumulată de-a lungul generațiilor, în Șepreuș. Revenirea lor nu este mai puțin dramatică decât plecarea”, a spus Lavinia Betea.

Monumentul dedicat victimelor - uciși, arestați sau deportați - măsurilor provocate de autoritățile comuniste după rebeliunea de la Șepreuș din 1949.
Monumentul dedicat victimelor - uciși, arestați sau deportați - măsurilor provocate de autoritățile comuniste după rebeliunea de la Șepreuș din 1949.

Chiar dacă în majoritatea localităților revolta sătenilor nu a prins asemenea proporții ca în Șepreuș, acest episod „nu reprezintă o excepție ca stare de spirit”.

„Starea de spirit de acolo a fost încinsă încât să ducă la catastrofa care a urmat în principal de măsurile abuzive, peste cele hotărâte la nivel central și mai ales de personalitatea și comportamentul cu totul și totul nepotrivite, unor activiști, care ajunși în teren, deplasarea în localități îi făceau să se simtă mici zei după ce ei înșiși fuseseră extrași cu puțină vreme înainte în general din zona marginală a societății”, spune istoricul Lavinia Betea.

Pe de altă parte însă, violența a fost și a rămas una din tacticile de bază ale comunizării României, și nu numai în agricultură, atrag atenția cercetătorii. Nerecomandată oficial împotriva muncitorilor și țăranilor, prezentați drept beneficiarii regimului, reprimarea lor violentă era văzută ca eșec al aplicării „metodelor de convingere”. Așa de pildă, Nicolae Ceaușescu a fost mustrat de Gheorghiu Dej pentru împușcarea țăranilor de la Vadu Roșca. După care a fost promovat într-un minister de forță, Ministerul Apărării al Republicii Populare Romîne (î din „i”, potrivit interpretării sovietizate a regulilor ortografice).

  • 16x9 Image

    Ovidiu Cornea

    Ovidiu Cornea lucrează în presă de peste 16 ani. A activat ca reporter și redactor în presa scrisă și online din Cluj - inclusiv corespondent național. În ultimii ani a lucrat în radio. A fost invitat cu regularitate în diverse emisiuni TV, locale și regionale.

    Îi place munca de teren, dar și dezbaterea temelor cu miză comunitară, socială. Articolele sale pe teme din domeniile Educație, Mediu, Inovație, au fost premiate în 2021 la Gala Premiilor Profesioniștilor din Presă Cluj, jurizate de jurnaliști notorii la nivel național.

    Este licențiat în Jurnalism, cu master în Sociologie și Asistență Socială.

  • 16x9 Image

    Elena Tănase

    E jurnalist de peste 20 de ani. A început cu opt ani la BBC, a continuat cu doi ani la România Liberă, apoi a intrat în televiziune: opt ani din zece la Digi24. Din septembrie 2020, Elena Tănase este directorul Europei Libere. Cu studii de istorie și științe politice, s-a remarcat prin documentare video de istorie recentă: Povestea Cumințeniei Pământului (2016), Abdicarea Regelui Mihai (2017), Revoluția Română. De ce a curs sânge (2019). 

    TanaseE@rferl.org

XS
SM
MD
LG