Ștergerea memoriei sau rescrierea istoriei. Când a dărâmat România prima statuie

Demolarea statuilor face parte cel mai adesea din istoria învingătorilor, fie că e vorba despre un război sau despre o revoluție. Vandalizarea și distrugerea statuilor de către noua mișcare #BlackLivesMatter se află însă într-o nouă paradigmă, chiar dacă fenomenul nu este deloc nou în Statele Unite. În 2017, cel mai vechi monument dedicat descoperitorului Americii, Cristofor Columb, a fost distrus. Miercuri, însă, o altă statuie a lui Columb a fost decapitată

Columb nu se încadrează în categoria Saddam Hussein, Adolf Hitler sau Stalin, spune Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Științe politice din București, care amintește că „primele lucruri pe care regimurile comuniste le-au făcut a fost să decapiteze statuile, la modul propriu. Astfel încât, o parte dintre statuile recuperate după 1990 nu mai aveau cap. Cristofor Columb se alătură unei companii ilustre din secolul 20”.

O listă de personaje istorice occidentale, mai mult sau mai puțin contestabile, care se lungește de la o zi la alta, propune noi demolări de statui. Disturgerile se fac ad-hoc de protestatari nervoși, care socotesc că-l răzbună pe George Floyd, afro-americanul care a murit după ce a fost brutalizat de un polițist. Dezbaterile despre eliminarea unor monumente istorice sunt mai vechi în Statele Unite, dar nu definitiv încheiate. Chiar și așa, după cum subliniază profesorul Stanomir „dacă o societate socotește că locul unei statui nu mai este într-o piață publică, ci într-un loc mai puțin vizibil, autoritățile trebuie să folosească pârghiile pe care le deține pentru a proteja statuia de vandalism și distrugere și pentru a o repoziționa”.

Locul lor ar putea fi într-un muzeu, din care oamenii pot înțelege mai bine cum a funcționat răul în istorie, fiindcă distrugerea statuilor este mai degrabă curativă decât reparatorie.

Daniel Citirigă, care predă la Facultatea de Istorie a Universității Ovidius din Constanța, crede că acest fenomen scoate la iveală un „multiculturalism eșuat” în Occident, în vreme ce Ioan Stanomir compară amploarea mișcării #BlackLivesMatter cu „o formă de revoluție culturală maoistă”, iar Alexandru Muraru, profesor la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, vorbește despre „o tendință globală” care sugerează că „oamenii sunt mult mai atenți cu ceea ce se întâmplă în orașele lor, pentru că memorialele și statuile developează relația locuitorilor acestor orașe cu trecutul.”

„În România nu prea mai e nimic de demolat, ci mai degrabă de construit”, crede Muraru, care amintește, totuși, frescele cu Antonescu din anumite mănăstiri și chiar picturi cu soții Ceaușescu făcute nu demult într-una sau două biserici. De asemnea, mai există câteva busturi ale lui Antonescu, la care comunitățile locale gazdă nu vor să renunțe.

Statuile au apărut târziu pe actualul teritoriu al țării, la mijlocul secolului al 19-lea, odată cu instalarea lui Mihai Viteazu în fața Universității din București, sculptură inaugurată în 1874. Vorbind despre perioada relativ recentă a statuilor la români, Daniel Citirigă amintește reticența ortodocșilor față de „chipul cioplit”. Dacă apariția lor are loc abia sub domnia lui Carol I, eliminarea primelor statui nu se face, însă, sub comuniști: „statuia lui Ovidius din Constanța a fost dată jos de trupele bulgare cu ajutorul boilor, în 1916. Ulterior, germanii, aliați cu Bulgaria în Primul Război Mondial, au intervenit pentru repunerea poetului pe soclu. Ovidius reprezenta latinitatea, iar bulgarii ar fi vrut să demonstreze că orașul are rădăcini bulgărești. Tot atunci, sculputra „Avântul țării”, care glorifica Războiul de independență și era amplasată în fața actualului tribunal, a fost distrusă. La Tulcea, trupele bulgare l-au dat jos pe Mircea cel Bătrân, pentru că din perioada lui Dobrogea a trecut în componența Țării Românești”.

Daniel Citirigă argumentează că „dărâmarea statuilor în Europa Centrală și de Est are loc în perioadele de schimbare a frontierelor și mai apoi, când aceste țări s-au confruntat cu ideologiile totalitare: nazism și comunism”. În timpul legionarilor, o parte din frescele de la Ateneu au fost ascunse după o perdea, înainte ca regimul comunist să văruiască spațiul dedicat acolo regilor României.

• Prima statuie ridicată și demolată pare să fi fost Statuia Libertăţii sau „România deliverată”, de Constantin Daniel Rosenthal, inaugurată pe 23 iunie 1848. La mai puţin de o săptămână de la montarea ei, va fi distrusă pe 28 iunie, din ordinul caimacamului conservator Emanoil Băleanu, adept al regimului politic impus prin Regulamentul Organic.
• Statuia ecvestră a Regelui Carol I al României, realizată de Ivan Meštrović și inaugurată pe 10 mai 1939, la 100 de ani de la nașterea lui Carol I, a dispărut din fața Palatului Regal în noaptea dintre 30 și 31 decembrie 1947, imediat după ce Regele Mihai a fost obligat să abdice. Sculptura a fost dată jos și târâtă cu tancul și câțiva ani mai târziu, topită și transformată de Boris Caragea în vestitul Lenin, care a prezidat Casa Scânteii din 1960 până în 1990. În locul ideologului mișcării comuniste, 15 ani mai târziu a fost așezat monumentul Aripi, dedicat luptei anticomuniste.
• Încă din perioada lui Ceaușescu, statuile ostașului sovietic au fost retrase din zonele centrale unde tronau și mutate în cimitire sau mai spre marginea orașelor. În primă instanță, de pildă, la București, statuia soldatului sovietic era în Piața Victoriei, iar Păstorel Teodoreanu îndrăznea să se amuze pe seama lui: „Soldate rus, soldate rus,/ De ce te-au pus aşa de sus? / Fiindc-ai eliberat popoarele? / Sau pentru că-ţi put picioarele?”
• In anii '80, când relațiile lui Ceausescu cu U.R.S.S. s-au răcit, monumentul a fost mutat în rondul de pe soseaua Kiseleff, iar după 1990 a fost desființat.
• Ostașul sovietic a fost așezat în locul Monumentul Eroilor Corpului Didactic, ianugurat în 1930 și conceput de Arthur Verona și Ion Jalea: un omagiul pe care profesorii îl aduceau dascălilor căzuți în Primul Război Mondial. Acest grup a fost distrus odată cu instaurarea regimului comunist.
• Statuia lui Stalin, care fusese ridicată în fața parcului Herăstrău, atunci botezat Stalin, a fost eliminată după ce Nikita Hrușciov a început destalinizarea.
• În București a rămas însă Mausoleul Libertății, din 1963, pe care comuniștii îl numeau „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului si a patriei, pentru socialism" și unde se află criptele mai multor lideri comuniști.
• Multe statui au fost distruse, în timpul Primului Război Mondial, dar și după, atât de trupe străine care au intrat pe teritoriul românesc, cât și de români, după ce au luat în stăpânire Transilvania, Basarabia și Bucovina. O altă listă, chiar mai lungă, a fost parcursă de regimurile totalitare care au topit sau au aruncat o serie de sculpturi dedicate oamenilor politici din regimurile precedente. O parte dintre cele care nu au fost distruse au fost găsite în diferite depozite și ar putea fi reciclate în muzee dedicate ororilor.

Traumele istorice nu au fost niciodată rezolvate în acest fel, dar dezbaterea despre monumente și statui este în creștere peste tot în lumea occidentală, explică și Alexandru Muraru, care predă științe politice la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Din punctul lui de vedere, „în privința monumentelor, România abia acum își caută identitatea națională”, dar „îi lipsesc politicile pentru promovarea memoriei, inclusiv formatul Zilei Naționale este total lipsit de inventivitate și nu apropie cetățenii de această simbolistică”.

România nu are nici măcar 10 statui care să elogieze personalități evreiști, se plânge profesorul Muraru, care subliniază prezența la Roman a bustului Vioricăi Agarici omagiată, post mortem, de Statul Israel cu titlul de „Drepți între popoare”, pentru salvarea, în iulie 1941, a mii de evrei, urcați în zilele pogromului de la Iași în „trenurile morții”, sub pretextul deportării spre lagărul de la Călărași.

Demolarea statuilor nu are legătură cu perioadele pașnice, ci mai degrabă cu războaiele, luptele sângeroase pentru putere și revoluții brutale. În vreme de pace și sub guvernări democratice, monumentele pot fi mutate din locuri populare în depozite sau muzee, dar nu au de ce să fie vandalizate, distruse, aruncate.