Pe 12 ianuarie a avut loc prima întâlnire publică de lucru a președintelui rus Vladimir Putin de după Anul Nou.
Raidul SUA asupra Venezuelei – un aliat apropiat al Moscovei – și capturarea lui Nicolas Maduro din primele zile ale anului nu au fost însă pe ordinea de zi. Cel puțin nu în mod public.
Nici protestele publice cu accente violente care agită Iranul – un alt aliat vital pentru Moscova – nu au fost discutate.
Nici măcar Cuba, al cărei guvern se află sub presiune din cauza tulburărilor din Venezuela, nu a fost discutată.
Pe agenda întâlnirii publice a lui Putin din 12 ianuarie – cu un viceprim-ministru tehnocrat – au fost industria rusă și programul spațial aflat în declin.
Destabilizarea sau colapsul unor țări aliate ar trebui, logic, să provoace o reacție mai puternică din partea Moscovei. Kremlinul cultivă aceste relații de ani de zile, dacă nu chiar de decenii, în parte din motive economice și militare, în parte pentru a „depăși” Statele Unite.
De asemenea, de ani de zile, Kremlinul a criticat „revoluțiile colorate” – demonstrații antiguvernamentale despre care afirmă că sunt de fapt eforturi orchestrate de SUA pentru a submina guvernele prietenoase Moscovei.
Declarațiile publice mai puțin răsunătoare ale oficialilor ruși – ca să nu mai vorbim de tăcerea totală a lui Putin – cu privire la evenimentele din Venezuela și Iran au stârnit, de aceea, mirarea observatorilor.
„Rușii sunt oarecum datori să se pronunțe cu privire la aceste probleme, așa că Ministerul de Externe vine, desigur, cu limbajul și criticile așteptate, dar, în general, sistemul rus în ansamblul lui nu dorește să critice Statele Unite prea tare; de aceea Kremlinul și Putin păstrează tăcerea totală”, a declarat Hanna Notte, directoarea Programului de neproliferare Eurasia la Centrul James Martin pentru Studii de Neproliferare.
„Administrația americană acționează eficient și cu destulă impunitate, urmărindu-și interesele, inclusiv prin mijloace militare, și scapă basma curată; asta face ca Rusia să pară slabă”, adaugă Notte.
„Cred că Rusia nu poate face nimic pentru a schimba cursul de acțiune al SUA sau pentru a-l restricționa. Rușii ajung în situația când e greu de decis ce să spună, așa că mai bine nu spun nimic.”
Unii cred că, dincolo de tăcere, rușii trag sfori.
„Nu aș spune că sunt chiar tăcuți”, a declarat Nicole Grajewski, expertă în Orientul Mijlociu și profesoară asistentă la Sciences Po, universitate din Paris.
„Aș spune că poate pur și simplu nu vedem ce fac în culise, mai ales în Iran.”
Ruslan Suleymanov, fost jurnalist și expert în Orientul Mijlociu, afirmă că lipsa condamnărior rusești furioase – cu privire la Iran, Venezuela, Siria etc. – reflectă, de asemenea, prioritatea absolută a Moscovei în aceste zile: Ucraina.
„Kremlinul este în mod evident preocupat de probleme complet diferite în acest moment”, a declarat Suleymanov, care lucrează în Germania, la New Eurasian Strategies Center.
„Pentru Putin, cucerirea încă unui sat din Ucraina este mult mai importantă decât salvarea regimului (președintelui sirian) Assad, așa cum am văzut, sau a lui Maduro în Venezuela, sau chiar mai mult, a ayatollahului Ali Khamenei în Iran”, mai spune el pentru Current Time, televiziune cu emisiuni în limba rusă a RFE/RL.
„Categoric inacceptabil”
În trecut, când avea loc un eveniment geopolitic major – un atac militar, proteste antiguvernamentale destabilizatoare, alegeri contestate – și Washingtonul era implicat direct sau indirect, oficialii ruși reacționau rapid, cerând reținere sau solicitând țărilor străine – adică Statelor Unite – să nu se amestece.
Discursul lui Putin din 2007 de la München, devenit celebru, în care critica politica externă a SUA, a fost caracteristic: „Un stat – Statele Unite – și-a depășit granițele naționale în toate domeniile”, spunea el.
De la revenirea președintelui american Donald Trump la Casa Albă, în ianuarie anul trecut, Kremlinul și-a temperat criticile dure la adresa Washingtonului, îndreptându-și atenția către Europa și NATO, mai ales pe fondul războiului din Ucraina.
După ce forțele speciale americane au intrat în Caracas pe 3 ianuarie, ucigând zeci de gardieni și capturându-i pe Nicolas Maduro și soția sa, ca să-i ducă pe o navă de război americană care îi aștepta, Ministerul de Externe al Moscovei a calificat acest act drept „un act de agresiune armată... care dă naștere la îngrijorări profunde și merită condamnat”.
Când forțele americane au abordat și capturat, pe 7 ianuarie, un petrolier care plecase din apele teritoriale ale Venezuelei cu câteva săptămâni înainte și trecuse sub pavilion rus, prima reacție a Moscovei a venit din partea Ministerului Transporturilor, într-o postare cu tentă juridică pe Telegram, care a fost apoi redistribuită de Ministerul de Externe.
Când doi cetățeni ruși care fuseseră reținuți pe navă au fost eliberați de autoritățile americane, purtătoarea de cuvânt Maria Zaharova, cunoscută pentru limbajul său acid, i-a mulțumit cu entuziasm lui Trump, menționându-i numele.
În privința Iranului, unde protestele antiguvernamentale au prins amploare după 28 decembrie, declarațiile publice ale Rusiei au fost limitate.
Pe 12 ianuarie, în aceeași zi în care Trump a avertizat că Washingtonul ia în considerare „mai multe opțiuni foarte dure” împotriva Iranului, Serghei Șoigu, șeful Consiliului de Securitate al Rusiei, a vorbit la telefon cu omologul său iranian, Ali Larijani.
Șoigu, consilier important al lui Putin, a condamnat „încă o încercare a forțelor externe de a se amesteca în afacerile interne ale Iranului”.
O zi mai târziu, Ministerul rus de Externe a reacționat într-un mod mai caracteristic, afirmând că amenințările Casei Albe la adresa Teheranului sunt „categoric inacceptabile”.
Zaharova a caracterizat protestele iraniene drept „o revoluție colorată” ce ar fi fost instigată de forțe externe.
„Iranul este mult mai important pentru Rusia decât a fost Venezuela”
Dacă Externele de la Moscova au mai spus câte ceva despre crizele externe, la Kremlin a fost cam liniște.
Întâlnirea lui Putin din 12 ianuarie cu vicepremierul Denis Manturov a fost în mare parte tehnică și economică. Nu s-a făcut nicio mențiune despre tulburările din străinătate.
La o altă întâlnire publică, pe 14 ianuarie, Putin a discutat despre siguranța rutieră cu un alt vicepremier și l-a felicitat pentru „realizările din industria construcțiilor în 2025”.
Cel puțin o parte din explicația pentru lipsa de reacții se datorează, desigur, sărbătorilor rusești. Primele două săptămâni din ianuarie sunt de obicei o perioadă liniștită în Rusia, datorită Anului Nou și Crăciunului ortodox pe stil vechi.
Invazia din Ucraina, care se apropie să intre în al cincilea an, este, de asemenea, o prioritate absolută pentru Kremlin.
„Nu are rost ca rușii să acorde prea multă atenție acestor chestiuni”, a declarat Serghei Radcenko, istoric și profesor la Școala de Studii Internaționale Avansate Johns Hopkins din SUA.
„Chiar dacă lucrurile se înrăutățesc, ei nu pot face prea multe în privința asta. De aceea s-au limitat la a-și exprima gândurile și doleanțele cu privire la atacurile SUA/Israelului asupra Iranului și au păstrat tăcerea în privința Venezuelei.”
La fel ca Notte, Radcenko crede că Kremlinul încearcă să rămână în grațiile administrației Trump.
„Nu mai există o lume revoluționară, iar Kremlinul este foarte departe de a revendica vreun rol de lider într-o asemenea lume”, a spus Radcenko.
„Așadar, rușii preferă să minimizeze pragmatic problema, înțelegând că făcând valuri nu-și vor atrage niciun beneficiu și ar putea submina diplomația Rusiei față de SUA în conflictul din Ucraina.”
Absența retoricii furioase se înscrie, de asemenea, într-un tipar care datează din decembrie 2024, când un alt aliat de nădejde – Assad din Siria – s-a prăbușit brusc, privând Moscova de un partener important din Orientul Mijlociu, pentru care intervenise ca să-l susțină cu un deceniu mai devreme.
Cum Venezuela e la celălalt capăt al lumii, capacitatea Moscovei de a influența evenimentele de acolo este și mai limitată.
Dacă acțiunile SUA în Venezuela vor duce la prăbușirea guvernului comunist din Cuba – ale cărui legături cu Moscova datează din anii 1960 – rușii vor avea, sigur, o problemă. Dar Rusia nu prea va avea spațiu de reacție nici în această chestiune, spun experții.
Cu Iranul, însă, cu care Rusia are o frontieră maritimă comună (în Marea Caspică), situația este un pic mai tensionată și mai urgentă, spune Grajewski.
„Dacă Iranul cade, pentru Rusia aceasta nu va fi doar o umilință, ci va reprezenta pierderea ultimului regim autoritar aliat, cu excepția Coreei de Nord.”
„Iranul este mult mai important pentru Rusia decât a fost Venezuela”, a conchis Grajewski. „Deci, rușii au un interes direct în a se asigura că regimul iranian supraviețuiește.”
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.