În momentul primei publicări a acestor rânduri autobiografice – în romanul „Luntrea lui Caron” – autorul, poetul Lucian Blaga, murise de aproape 30 de ani.

O figură centrală a modernismului românesc interbelic – poet, dramaturg, filozof, jurnalist, diplomat la Varșovia, Berlin, Praga, Berna sau Viena, senator și profesor universitar, Blaga avea să devină, după 1945, un proscris.

Exclus din Academia Română, destituit de la catedră în 1948, poetul care inspirase deja generații și-a petrecut ultimii ani de viață ca simplu bibliotecar. Nu și-a mai văzut nicio carte publicată. Tot ce a mai scris a rămas în sertar timp de zeci de ani, deși Ceaușescu l-a recuperat și folosit ca simbol al național-comunismului la câțiva ani de la moartea sa din 1961.

Seninătatea inconștientă care cuprinsese România odată cu venirea comuniștilor avea pentru literatura română un nume care va ține, zeci de ani, scriitorii departe de cititori: C E N Z U R A.

Primii ani ai cenzurii sub ocupație sovietică: 1945-1949

Nu a fost nevoie de o instituție cu mii de funcționari pentru ca presa și cartea să intre sub controlul strict al statului. A fost suficient un reflex de putere: ocuparea rapidă a spațiului simbolic.

Imediat după 23 august 1944, primele lucruri de care s-au ocupat consilierii sovietici veniți o dată cu Armata Roșie au fost presa și literatura tipărită, explică, pentru Europa Liberă, cercetătoarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Liliana Corobca, autoarea volumului „Controlul cărții”.

„Lenin spunea încă din primele zile după Revoluție (cea din Imperiul Țarist, începând cu 7 noiembrie 1917 – n.r.) că presa este mai periculoasă decât bombele și mitralierele, iar logica aceasta a fost exportată în toate țările intrate în sfera de influență sovietică”, detaliază cercetătoarea.

Cenzura, care existase parțial și în Primul și în al Doilea Război Mondial, avea să devină de această dată, când România fusese ocupată de ruși, un instrument strategic, nu o excepție. Acum, controlul asupra tiparului a însemnat controlul asupra memoriei, identității și a posibilității de a spune orice altă poveste decât cea tolerată de noua putere.

În plus, se va dovedi și de lungă durată – aproape o jumătate de veac.

Epurarea cărților: începutul „curățeniei” ideologice

Primul mare val de cenzură s-a numit „defascizare”.

Sub această etichetă, bibliotecile, școlile și instituțiile culturale au fost obligate să scoată din circulație volume considerate „periculoase”: autori „compromiși politic”, lucrări despre România Mare, texte despre Basarabia, teritoriu ocupat și apoi cedat Uniunii Sovietice, volume de istorie sau geografie care contraziceau noua ordine geopolitică ce servea interesele Moscovei.

„Comisia Aliată de Control avea subcomisii care mergeau prin toată țara. Găseau, de pildă, într-o școală din Arad o hartă a României Mari și făceau rapoarte”, explică Corobca.

Or, ceea ce numim azi harta României Mari fusese până în 1940, apoi până în 1944, chiar harta țării în granițele ei recunoscute internațional.

Comisia Aliată de Control era un organism din care făceau parte Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, ce superviza întreaga politică a guvernelor României, începând de la semnarea armistițiului la Moscova, pe 12 septembrie 1944.

În ciuda faptului că Armata Română lupta deja împotriva lui Hitler, alături de sovietici și anglo-americani, România a fost considerată țară înfrântă, iar conducerea ei până la semnarea tratatelor de pace finale va fi această Comisie Aliată de Control. Partea cea mai proastă era că Washingtonul și Londra dăduseră mână liberă sovieticilor în România, prin urmare cei care făceau sau supervizau aceste inspecții, în toate instituțiile, erau sovietici sau simpatizanți ai sovieticilor.

Cenzura era deja omniprezentă. Oamenii au ascuns cărți sperând că „valul” va trece și că volumele vor putea fi puse pe rafturi.

După încheierea războiului, exista speranța că „vin americanii” și că România va reintra într-o logică politică democratică: Constituția din 1923 va funcționa cu adevărat, partidele politice la fel, iar viața își va relua cursul firesc.

Presa, primul câmp de bătălie

Cartea și presa au fost tratate ca părți ale aceluiași organism. Redacțiile de ziare, revistele culturale și editurile au intrat sub controlul acelorași structuri informale de cenzură, dominate de oamenii Moscovei din Comisia Aliată de Control.

Orice publicație trebuia să obțină avize, aprobări, semnături.

„Nu doar cărțile, ci și revistele, totul trecea prin Comisia Aliată de Control”, povestește Corobca.

Această perioadă, 1945-1946, rămâne una dintre cele mai puțin studiate din istoria editorială a României.

Cercetătoarea Raluca Nicoleta Spiridon de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a reușit să pună cap la cap toate decretele de interzicere a unor cărți între 1945-1949. Spune că, în acea perioadă de tranziție spre dictatură și totalitarism, singura care a mai publicat cărți a fost Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, într-un număr redus însă.

Basarabia, România Mare și geografia interzisă

Unul dintre cele mai sensibile subiecte ale primelor epurări a fost tot ceea ce ținea de teritoriile pierdute – Basarabia, Bucovina de Nord, România Mare.

În acest timp, miile de refugiați din Basarabia ori Bucovina de Nord sosiți dincoace de Prut după 1940 sau 1944 erau identificați, trimiși la Chișinău sau Cernăuți, iar de acolo, în vagoane de marfă, în Gulag, adică în lagăre de muncă din URSS, fie în Siberia, fie în Kazahstan.

În România sau în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească ori în Republica Sovietică Socialistă Ucraina nu numai că nu se vorbea despre aceste subiecte. Nu se putea vorbi nici măcar despre chestiuni practice privind redesenarea granițelor.

Nu e clar dacă din cauza conexiunii cu pactul Ribbentrop-Molotov, adică a alianței dintre Stalin și Hitler din 1939, prin care teritoriile respective au fost pierdute, sau fiindcă anexările teritoriale făcute de Moscova pe spezele României subminau „prietenia între popoare” de care vorbea propaganda comunistă.

În orice caz, istoria recentă a granițelor României devenise temă tabu.

„Subiectul Basarabiei deranja interesele Uniunii Sovietice, la fel ca tot ce ținea de România Mare”, spune Liliana Corobca. „Aceste lucruri au fost eliminate rapid din biblioteci și din manuale. Era o rescriere a memoriei, nu doar o cenzură punctuală.”

Hărțile cele mai banale au devenit documente politice și au fost interzise. Manualele de geografie au fost „curățate”. Volumele de istorie au fost retrase. Cenzura nu urmărea doar să oprească anumite opinii, ci să schimbe cadrul mental prin care oamenii își reprezentau țara.

Hărți, atlase și manuale erau toate retrase din școli, universități, librării sau biblioteci. Sistemul ocupantului sovietic dorea să șteargă de tot din conștiința neamului orice referire la istoria de dinainte de el.

30 de ani mai târziu, în ultimul deceniu al dictaturii comuniste, cenzura brutală pe care o aduseseră sovieticii se rafinase – avusese nevoie de instituții și oameni, dar și de anihilarea proprietății private. La sfârșitul comunismului, în România nu mai exista nicio editură independentă – nici măcar cea a Bisericii Ortodoxe Române, cea mai veche instituție țării.

În anii 1980, cărțile problemă nici nu mai apucau să vadă lumina tiparului, erau interzise în fașă, înainte să fie publicate.

Paradoxal, o parte dintre scriitorii interziși și marginalizați în anii '50 erau acum în mare vogă. E adevărat că unda verde privea numai operele care serveau regimului totalitar. În plus, mulți dintre autori erau morți și nu ar fi putut contesta în niciun fel modul în care regimul le folosea numele.

Generațiile noi simțeau însă din plin noua cenzură.

Cea a optzeciștilor – fie că vorbim de poeți sau de prozatori – una dintre cele mai prolifice ale literaturii române, a fost printre cele mai strânse cu menghina.

Florin Iaru, poet: Ne pregătisem pentru o lungă iarnă

La Revoluția din 1989, poetul Florin Iaru avea 35 de ani. Debutase cu șapte ani înainte, la începutul anilor '80, și fusese deja interzis. Arta românească era deja în plin național-ceaușism. Partidul și „conducătorul iubit” trasaseră o direcție nouă în artă după socialismul realist al anilor '50-'60.

Era nevoie de promovarea figurilor istorice relevante pentru creșterea spiritului național și detașarea de Uniunea Sovietică. Fiindcă la Moscova, după moartea lui Leonid Brejnev, începuse un firicel de liberalizare care se va transforma într-un val de deschidere cu voia lui Mihail Gorbaciov.

Acum, autoritățile comuniste de la București aveau nevoie chiar de personajele istorice pe care comunismul anilor 1950 le trimisese la tomberonul istoriei.

Era acum vremea în care Marin Preda publica „Delirul” și „Cel mai iubit dintre pământeni” – două cărți care, în anii apariției lor (1975 și 1980), păreau să iasă din tiparele și constrângerile epocii, o frondă adusă cenzurii. Nu ieșeau însă deloc din temele publice pe care și le dorea Nicolae Ceaușescu însuși, cel care a brevetat în România național-comunismul.

„Delirul” îl umanizează pe Mareșalul Antonescu. Generalul marionetă a lui Hitler din anii celui de-al Doilea Război Mondial era acum prezentat ca un lider complex, umanizat prin introspecții psihologice și momente de vulnerabilitate. Autorul pătrunde în conștiința sa în timpul reprimării rebeliunii legionare din 1941, arătându-l pe general confruntat cu fanatismul Mișcării Legionare, fasciștii români.

Conform cărții, Antonescu are o întâlnire emoționantă cu mama sa, care îl sfătuiește să îi ceară ajutor lui Hitler pentru a înăbuși tentativa de lovitură de stat a fasciștilor români – un fals istoric grosolan, cercetătorii știu că Antonescu se baza deja pe încrederea lui Hitler. Preda îl descrie însă pe Ion Antonescu, celebrat ori contestat de contemporani pentru încăpățânarea lui, ca pe un om marcat de șovăieli și slăbiciuni, nu doar ca pe un dictator obsedat să își impună voința.

„Cel mai iubit dintre pământeni” – povestea de viață a lui Victor Petrini, un intelectual prins în menghina regimului comunist din România anilor 1945-1964 – a fost o carte vândută „pe sub mână” în tiraje record. Faima sa a fost augmentată de moartea prematură a lui Marin Preda, eveniment care a generat controverse și speculații legate de Securitate și KGB.

Petrini, personajul principal al romanului lui Preda, e asistent universitar și este arestat abuziv de comuniști, devine deținut politic și e trimis în lagăre și mine de plumb din Carpați, unde supraviețuiește torturilor și devine un dur.

Ucide la rândul său, nu mai e nici el un inocent. Petrini era victima comunismului stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de care Nicolae Ceaușescu voia să se dezică public, iar romanul lui Preda servea din plin scopului.

Pe de altă parte, în poezie, dictatura comunistă nu avea nevoie de eroi sau, în niciun caz, eroi activi.

Regimul voia versuri despre „măreția vieții de la sat, ideile care vin din înaltul cerului, istoria noastră străbună, eroii care veghează, veșnicia care s-a născut la sat”, povestește Florin Iaru.

„Tema lui Blaga (veșnicia s-a născut la sat - n.r.) făcea furori. Toată lumea era veșnică, iar seara era paradisul pe pământ”, explică poetul. Același Lucian Blaga pe care, până la moarte, regimul comunist, dar sub alți conducători, îl marginalizase.

Acesta era contextul literar în care debutase generația poeților optzeciști. O generație de orășeni. Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Traian T. Coșovei, Ioan Stratan sau Florin Iaru își căutau propria direcție.

„Noi, fiind orășeni, scriam ce vedeam. Noi nu făceam în sensul clasic o poezie politică, deoarece politica poeziei noastre era una a contemporaneității și a oamenilor care eram, nu a oamenilor care au fost, nu a oamenilor care trebuia să fie. Trebuia să fim. Încercăm să găsim și noi direcția noastră. Asta-i dorința unui foarte tânăr poet. Când ai 17, 18, 19 ani, vrei să fii cel mai mare poet al lumii”, explică Iaru.

Scriitorii, între tăcere și supraviețuire

Pentru scriitori, primii ani de după război, până în 1968 – era formării generației lui Iaru – fuseseră „un timp al suspendării”.

„Toți scriitorii au suferit”, spune cercetătoarea Corobca. „Tot ce fusese înainte de comunism a fost practic interzis. Cei care au reușit să publice imediat după venirea sovieticilor în 1944 au fost fie oportuniști, fie aveau simpatii de stânga. Dar chiar și pentru ei a fost o perioadă de tranziție.”

Unii autori au fost cooptați în diverse comisii sau structuri ale noii puteri. Scriitorul Mihail Sadoveanu este imaginea reprezentativă a regimului în această perioadă.

Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1958) – echivalentul șefului de stat sub primul dictator Gheorghiu-Dej, Mihail Sadoveanu a fost și vicepreședinte al Prezidiului Republicii Populare Române (1947-1948) și președinte ARLUS (1954), promovând legăturile cu URSS.

A semnat decrete de condamnare la moarte și a participat la scoaterea în ilegalitate a partidelor democratice (1947).

„Cenzura, într-un fel, a fost un turnesol pentru caractere, a dovedit că au fost scriitori care nu s-au supus cenzurii și care și-au asumat o viață în domeniul tragic”, explică actualul președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Varujan Vosganian, pentru Europa Liberă.

Uniunea Scriitorilor a jucat, în primii ani de comunism, un rol ambivalent: „Uniunea Scriitorilor, în prima perioadă, a cultivat acest tip de politică de deservire a partidului. Mihai Sadoveanu însuși a avut câteva producții literare puțin onorabile, atât de puțin onorabile încât au existat discuții că chiar pe «Mitrea Cocor» l-ar fi scris ciracii lui, nu el”, unde „Mitrea Cocor” este un roman strident politizat în favoarea sovietizării.

Un alt exemplu este Geo Bogza – un poet avangardist român care, după instaurarea regimului comunist, a devenit susținător activ al acestuia în anii '50, publicând versuri și reportaje ideologice. El a abandonat rebeliunea interbelică pentru realism socialist, beneficiind de privilegii oficiale.

Dan Deșliu a fost și el un poet militant, autor de poeme pro-comuniste (ex. anti-americanism), publicate intens în anii '50 în presa PMR și avea să intre în dizgrațiile partidului 30 de ani mai târziu.

Alții, spune Vosganian, au plătit scump: „au suportat ani de închisoare, de la Dinu Pillat până la Vasile Voiculescu, care, în opinia noastră, este un martir exemplar al literaturii române”.

În pleiada rezistenței ar putea fi incluși și cei care nu au fost scriitori, ca Arșavir Acterian, anticar underground, Nicolae Steinhardt, Alice Voinescu – profesoară la Conservator, dar și o gânditoare politică de tip Hannah Arendt, sau cei din exil precum Mircea Eliade, Emil Cioran.

Lentoarea suferinței a fost caracteristica epocii.

Scriitorii nu au dispărut peste noapte; cei care refuzau să ia parte la efortul generalizat de propagandă au fost împinși încet în tăcere, în marginalitate, într-o zonă a inutilității sociale.

Alții au ajuns în închisori unde și-au găsit sfârșitul sau au petrecut mare parte din viața lor. În numele unor vinovății inventate.

Realismul socialist: rețeta literaturii corecte din anii 1950. „Dezghețul” din '60

Confruntarea ideologică și conformarea socială au în literatură și artă un nume.

Realismul socialist nu era doar o direcție estetică, era un set de instrucțiuni. Personajele trebuiau să fie „pozitive”, conflictul să se rezolve în favoarea noii ordini, trecutul burghez să apară ca decadent, iar viitorul socialist – luminos. Ambiguitatea era suspectă, ironia – periculoasă, tragedia fără final optimist – indezirabilă.

În acest cadru, cenzura nu mai avea doar rolul de a elimina. Avea și rolul de a orienta. Textele nu erau doar tăiate, ci „corectate”, aduse în linia ideologică. Cenzorul devenea un fel de coautor involuntar.

Poate cea mai importantă mutație a anilor ’50 este apariția autocenzurii ca reflex. Scriitorii încep să știe dinainte ce nu „se cade” să scrie. Subiecte întregi sunt evitate. Aluziile sunt înlocuite cu lozinci. Personajele „problemă” dispar.

În acest climat, literatura devine previzibilă. Romanele seamănă între ele, poeziile folosesc aceleași metafore „acceptabile”, teatrul repetă aceleași tipologii de eroi pozitivi și dușmani negativi. Cenzura nu mai trebuie să intervină brutal; majoritatea textelor sunt deja „conforme”.

Această „normalizare” are un efect pervers în rândul autorilor: indignarea dispare. Când controlul devine rutină, el încetează să mai fie perceput ca violență. Devine parte din peisajul administrativ al culturii. Iar o violență percepută ca normalitate este cu atât mai greu de contestat.

Și are cel puțin un efect devastator în rândurile cititorilor: plictiseala, sarcasmul, depresia. Când știi la ce să te aștepți după primele pagini, iar schemele propuse n-au vreo legătură cu tine, la ce bun? Iar în absența artelor care respiră în libertate și a diferitelor variante de asociere liberă, în ce să se mai înrădăcineze coerența socială?

Totuși, după deceniul brutal al anilor ’50, literatura română intră, la începutul anilor ’60, într-o perioadă percepută ca „dezgheț”. Tonul propagandistic se mai domolește, unele teme revin timid în spațiul public, câțiva autori „recuperați”.

Pentru prima dată după multă vreme, în mediul cultural apare sentimentul că lucrurile se pot mișca, că literatura nu mai trebuie să fie exclusiv un instrument de propagandă.

Numai că această liberalizare este, în bună măsură, o iluzie atent administrată. Cenzura nu dispare, ci se rafinează. Devine mai puțin vizibilă, mai selectivă, mai greu de prins în gesturi spectaculoase.

În locul interdicțiilor masive din anii ’50, apar negocierile, compromisurile și „corecturile de finețe”.

„Dezghețul”: mai mult spațiu, aceleași limite

Anii 1960 aduc o schimbare de ton. Realismul socialist rigid este, treptat, abandonat ca dogmă exclusivă. Apar romane cu personaje mai complexe, poezii mai puțin lozincarde, texte care vorbesc despre viața cotidiană fără să o transforme mereu în lecții politice.

Este perioada formării generației optzeciștilor, vremea adolescenței lor într-o formă de libertate care a venit mai ales odată cu Primăvara de la Praga, zdrobită în 1968.

„Mai ales poezia se reinventează, încep să apară versuri abstracte, versuri oniriste, versuri evazioniste, versuri absurde, jocuri de cuvinte, chestiuni filozofice care nu sunt neapărat marxiste. Iar odată cu 1968, cu invadarea Cehoslovaciei, cu Ceaușescu și discursul din 21 august 1968 (care a dat impresia unei separări de Moscova n.r.), urmează o perioadă de doi sau trei ani de liberalizare maximă – muzică străină, personalități străine, politice și culturale. Are loc o deschidere”, explică poetul Florin Iaru contextul formării generației ‘80.

Florin Iaru a debutat în 1981, la patru ani de la închiderea oficială a Direcției Generale de Presă și Tipărituri – organismul care timp de aproape trei decenii făcuse cenzură oficială. A publicat la Editura Albatros volumul „Cîntece de trecut strada”, un volum despre viața de oraș „pentru că i-a plăcut lui Mircea Sântimbreanu ce scriam”.

Știa deja cum funcționa cenzura de tip nou.

„Scriitori veneau cu manuscrise. Redactorii (editurii n.r.) stăteau de vorbă și știam care este atmosfera politică și care sunt directivele. Încercau să reducă din manuscrisul scriitorului elementele dubitative sau elementele care aduceau prea multă noutate sau prea mult din cultura universală contemporană. Asta era prima fază. Deci, era o pregătire a manuscrisului. Manuscrisul pleca după aceea la cenzură”, explică Iaru.

De la literatura scrisă pentru cenzor, la „Cenzura fără cenzură”

În 1977, în atmosfera de deschidere creată de Conferința de la Helsinki (1975), unde Moscova și celelalte țări comuniste făcuseră concesii libertății, regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu anunțase oficial desființarea instituției cenzurii.

Mastodontul birocratic – instituit în 1949 – dispărea din organigrama statului. Cenzura va rămâne însă omniprezentă, ba chiar va spori.

De cenzură au început să se ocupe însă și mai minuțios unii redactori din edituri, iar manuscrisele trebuiau să treacă neapărat de Consiliul Culturii și Educației Socialiste (CCES), un organism unde Securitatea își făcea simțită prezența permanent.

Consiliul Culturii și Educației Socialiste (CCES) era un organ hibrid de partid și de stat, supus direct conducerii Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a Consiliului de Miniștri. Înființat prin Decretul nr. 301 din 21 septembrie 1971, CCES a avut misiunea esențială de a implementa politica partidului și a statului în domeniul culturii și educației socialiste. Acesta a preluat rolul de a coordona și ghida întreaga activitate cultural-educativă din Republica Socialistă România, ca parte a aplicării Tezelor din iulie – un set de directive ideologice totalitare emise de Nicolae Ceaușescu în 1971.

Consiliul Culturii și Educației Socialiste (CCES) a avut trei președinți principali pe parcursul existenței sale, din 1971 până în 1989, aceștia fiind în același timp membri ai Consiliului de Miniștri. Cei trei președinți ai CCES au fost Dumitru Popescu (poreclit „Dumnezeu”), între 15 septembrie 1971 – 8 noiembrie 1976, Miu Dobrescu, între 9 noiembrie 1976 – 28 august 1979 și Suzana Gâdea, de la 29 august 1979 până la 22 decembrie 1989, adică până la căderea regimului comunist.

După 1949, când Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT) transformase controlul asupra tiparului într-o instituție de stat, următorul pas a fost mai subtil și, tocmai de aceea, mai eficient: cenzura nu mai trebuia să fie percepută ca o intruziune violentă, ci ca o regulă firească a vieții culturale. În anii ’50, scriitorii, editorii și redactorii învață „limbajul” puterii și, treptat, ajung să scrie cu cenzorul în minte.

Aceasta este perioada realismului socialist, importat din Uniunea Sovietică și impus ca estetică oficială. Literatura nu mai este doar literatură; devine instrument de educare politică. Romanul, poezia, teatrul trebuie să producă „omul nou”, să glorifice clasa muncitoare, să legitimeze noua ordine.

„Epoca stalinistă vine ceva mai târziu, după ce regimul și-a dat seama pe cine poate conta”, spune Liliana Corobca. „La început a existat ideea de «tovarăși de drum». Abia apoi s-a trecut la o separare clară între «ai noștri» și «dușmani».”

La începutul anilor ’70, România intră într-o etapă paradoxală: pe de o parte, regimul vorbește tot mai mult despre „specific național”, despre istorie, tradiție și identitate; pe de altă parte, controlul asupra culturii devine mai rafinat, dar mai în profunzime și mai extins. Cenzura nu mai este doar un instrument ideologic clasic, ci un mecanism de „aranjare” a trecutului și a prezentului într-o narațiune convenabilă puterii.

„Cuvântul «cenzură» era interzis chiar în documentele cenzurii”, povestește Liliana Corobca. „Cu cât controlul era mai dur, cu atât termenul era mai evitat. Se spunea că «s-au făcut intervenții», că «s-au formulat observații».”

Național-comunismul ceaușist aduce cu sine o revalorizare selectivă a trecutului. Istoria este chemată să legitimeze prezentul: se publică masiv volume despre „continuitatea” românilor, despre momentele eroice ale națiunii, despre figuri istorice recuperate ca precursoare simbolice ale regimului. În același timp, episoadele incomode – citește cu potențial eliberator – capabile să inspire acțiuni, sunt estompate sau reinterpretate.

Concret, manuscrisele care abordau teme sensibile erau „întoarse” cu sugestii de corectură: anumite pasaje trebuiau eliminate, formulările „îndulcite”, concluziile „armonizate” cu discursul oficial.

La nivel declarativ, este un gest de „normalizare”: nu mai există cenzură, deci cultura este liberă. Doar că realitatea merge în direcția opusă. Controlul nu dispare, ci pornește mult din amonte, se fragmentează și se infiltrează peste tot.

Securitatea, partidul, redacțiile, editurile, preiau atribuțiile fostei structuri instituționalizate. Redactorii, de la cei de carte la cei de presă, devin, de fapt, adevărații cenzori.

Ei sunt cei care „filtrează” manuscrisele înainte de a ajunge mai departe. În multe cazuri, textul nu mai ajunge la un for superior de control, pentru că este deja „curățat” în redacție. Sau chiar blocat în redacție. Pentru că aveau deja exercițiul.

Aceasta este realitatea de la începutul anilor '80.

Stelian Tănase, romancier și istoric: „Erai ca o gânganie prinsă într-un insectar”

Scriitorul Stelian Tănase a debutat în 1982 ca romancier, cu „Luxul melancoliei”, publicat în plină epocă ceaușistă.

Următorul manuscris al lui Tănase, „Playback” - un roman politic în care personajul principal este un membru al Comitetului Central, care va muri în mașina care i-a explodat în garaj - a intrat imediat în „carantină”. Adică a fost blocat, fără explicații.

„Greu mi-am dat seama, pentru că editura nu mi-a comunicat oficial că nu se poate publica sau că cenzura nu e de acord sau că Securitatea a oprit manuscrisul. Nu mi-a spus nimeni nimic, au lăsat să treacă timp așa, că nu se știe ce se întâmplă. Adică, cum se zice, nu face astăzi, că poate mâine nu mai e nevoie”, rememorează Stelian Tănase anii drumurilor la Editura Cartea Românească.

A aflat de la Gabriela Adameșteanu, redactorul său literar, o figură proeminentă a generației '80. „Ea a primit manuscrisul și a încercat să-l publice, dar nu i-a ieșit. Nici nu avea cum să reușească din moment ce cartea mea a plecat din editură fără semnătura șefilor. Adică Gabriela Adameșteanu, Liviu Călin și George Bălăiță. Ei trimiteau cartea la cenzură, la Consiliul Culturii, dar trebuia să aibă semnăturile celor care își asumau publicarea ei din editură și, dacă ea se ducea nesemnată și așa s-a dus, lucru pe care l-am verificat, pentru ei era un semn că redactorii nu-și însușesc cartea”, mai spune Tănase.

În cele din urmă, în 1983, Stelian Tănase a fost chemat de Nicolae Bălăiță, șef la Editura Cartea Românească, să-și retragă manuscrisul. „Am fost invitat de Bălăiță ca să mi-o retrag și să le dau altă carte. Și ca să văd că ei nu sunt ostili, mi-au zis: «Dragă, uite, dă-ne alt roman, dar nu politic»”.

El a revenit în 1987 cu manuscrisul „Corpuri de iluminat”, un roman de dragoste pe care îl cataloghează „idilic, gingaș”. E povestea de iubire a doi tineri striviți de lumea gri a unui București în care plouă fără încetare, unde sfinții stau la cozi și sub prinși sub zăpezi, iar victoriile aparțin numai oportuniștilor.

Returnarea manuscrisului a fost șocantă. Refuzul de publicare, categoric: „Am primit manuscrisul la prima lectură și pe toate paginile era scris: «sordid, sordid, sordid, sordid», practic, aproape în fiecare paragraf. Asta era părerea lui Liviu Călin, că erau însemnările lui, despre carte, că e un roman sordid. Avea indicații să nu mi se publice nicio carte, nu numai «Playback».”

La cenzură, o serie de persoane cu studii de specialitate citeau manuscrisele bătute la mașină, își amintește și Florin Iaru. Le comparau cu listele de teme, de direcții, de caracteristici umane care nu trebuiau să apară deloc în literatura română.

Listele se schimbau în fiecare an, erau introduse din ce în ce mai multe teme și cuvinte interzise. Ele erau impuse scriitorilor la ședințele la care erau chemați periodic.

„Mesajele negative erau pesimiste, depresive. Cam cum e poezia, nu? Erau eliminate sau erau permise dacă autorul pune alături un text pozitiv și laudativ la adresa partidului, a țării sau a conducătorului”, explică Iaru.

„În primul rând, lozinca principală era că nu aveai voie să scrii nimic (rău n.r.) despre Partidul Comunist Român Contemporan, putem critica trecutul”, explică Iaru.

„În rest, se tăia fără milă. Vă dau un exemplu și de la mine. Aveam într-un poem o chestie nevinovată, așa, jucăușă – «cu sânii movi, cu sexul gri». Un vers, o prostioară, ceva ce nu cred că are vreo importanță. Mi s-a întors de la cenzură că cuvântul «sex» trebuia tăiat. Și atunci am găsit ceva care, uite, s-a potrivit să fie mai bun, am pus «cu pixul gri» – asta arată cum funcționa cenzura”.

Iaru povestește cum a apărut volumul Marianei Marin – „Aripa secretă”.

„Redactorul ei, poetul Florin Mugur, știind că Mariana Marin e foarte rău văzută, a sfătuit-o să schimbe formal tema cărții care era despre România contemporană și felul în care o femeie foarte tânără trăiește în această Românie, să o schimbe, să o pună pe Ana Frank și în felul ăsta volumul ei de poezie a trecut. Bineînțeles, i-au căzut vreo 10 poezii care sugerau foarte puternic România”.

Ca în fiecare domeniu, existau diferite categorii de oameni și în departamentele de cenzură.

„Erau unii mai permisivi, unii mai inteligenți, unii mai, cum să spun, unii care nu-ți răspundeau la bună ziua și unii – câinii războiului. Exemplu de cenzor extrem de favorabil scriitorilor și care a avut mult de pătimit era o doamnă pe numele ei Elena Docsănescu, căreia noi, cei de la editura Cartea Românească, îi spuneam îngerul cu ochi albaștri – la ea ajungeau întotdeauna cărțile cu probleme. Și era un om care se lupta pentru fiecare dintre cărțile noastre, deși era cenzor”, explică Iaru.

Stelian Tănase. Începutul filajului (1983)

O dată cu refuzul politicos și prelungit al unei edituri sau a alteia (toate erau de stat), existau mari șanse ca Securitatea să se activeze. Cu cât ofițerii de Securitate considerau scriitura mai periculoasă, cu atât mai rău.

Așa i s-a întâmplat lui Stelian Tănase, care țintise tocmai în ea, în Securitate. „Playback” avea „conținut dușmănos”, deoarece descria „cum Securitatea urmărește lumea, cum se fac interceptări, cum sunt oamenii filați pe stradă”.

După 1989, Stelian Tănase a descoperit că a existat un referat care menționa acest conținut dușmănos și atrăgea atenția că romanul nu poate să apară. „Așa era concluzia”.

Supravegherea lui Stelian Tănase de către Securitate a început pe 27 martie 1983, la două luni după depunerea manuscrisului la Playback, conform documentelor pe care el le-a studiat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

În epoca Ceaușescu, Securitatea – cu peste 15.000 de ofițeri și 100.000 de informatori – a filat mii de intelectuali, de la scriitorul Paul Goma la profesoara de franceză Doina Cornea.

Vecinii din bloc l-au avertizat pe Tănase: „Mi-a spus niște vecini ale căror ferestre dădeau pe partea cealaltă a blocului, ei puteau vedea intrarea blocului și au observat cum o mașină se lua după mine când plecam de acasă.” Era o Dacia alb-crem, număr „2B-3278”, cu securiști vizibili care interogau vecinii.

„Au fost securiștii în bloc, au întrebat pe la diverse apartamente, începând pe administratorul de bloc, ce-i cu mine, cum mă comport în bloc... La mine era liniște absolută. Nu dădeam chefuri, nu lipseam de acasă, eram foarte liniștit.”

Scopul era intimidarea publică: „Voiau să-mi atragă atenția. Nu se ascundeau că mă urmăreau. Voiau să-mi iasă în ochi așa, să-mi sară în ochi că sunt după mine și să fiu cuminte.”

Tactica varia însă: „Tipul ăsta de relație între urmărit și urmăritori s-a schimbat de-a lungul timpului. A fost o perioadă când voiau să-i văd, a fost și o altă perioadă când nu mai voiau să-i văd, voiau să cred eu că sunt liber, practic ca să vadă unde mă duc și ce fac, voiau ca eu să am alt comportament.”

Tănase a contracarat cu stoicism: „Eu am trăit la fel de liniștit. Ideea mea era să-mi păstrez concentrarea și să mă fac că nu contează, că nu mă interesează. Asta era tactica mea, să nu mă alarmez, să nu intru în panică, să nu fac gesturi bruște.”

Frica însă persista: „Foarte frică mi-a fost. Și astăzi mi-e frică. Îmi era frică pentru că erai ca o gânganie prinsă într-un insectar. Nu puteai să faci nimic, erai la cheremul lor. Nu existai, ca să zic așa, nu aveai cum să te protejezi.”

Până în 1988-1989, supravegherea escaladase: „Au fost percheziții acasă și în absența mea, și cu mine de față. Au făcut tot felul de lucruri să-mi intre în intimitate. În primul rând, au plantat în jurul meu o mână de informatori, de denunțători. De altfel, și prima dată când a ajuns cartea la ei, a fost în urma unui denunț.”

Denunțătorul era un cunoscut: „Era un prieten căruia îi povestisem cartea. Îi povestisem la ce scriam. Pentru că eram foarte entuziasmat. Eu povesteam subiectul cărții și aveam o teorie – de exemplu, dacă Gogol a reușit să publice «Suflete moarte» sub țarul Nicolae al II-lea, și eu am să public sub țarul Nicolae Ceaușescu romanul meu, «Playback». Nu-mi imaginam că sub Ceaușescu, după 150 de ani, cenzura era mai drastică și regimul era mai fioros.”

Infamia ca metodă de corecție

Începând din 1981, generația optzeciștilor devine din ce în ce mai puțin tolerată de regim. Partidul constatase că tinerii autori nu se supun deloc directivelor. De aceea, PCR decide să anuleze concursurile de debut – apăruseră prea mulți poeți cu probleme – și, tacit, închide și ședințele Uniunii Scriitorilor.

Pentru Florin Iaru, lovitura de grație vine în 1984, când își dorea publicarea celui de-al doilea volum. Era deja gestionar la Cartea Românească și purta tratative. I-a dat volumul lui Florin Mugur, care l-a ajutat, iar manuscrisul a trecut mai departe, dar totul se prăbușește când, în revista Securității, „Săptămâna”, condusă de scriitorul Eugen Barbu, apare un editorial prin care șeful publicației îi desființa pe toți mari poeți ai vremii.

„Se chema «La judecata de apoi a poeților». Acolo, Eugen Barbu lua fiecare nou poet, tânăr poet, modern, și îl făcea harcea-parcea, în primul rând cu argumente ideologice, că suntem tâmpiți, că suntem tulburați la cap, că suntem dușmănoși, că suntem antiromâni, că suntem vulgari și așa mai departe. Asta a fost urmată de interdicția cam a tuturor poeților din generația mea”, explică Iaru.

Singurul care a scăpat a fost Mircea Cărtărescu, ale cărui „Poeme de Amor” fuseseră predate tot editurii Cartea Românească.

„Bălăiță, care era și director al Editurii și membru în Comitetul Central, a zis: «mie îmi place cartea asta și merge mai departe»”.

„Prima dată, cartea a fost trimisă la tipografia „13 decembrie” pe b-dul Ștefan cel Mare, s-a tras în șpalt, după care s-a primit un protest al oamenilor muncii care nu pot publica un material astfel de pornografic. S-a enervat Bălăiță și a trimis la altă tipografie undeva, la Baia Mare sau cam așa ceva. De acolo s-a întors la fel – muncitorii refuză să tipărească o astfel de mizerie. I-a sărit țandăra lui Bălăiță și a trimis în fieful lui – el e original din Bacău – s-a dus, a vorbit cu toți acolo și a zis: «să nu aud, cartea asta trebuie să iasă». Și așa a ieșit”, povestește Iaru.

Așa s-a terminat, la jumătatea anilor ‘80, aventura poeților optzeciști. S-au întâlnit în continuare, au scris „la sertar” și s-au citit reciproc.

Trăiau cu sentimentul că nu vor mai vedea lumina tiparului niciodată.

Ce rol a avut Uniunea Scriitorilor în salvarea sau îngroparea literaturii române înainte de 1989

Instituția care ar fi trebuit să îi apere pe scriitori a fost și ea parte din sistem. Uniunea Scriitorilor este astăzi condusă de Varujan Vosganian, un scriitor care, la rândul lui a încercat, fără succes, să debuteze înainte de 1989.

Uniunea Scriitorilor, înființată după model sovietic la începuturile ocupației militare a României, devine un instrument ambivalent: oferă beneficii materiale, dar și un cadru de disciplinare.

„Misiunea principală a Uniunii Scriitorilor a fost controlul scriitorilor: să-i țină, să-i manipuleze, să-i educe”, explică cercetătoarea Corobca de la CNSAS. „Avea și atribuții de cenzură. Dacă erai în afara sistemului, nu prea aveai șanse.”

„Mentorul meu a fost Mircea Ciobanu. M-am dus la el cu două cărți «Șamanul Albastru», care era o simbolistică a Securității. Mircea Ciobanu mi-a spus: «Varujan, din cartea asta oricât aș tăia, ce rămâne nu pot să-ți public». Era în 1987-1988. Cartea a apărut după 1989”, spune Varujan Vosganian.

„Instituțional vorbind, cenzura după 1990 nu a mai existat ca atare, a existat doar, eventual, o formă de autocenzură sau o modalitate a unor scriitori de a fi pe placul autorităților, a fost un fel de servitute voluntară după '90”, mai afirmă președintele Uniunii Scriitorilor.

Cenzura, în care, într-o formă sau alta, a fost implicată și Uniunea Scriitorilor, a fost „complicată” și a început imediat după 1945.

„Personalități importante ale literaturii române au făcut concesii pe care numai valoarea lor le-a atenuat, cum ar fi, de pildă, Tudor Vianu sau George Călinescu”, explică Vosganian care a fost relația scriitorilor cu sistemul în primii ani de după Al Doilea Război Mondial.

Mihai Beniuc a fost „vârful de lance în atacul contra unor mari scriitori, cum au fost Tudor Arghezi sau Lucian Blaga”. Vorbim despre primii doi președinți ai Uniunii Scriitorilor.

„Normalizarea” vine cu al doilea mandat al lui Zaharia Stancu: „Este un președinte de care ne aducem aminte cu respect. El a făcut mult pentru Uniunea Scriitorilor”, afirmă Vosganian. A obținut bani și tot felul de facilități pentru scriitori, iar perioada de relativă liberalizare pe care o traversa regimul comunist a dat impresia unei recidive a literaturii.

„Au fost și câțiva președinți, cum au fost Demostene Botez sau Virgil Teodorescu, care au avut o prezență meteorică în fruntea Uniunii Scriitorilor. Apoi a fost George Macovescu. În perioada lui Zaharia Stancu și George Macovescu a existat un control din partea Comitetului Central asupra Uniunii Scriitorilor, mai ales pe zona de conducere a Uniunii Scriitorilor. Alegerile erau oarecum dictate de acolo”, explică Varujan Vosganian.

Scriitorii care se conformau primeau acces la fonduri, la burse, la case de creație. Cei care refuzau erau marginalizați. Cenzura nu mai era doar o instituție externă, ci se infiltrase în mecanismele de recompensă ale lumii literare.

Acest mecanism de recompensă și pedeapsă produce conformism, explică Corobca. Scriitorii care se aliniază discursului oficial beneficiază de vizibilitate și resurse. Cei care ies din rând sunt marginalizați. Cenzura nu mai este în afară, acționează printr-o rețea de presiuni sociale și profesionale.

„Nu pleca nimeni în străinătate doar pentru merit sau talent”, spune Lilian Corobca, descriind regulile draconice ale unei țări cu granițele practic închise. „Era și o formă de control: erai ales, erai verificat, erai obligat să faci rapoarte la întoarcere.”

Libertatea de mișcare devine o monedă de schimb. Publicarea devine un privilegiu negociat. Cenzura nu mai lovește doar cu interdicția, ci și cu promisiunea.

Din 1981-1990, sub Dumitru Radu Popescu, Uniunea Scriitorilor din România intră într-o formă de „hibernare”.

„N-a mai avut nicio ședință de consiliu, n-a mai avut de primit noi membri, Comitetul Central (al Partidului Comunist Român n.r.) socotind că, atunci când scriitorii se întâlnesc, le vin tot felul de idei năstrușnice”, povestește Varujan Vosganian.

Avantajele materiale au persistat însă, inclusiv în anii în care românii obișnuiți stăteau la coadă pentru orice – de la alimente la îmbrăcăminte și aparate de uz casnic: „Partidul Comunist a avut o anumită politică de a capta bunăvoința scriitorilor: drepturile de autor care erau foarte consistente, tirajele care erau mari și fondul literar care finanța creația literară”.

Un loc aparte îl aveau casele de creație legendare cum erau cele de la Neptun (încă activă), cea de la Mogoșoaia (unde și-a găsit sfârșitul Marin Preda), de la Sinaia sau Clisura Dunării, care ofereau scriitorilor refugiul necesar scrisului și „condiții care nu erau foarte comune”.

În paralel cu presa tradițională, tagma scriitorilor avea propriile reviste, complice dictaturii. „România Literară”, care era condusă de scriitorul George Ivașcu, era destul de atentă să nu deranjeze regimul, apoi revista „Luceafărul” care s-a făcut un vârf de lance împotriva Europei Libere și nu, în ultimul rând, „Săptămâna”, practic oficiosul Securității, explică Vosganian.

Paradoxal, cenzura a stimulat creativitatea, crede președintele USR, Varujan Vosganian, o convingere împărtășită de mulți autori: „Scriitorii au fost forțați să transfigureze, au folosit o scară largă metaforele, aluziile, cum s-a întâmplat cu teatrul lui Marin Sorescu, al lui Teodor Mazilu sau al lui Ion Băieșu sau romanele lui Constantin Țoiu”.

Romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda s-ar număra printre aceste opere aluzive cu sistemul.

„Marin Preda a ales Clujul”, spune Varujan Vosganian, „pentru că dacă ar fi ales Bucureștiul, ar trebuit să facă trimitere la personalități marcante de la vârful partidului”.

Loialitatea față de partid și-a dovedit adevăratele efecte după căderea comunismului. „În absența controlului ideologic asupra întregii societăți, în domeniul prozei, o bună parte dintre autori n-au supraviețuit în posteritate”, dar poezia a triumfat: Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana sau membrii Cenaclului de luni.

Post-1990: De la Revoluție la servitute voluntară

„După 1990, a fost un fel de servitute voluntară”, notează Vosganian. „Cenzura după 1990 nu a mai existat ca atare.”

El spune că, imediat după Revoluție, împreună cu Ion Caramitru, care făcea parte din Consiliul Frontului de Salvare Națională, au lucrat la emiterea unui decret-lege care a dat câteva măsuri.

Printre ele, a fost înlăturat monopolul uniunilor de creație, care au ieșit din subordinea Ministerului Culturii și au devenit independente.

Primul președinte al Uniunii Scriitorilor în libertate, Mircea Dinescu, a încercat să reintegreze trupele.

Așa au intrat în Uniune cei care așteptaseră ani de zile, mai ales cei din promoția 1980. Stelian Tănase a fost primit în Uniunea Scriitorilor chiar pe 22 Decembrie 1989. Era un gest reparatoriu ce a fost făcut imediat după ce ultimul președinte al USR, Dumitru Radu Popescu și-a dat demisia. În acele zile plecau din fruntea instituțiilor tot felul de șefi, alungați de valul schimbării care năvălea din stradă.

Ulterior, Mircea Dinescu și colegii au restabilit calitatea de membru pentru Paul Goma și au integrat Uniunea Scriitorilor în lupta pentru democrație.

„Mulți scriitori au intrat în politică. Practic, scriitorii au creat Partidul Alianței Civice și Partidul Alternativa României, care după aceea s-a transformat în Forța de Dreapta. Adică am regăsit numele unor scriitori în Parlament. Eu am fost coleg acolo cu Alexandru Paleologu, cu Ștefan Augustin Doinaș, cu Nicolae Manolescu, cu Stelian Tănase, cu Ioan Alexandru, cu Adrian Păunescu. Lista-i foarte lungă. Scriitorii au crezut în anii '90 că tranziția este un proces cultural, atât în zona politică, cât și în zona civică”, spune Varujan Vosganian.

La 36 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, Vosganian spune că Uniunea Scriitorilor este încă percepută ca o instituție prăfuită pe care autoritățile nu o tratează ca pe un partener real social.

„Există și o subfinanțare cronică în domeniul culturii. Politicienii ar trebui să forțeze apariția unei strategii culturale. Există strategie în domeniul Apărării, există în domeniul Transportului, al Mediului, al Agriculturii. Nu există o strategie culturală, deși barometrul politic arată că românii simt nevoia unei redefiniri a identității naționale și a mândriei naționale”.

Uniunea spune că cea mai mare realizare a ei ar fi deschiderea către tineri: „Tinerii au impresia că instituții precum Uniunea Scriitorilor sunt o moștenire stalinistă, când, de fapt, Uniunea Scriitorilor a fost înființată în 1908 și a devenit de utilitate publică în 1912, iar cel mai redutabil președinte a fost Liviu Rebreanu”.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI