Românii își aleg, pe 4 și 18 mai, președintele. Va fi cel de-al 13 mandat de când România este republică.

Funcția supremă a fost ocupată, pe parcursul celor 51 de ani de existență a instituției prezidențiale, de cinci demnitari: Nicolae Ceaușescu (votat de Marea Adunare Națională în 1974, 1980 și 1985; predecesorul său, primul dictator comunist, Gh. Gheorghiu Dej a fost „doar” secretar general al PCR), Ion Iliescu (votat direct de alegători pentru trei mandate, în 1990, 1992 și 2000), Emil Constantinescu (ales prin vot direct, în 1996, pentru patru ani), Traian Băsescu (ales prin vot direct în 2004 și 2009, pentru patru, respectiv cinci ani) și Klaus Iohannis (ales, de asemenea, prin vot direct, în 2014 și 2019, pentru două mandate de cinci ani).

Au mai ocupat vremelnic funcția, în calitate de președinți interimari, Nicolae Văcăroiu, în aprilie 2007, Crin Antonescu, în iunie 2012, și Ilie Bolojan, în martie 2025. Primii doi au ajuns la Palatul Cotroceni în urma suspendării președintelui în exercițiu – Traian Băsescu, iar al treilea – după demisia, în februarie 2025, a lui Klaus Iohannis.

1974 – anul nașterii instituției Președintelui

Instituția Președintelui României a împlinit, pe 28 martie, 51 de ani. Un mizilic la scară istorică, spun experții.

Instituția monarhiei constituționale durat 81 de ani, de la adoptarea constituției liberale din mai 1866, odată cu ascensiunea la tron a principelului Carol I de Hohenzolern și a dinastiei sale, până în 30 decembrie 1947, momentul în care Regele Mihai I a fost șantajat să abdice, din cauza ocupației sovietice.

România a devenit stat suveran, recunoscut de majoritatea statelor lumii, abia în 1881, la trei ani de la Războiul de Independență (1877-1878) contra turcilor. Cu o domnie de 48 de ani, Carol I a fost mai întâi Domnitor (1866-1881) sub suzeranitatea Imperiului Otomon și sub garanțiiile Marilor Puteri, apoi odată cu Încoronarea de la 10 Mai 1881 a devenit Rege, adică șeful unui monarhii constituționale independente.

Instituția monarhiei de drept divin este, fără îndoială, are în istoria românilor, durata cea mai îndelungată. Domnitorul Ștefan cel Mare, cel mai longeviv conducător din Evul Mediu, s-a aflat pe tronul Principatului Moldovei 47 de ani, între 1438 și 1504. Instituția guvernatorului roman instalat după cucerirea Daciei de către Traian a rezistat 165 de ani (106-271), până la retragerea autorităților la sudul Dunării, la ordinul împăratului Aurelian.

Regimul comunist instaurat cu ajutorul trupelor sovietice de ocupație, după cel de-al Doilea Război Mondial, nu presupunea funcția de Președinte al țării. Potrivit Constituțiilor comuniste succesive, din 1948, 1952 și 1965, rolul conducător în societate îl deținea Partidul Comunist Român, nu exista niciun alt partid, nici posibilitatea vreunei alternative, iar colectivismul excesiv al comuniștilor făcea ca nici măcar partidul să nu aibă președinte, ci un secretar general.

Uniunea Sovietică a avut în frunte, până la prăbușirea sa din 1991, „doar” un secretar general. Aceasta este explicația pentru care în presa și literatura occidentală de popularizare titulatura pentru șefii comuniști de la Kremlin era/este cel mai adesea cea de „liderul sovietic”, mai simplă decât „secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”.

Dar nu grija pentru simplificarea titulaturii comuniste a dus la apariția funcției de Președinte al Republicii Socialiste România la București.

Funcția de Președinte al României a apărut din dorința grandomană a dictatorului Nicolae Ceaușescu. „Nu-i mai era suficientă titulatura de secretar general al Partidului Comunist Român (PCR)”, spun istoricii. „Voia ceva mai mult”.

„Fiindcă nu era doar președinte al Consiliului de Stat și președinte al Republicii Socialiste România, era și secretar general al Partidului Comunist Român și, după cum ne tot spunea propaganda oficială, Comandant Suprem al forțelor armate începând din 1968, când s-a introdus instituția numită Consiliul Suprem de Apărare a Țării sub pretextul amenințării sovietice de după Primăvara de la Praga.

Deci, din punctul acesta de vedere, este absolut inutil să discutăm doar despre prerogativele supraprezidențialului Nicolae Ceaușescu. Pentru că Nicolae Ceaușescu era o persoană substanțială în care toate tipurile de lider se îmbinau în persoana aceasta la vremea respectivă”, explică istoricul Cosmin Popa, specialist în istoria comunismului românesc.

Curtat de cancelariile occidentale după gestul de aparentă independență față de Moscova din 1968, când a refuzat ca trupe românești să se alăture celor din celelalte țări comuniste contra reformiștilor de la Praga, Nicolae Ceaușescu a început să fie invitat frecvent în Occident.

Își dorea să meargă în străinătate, în Statele Unite sau în Marea Britanie și să se prezinte ca un veritabil șef de stat, nu ca un simplu conducător de partid. Așa s-a ales România cu primul președinte ales. Alegerea a fost însă doar de formă.

În 1974, este modificată Constituția Republicii Socialiste România, iar la Plenara Comitetului Central al PCR din 25-26 martie 1974 au fost votate în unanimitate modificările Constituției.

Printre atribuțiile Marii Adunări Naţionale apărea obligația de „alegerea şi revocarea Preşedintelui Republicii Socialiste România".

Pe 28 martie 1974, într-o ceremonie ținută în fața Marii Adunări Naționale, Ceaușescu este învestit în funcția supremă în stat, după un rând de alegeri formale. Propunerea este făcută de unul din liderii ilegaliști ai Partidului Comunist, adică de unul dintre „bătrânii” partidului, Emil Bodnăraș.

„În acest moment solemn al învestirii dumneavoastră în înalta funcție de președinte al Republicii Socialiste România și comandant suprem al forțelor armate, în numele Marii Adunări Naționale, vă rog să primiți simbolurile demnității și prestigiului, ale puterii de stat, ale autorității suverane a poporului român, ale voinței sale de a se dezvolta liber și independent pe calea socialismului și a comunismului”, spune Ștefan Voitec, președintele Marii Adunări Naționale (MAN), în timp ce îi înmânează un sceptru prezidențial și banderola tricoloră.

În iconografia medievală a puterii, sceptrul simboliza puterea absolută într-o monarhie de drept divin.

Ulterior, odată cu revoluțiile moderne, monarhiile constituționale au păstrat sceptrul ca simbol al moștenirii lor istorice și a legăturii intacte cu divinitatea. Ce simboliza sceptrul într-un sistem dictatorial cu partid unic, ateu, e greu de spus.

E sigur însă că după depunerea jurământului, Nicolae Ceaușescu avea și el un sceptru. Întocmai ca Regina Elisabeta a Marii Britanii pe care avea să o viziteze patru ani mai târziu (spre marea ei neplăcere, dar obligată de fișa postului într-o monarhie constituțională).

Vestea ceremoniei de depunere a jurământului, ținută în fața Marii Adunări Naționale - parlamentul României socialiste -, ajunge până la excentricul pictor Salvador Dali. Îi scrie lui Ceaușescu o scrisoare, publicată de întreaga presă comunistă, care nu înțelege ironia. „Excelenței Sale, Nicolae Ceaușescu. Am apreciat profund inițiativa dumneavoastră istorică de a institui sceptrul prezidențial. Cu respect, Salvador Dali.”

Autointitulatul cel mai iubit fiu al poporului, Nicolae Ceaușescu a fost președintele care nu a trecut niciodată prin filtrul votului popular.

A fost reales de parlamentul comunist intitulat Marea Adunare Națională în unanimitate, în 1980 și în 1985. A rămas în funcție până la Revoluția Română din decembrie 1989.

Forul care îl alesese pe Nicolae Ceaușescu, Marea Adunare Națională, fusese ales direct, prin vot popular.

Marea problemă era însă că, în vremea dictaturii, mersul la vot era pur formal, nu exprima ceea ce își doreau alegătorii.

În primul rând, nu exista decât un sigur partid, nu aveai de unde alege, nu exista alternativă. În al doilea rând, nu exista libertate de exprimare așa încât pe listă să ajungă comuniști agreați măcar parțial de comunitățile urbane sau rurale. În al treilea rând, dar încă și mai important, orice disidență, orice act de opoziție era descurajat prin cenzură și supravegherea Securității, poliția politică comunistă, iar dacă se întâmpla totuși, era aspru pedepsit.

Așa că în atmosfera sufocantă a propagandei și supravegherii politice, datele statistice înregistrează în 1974, o prezență la vot de 99,96%, adică 14.894.185 de electori – cu 100% voturi valabil exprimate.

În 1980, procentul de prezență a fost de 99,9%, în toată ţara fiind 44 de voturi anulate.

În fine, ultimele alegeri legislative din România Socialistă au avut loc pe 17 martie 1985, când peste 15,7 milioane de români au votat cu toţii pentru reprezentanții trimiși de Partidul Comunist în parlament. Nu s-a înregistrat atunci niciun vot nul.

Președintele în prima Constituție democratică: „un colos cu picioare de lut”

Revoluția Română din 19189 a adus cu ea una dintre cele mai mari dileme pentru o societate abia ieșită din foamea anilor ‘80 și 45 de ani de comunism: cum trebuia să arate statul român după dictatură, care ar fi trebuit să fie rolul președintelui și cum trebuiau echilibrate cele trei puteri în stat - executivă, legislativă și judecătorească - astfel încât niciun om să nu mai poată acapara vreodată întreaga putere.

România avea deja la activ trei dictaturi – cea a regelui Carol al II-lea, cea a mareșalului Ion Antonescu și dictatura comunistă impusă de ocupația sovietică.

Bazele sistemului constituțional românesc sunt puse înainte de votarea Constituției din 1991.

Prin decretul-lege 2 din 27 decembrie 1989, se institutie că „Numele ţării este România. Forma de guvernămînt a ţării este republică”, iar prin decretul-lege 92 din 18 martie 1990, se instituie că „Parlamentul României, alcătuit din Adunarea Deputaţilor şi Senat, precum şi Preşedintele României, se aleg prin vot universal, egal, direct şi secret, liber exprimat”.

Pe baza acestuia sunt organizate primele alegeri libere, cele din 20 mai 1990, și este ales primul președinte de după 1989, în persoana lui Ion Iliescu. Adunarea Constituantă nou-aleasă are printre atribuții elaborarea noii constituții.

„Noul regim politic avea o frică fundamentală de concentrare a puterii, de dictatură”, spune Bogdan Dima, profesor de drept constituțional la Universitatea București.

Pe 7 iunie 1990, se înființează, în parlamentul tocmai ales în data cunoscută popular Duminica Orbului, Comisia de elaborare a Constituției. Din ea făceau parte 28 de parlamentari, juriști și experți în drept constituțional.

Mulți dintre ei au devenit, ulterior, judecători ai Curții Constituționale și chiar au condus instituția care are ultimul cuvânt în alegerea Președintelui Românie, atribuție pe care a primit-o în 1991.

Profesorul Bogdan Dima, lector universitar la Facultatea de Drept a Universității din București, specialist în drept constituțional, a studiat, în arhiva Senatului, stenogramele ședințelor comisiei de elaborare a Constituției.

„Din punctul meu de vedere, în continuare, sistemul pe care îl avem este mai deștept decât cei care îl interpretează, pentru că în momentul în care în România există, istoric vorbind, o tentație a autoritarismului, constituția e făcută în așa fel încât să creeze un echilibru. Constituția noastră, așa cum arată ea acum, este o constituție care permite cu foarte mare greutate concentrarea puterii în mâna unui singur om, a unui grup sau a unei majorități politice”, explică Dima.

România devine, după elaborarea și aprobarea constituției, o republică prezidențială atenuată sau parlamentarizată.

Majoritatea fostelor state comuniste, acum membre UE și NATO – Polonia, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Croația – au sistem semiprezidențial, care e valabil și în state cu democrații mai vechi, precum Portugalia, Irlanda.

Austria și Republica Weimar au fost și ele construite, după Primul Război Mondial, ca republici semiprezidențiale. Republica Weimar a eșuat, iar, pe mecanismele ei, în Germania, Adolf Hitler a ajuns la putere și a reușit să impună nazismul.

Statul care a perfecționat semiprezidențialismul a fost Franța – etalon când vine vorba despre acest tip de construcție statală – modelul a fost luat drept exemplu și la scrierea Constituției române din 1991.

„În sistemul semiprezidențial, președintele este ales direct de către cetățeni și, în același timp, guvernul răspunde în fața Parlamentului din punct de vedere politic, parlament care este și el ales de către cetățeni. Semiprezidențialismul este util când se face trecerea de la un sistem totalitar la un sistem democratic revoluționar”, explică profesorul Bogdan Dima.

Conform Constituției din 1991, președintele are atribuții în domeniile politicii externe și apărării naționale, în legătură cu numirea guvernului, consultarea și participarea la ședințele guvernului.

„Practic, sunt foarte puține atribuții pe care președintele le exercită el însuși și depinde în exercitarea prerogativelor sale de colaborarea cu alte autorități din alte puteri ale statului.

Profesorul Tudor Drăganu zicea că este un colos cu picioare de lut tocmai în această idee, că are o legitimitate politică foarte mare, dar prerogative care nu se ridică la înălțimea legitimității sale politice”, explică profesorul Bogdan Dima.

Politologul Cristian Pîrvulescu, profesor la Școala Națională de Studii Politice, explică faptul că, prin sistemul constituțional românesc, niciunul dintre actorii implicați în organizarea societății nu are o putere excesivă.

„Asta înseamnă că președintele are un rol mult mai puțin important decât consideră majoritatea alegătorilor care îi cer o prezență vie în societate, pe care Constituția nu i-o permite. De ce România este încă o insulă liberală, într-o mare iliberală? Din cauza acestei împărțiri a puterii între președinte și guvern”, explică Pîrvulescu.

Constituția din 2003. Modificarea atribuțiilor Curții Constituționale dinamitează instituția prezidențială

În 2003, Constituția este modificată. În mare, președintele rămâne cu aceleași atribuții. Îi crește durata mandatului de la patru la cinci ani, în ideea de a decupla alegerile prezidențiale de cele parlamentare.

„Inevitabil, când ai decuplat practic mandatul Parlamentului de mandatul președintelui, adică alegerile prezidențiale de cele parlamentare, ai creat și premisa instituirii unor perioade de coabitare, cum le numesc francezii. Adică un președinte care o are o culoare politică și majoritatea parlamentară – altă culoare politică. Atunci e natural să crească gradul de conflict dintre președinte, premier, guvern, majoritate parlamentarl”, explică profesorul Dima.

Conflictele de natură constituțională se înmulțesc și pe baza unei noi atribuții a Curții Constituționale a României (CCR).

„Primul element este că s-a introdus o nouă competență pentru Curtea Constituțională, aceea de a soluționa conflicte juridice de natură constituțională între autoritățile publice. A crescut foarte mult numărul sesizărilor, iar Curtea a luat tot felul de decizii, unele dintre ele au întărit poziția președintelui sau le-a diminuat”, spune Dima.

În iulie 2012 a existat un conflict de natură constituțională între Președinția reprezentată de Traian Băsescu și Guvernul condus de Victor Ponta. Ultimul l-a exclus pe Preşedintele României din componenţa delegaţiei care participa la Consiliul European în perioada 28-29 iunie 2012 şi, în consecinţă, de asumarea de către prim-ministru a atribuţiei constituţionale de reprezentare a statului român la Consiliul European.

Curtea Constituțională (CCR) a recunoscut, printr-o decizie din iulie 2012, că România este o republică semiprezidențială și președintele are atribuții aproape exclusiv în politica externă și că el reprezintă România la Consiliul European.

În iulie 2018, CCR știrbea din puterea președintelui prin decizia prin care decreta că are obligația de a demite șeful Direcției Naționale Anticorupție, la acel moment Laura Codruța Kovesi, în ciuda propriilor păreri despre competența profesională a acestuia. Curtea statua că ministrul Justiției, nu președintele, are rol central în procedura de numire și revocare a procurorilor șefi.

Între 2005 și 2021, Curtea Constituțională a judecat 85 de conflicte de natură constituțională.

Cei care au abilitatea de a sesiza Curtea sunt preşedintele României, unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministrul sau președintele Consiliului Superior al Magistraturii.

În ultimii patru ani de mandat ai lui Klaus Iohannis, nu mai existat nicio neînțelegere de natură constituțională între instituțiile importante ale statului. Aparenta pace socială, spun experții, a dus însă la creșterea valului extremist în societate, semn că liniștea de la vârf era artificială.

Un alt element prin care puterea președintelui a scăzut, sunt de părere constituționaliștii și politologii, este momentul scăderii pragului participării la referendumul pentru demiterea președintelui, de la 50% la 30%.

„Depinde cum privim pe termen lung”, spune profesorul Dima.

„În dreptul constituțional, trebuie să te gândești tot timpul la consecințele neintenționate. Această măsură îl forțează pe președinte să fie mai aproape de cetățeni și să le câștige în permanență simpatia. Pentru că, dacă președintele are simpatia, are încrederea cetățenilor, da, realizându-și rolul său constituțional. În același timp, un parlament, chiar dacă e împotriva președintelui, s-ar gândi de două ori înainte să-l suspende, pentru că s-ar trezi în fața unui vot de blam indirect din partea cetățenilor, care n-ar vota pentru demitere”, mai spune Dima.

Alegerea președintelui, o procedură care poate afecta credibilitatea instituției

Alegerea președintelui României este o procedură care a fost ținta a numeroase critici de-a lungul timpului.

Conform prevederilor constituționale, oricine dorește să candideze trebuie să se bucure de plenitudinea drepturilor civile, adică să nu aibă interzis dreptul de a alege și nici pe cel de a fi ales.

Pentru a se putea înscrie în competiția electorală, orice candidat are nevoie de 200.000 de semnături – un număr intens criticat, o procedură care poate afecta ante-factum imaginea celui care accede la funcția supremă în stat.

Procedura de strângere a semnăturilor este și ea criticată frecvent. Mai întâi, specialiștii spun că îi avantajează pe candidații care au în spate structuri de partid, în defavoarea celor care încearcă să le strângă singuri. Pe de altă parte, verificarea semnăturilor este o operațiune care cade în sarcina Biroului Electoral Central (BEC).

Conform legii însă, BEC poate doar să constate că există numărul necesar de semnături și, în caz de suspiciune de falsificare, să sesizeze parchetul pentru continuarea cercetărilor.

Conform declarațiolor publice ale candidaților, la Biroul e Electoral Central au fost depuse:
Crin Antonescu - 1.700.000 milioane de semnături
George Simion - 600.000 de semnături
Elena Lasconi - 319.000 de semnături
Nicușor Dan - 240.000 de semnături
Lavinia Șandru, John Ion Banu Muscel, Sebastian Popescu, Victor Ponta, Daniel Funeriu, Silviu Predoiu, Cristian Terheș - câte 200.000 de semnături fiecare.

Soluționarea dosarului penal deschis depășește perioada alegerilor și, cel puțin teoretic, există posibilitatea să fie ales un președinte care și-a obținut funcția prin fals.

După alegere, președintele beneficiază de imunitate și mai poate fi tras la răspundere doar pentru înaltă trădare și doar cu aprobarea Parlamentului, printr-o procedură specială.

Pentru candidaturile depuse la alegerile din mai 2025, Biroul Electoral Central a sesizat procuratura în două cazuri pentru stabilirea autenticității listelor candidaților Sebastian-Constantin Popescu și John Ion Banu Muscel.

În decembrie 2024, opinia publică a aflat că, pe lângă drepturile civile și numărul de semnături, un candidat la președinție mai trebuie să respecte, nu doar declarativ, legea fundamentală, și că există conduite care sunt neconforme cu Constituția României.

Diana Șoșoacă a fost descalificată din competiția organizată în noiembrie-decembrie 2024 pentru alegerea președintelui pentru o conduită neconformă legii supreme în stat.

Ulterior, pentru prima dată în istoria sa, Curtea Constituțională a uzat de atribuția care îi era stabilită de Constituție de ocrotitor al alegerilor prezidențiale – singurul scrutin în care instanța constituțională are atribuții – și a anulat procesul electoral chiar în timpul celui de-al doilea tur de scrutin.

Motivația a fost că întregul proces electoral a fost viciat prin intervenția unui actor statal care ar fi promovat ilegal un singur candidat – pe Călin Georgescu.

Ulterior, în baza deciziilor CCR privind respingerea candidaturii Dianei Șoșoacă și pe cea de anulare a alegerilor, Biroul Electoral Central a respins chiar el două candidaturi pentru alegerile reluate: pe cea a lui Călin Georgescu și pe cea a Dianei Șoșoacă, pentru că cei doi candidați ar fi încălcat principiile constituționale.

Septimius Pârvu de la think-tankul Expert Forum este specialist electoral și urmărește procesele electorale din România de zeci de ani. Pârvu a făcut parte dintre cei care, inițial, au criticat deciziile CCR de descalificare a unor candidați. După ce procurorii au deschis dosarele penale privind alegerile, el spune că, în prezent, deciziile CCR pot fi privite într-o altă perspectivă.

Crede însă că, tocmai pentru a tempera nemulțumirile din societatea, Executivul și Parlamentul ar fi avut obligația să transpună într-o lege toate constatările Curții Constituționale, dar și recomandările Comisiei de la Veneția care a criticat decizia CCR.

„Dacă ne uităm și pe recomandările făcute de Comisia de la Veneția, vedem acolo inclusiv motivele pentru care pot fi anulate alegerile, chiar pe cele care țin de interferențe străine. Sigur, calendarul este destul de scurt, nu-mi dau seama în ce măsură chiar am fi reușit să modificăm legea în mod decent, după alegerile trecute. Însă asta cred că e o chestiune prioritară” pentru următorul șef de stat, spune Pârvu.

Care ar fi cel mai bun design constituțional

Anularea alegerilor și expunerea atribuțiilor Curții Constituționale au iscat discuții în societate inclusiv despre construcția democratică în ansamblu: mai e România, în actuala formulă, un garant al democrației?

Bogdan Dinu crede că e nevoie, în continuare, să protejăm „un design constituțional care îți permite flexibilitate și îți îngreunează semnificativ concentrarea puterii, fie mâinile unui prim-ministru, fie în mâinile unui președinte, fie în mâinile unei majorități parlamentare”.

„Cine vrea să schimbe constituția de fapt, nu vrea să o respecte, pentru că îl îngrădește. Atâta timp cât aceste conflicte nu se traduc în crize constituționale grave, ci rămân în sfera unor conflicte dintre autoritățile statului și dintre cele trei puteri ale statului, înseamnă că și-a atins obiectivul Constituția, adică nu a permis nimănui să concentreze puterea în dictatură”, adaugă Dima.

Spune însă că orice construct democratic este supus pieirii, dacă societățile ajung în conflicte de neconciliat:

„Dacă societatea, la un moment dat, se divizează atât de mult și devine atât de conflictuală, niciun regim din acesta condițional nu este infailibil.”

Istoricul Cosmin Popa crede că societatea este pregătită pentru un sistem democratic mai tranșant, cu un șef de stat mai prezent, cu puteri mai mari.

„Caracterul mixt al republicii semprezidențiale românești prespune blocaj. Este mai degrabă o formă de guvernare izvorâtă nu atât dintr-o strategie, cât mai degrabă dintr-o temere majoră că, la un moment dat, se poate ajunge la reconcentrare a puterii în mâinile unei singure persoane. Eu cred că societatea românească, în pofida, dacă vreți, temerilor pe care le-au născut ultimele evenimente (implicarea unui stat străin în alegeri și anularea lor - nr.) , este destul de matură spre a hotărî cu privire la o formă de guvernare mai coerentă, adică ori a unei republici parlamentare în care puterea executivă să aparțină premierului, ori unei republici prezidențiale în care președintele să aibă în primul rând și în primul rând puterea de a dizolva Parlamentul și de a declanșa alegeri anticipate”.

Politologul Pîrvulecu spune însă că niciodată un regim prezidențial clasic nu e soluția: „Un regim prezidențial este un regim care nu prea dispune la democrație, iar situația din Statele Unite ale Americii o dovedește cu precădere. Și niciun regim de adunare, în care Parlamentul să joace un rol important, nu mai e de dorit.”

În cursa pentru alegerile din mai 2025 s-au înscris 12 candidați.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.