Născut în urmă cu 150 de ani (22 apr. 1870), V. I. Lenin a creat exercițiul voluntarismului și maniheismului, necesar succesului acțiunii revoluționare. În cosmologia politică a lui Lenin nu era loc pentru reconcilierea proletariatului și burgheziei; izbânda celui dintâi era predicată prin distrugerea celei din urmă. În același spirit, și cum cel de-Al Doilea Război Mondial îi pusese pe naziști față în față cu posibila înfrângere, Hitler și acoliții săi au trecut la o radicalizare a politicilor lor genocidare împotriva evreilor. Ideea era că, sub nicio formă, nu se poate ajunge la pace cu evreii.
Consider că impactul lui Lenin asupra marxismului și responsabilitatea sa pentru abisul moral și imensul sacrificiu uman generat de comunism în secolul al XX-lea sunt superb surprinse de către Denis Holier și Betsy Wing într-un articol intitulat „Desperanto”, apărut în revista academică The New German Critique, la mijlocul anilor 1990: „Marxismul a scos istoria din propria-i copilărie, din momentele ei neexprimate, și i-a dat o coloană sonoră... Lenin a descoperit că istoria vorbea limba materialismului dialectic. Dar oricine are nevoie de crainic spre a transmite scenariul.” Iar platforma a fost Radio Moscova, posedând unica voce a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Pentru a duce această argumentație mai departe, înstăpânirea „legii tăcerii” privind criminalitatea bolșevismului și câștigul de popularitate al emancipării de sub Diamat (materialismul dialectic) în istoria intelectuală și politică a marxismului în Europa, au fost posibile doar atunci când centrul ideologic iradiant „a încetat să mai fie descifrabil pentru interpreții marxiști”.
În mod cu totul ironic, reîntoarcerea deziluzionată la „marile texte marxiste”, o tradiție uitată și trădată, a fost tocmai aceea care a permis valurilor succesive de revizioniști antistaliniști să tulbure liniștea utopicului partid-stat. Nu a existat nicio asemenea tradiție în experiența nazistă și nicio originală, presupus umanistă Sfântă Scriptură, adresată național-socialiștilor deziluzionați, și care să le permită să viseze să o reînvie.
Comentând asupra încercării ratate a lui Goebbels și Albert Speer de a-l aborda pe Hitler în 1943, pe ceea ce credeau ei a fi problemele endemice ale statului nazist (printre care, cel puțin pentru Goebbels, se număra și deradicalizarea frontului intern), istoricul britanic Ian Kershaw conchidea fără echivoc: „Ei se agățau de iluzia că regimul ar fi fost reformabil, dar că Hitler nu era dispus să-l reformeze. Ceea ce n-au înțeles pe deplin era faptul că sistemul amorf de guvernare care fusese creat era atât produsul inexorabil al domniei personalizate a lui Hitler, cât și garanția puterii acestuia”.
Distincția principală dintre aceste terifiante proiecte ale secolului XX este de găsit în revizionism sau tentative similare, unele care pur și simplu nu ar fi fost de imaginat sau de implementat sub regimul nazist. Naziștii nu au beneficiat de niciun autentic proiect umanist pe care să-l invoce—nicio resursă emancipatoare de speranțe libertariene trădate care să reînvie împotriva monstruozității hitlerismului. Un atac de tip Hrușciov la adresa cultului mistic al lui Hitler nu este de imaginat. Impactul revizionismului marxist și al intelectualilor critici nu poate fi trecut ușor cu vederea. Aventura revizionismului i-a condus pe intelectualii comuniști dincolo de sistemul denunțat a fi cult al personalității. Marxismul critic s-a transformat în post-marxism și chiar în anti-marxism liberal. Din interior, adevărații partizani au găsit defectul leninist în însăși ambiția acestuia cea mai puternică, aceea de a răspunde într-o manieră foarte angajantă la provocările modernității democratice.
După cum afirma și istoricul Vladimir Zubok, „etosul participării civice educate, rezistența față de imoralitatea regimului comunist și credința în socialismul cu față umană au reprezentat o trăsătură comună a eforturilor reformatorilor și deschișilor oameni de cultură ruși, polonezi și cehi”. Acest teren comun, în permanentă extindere, al împuternicirii civice și emancipării a devenit foarte evident după 1968 și, mai târziu, prin ecourile mișcării disidente în Europa de Vest. Apostazia s-a născut odată ce fanatismul ideologic al regimurilor comuniste a fost denunțat din interior. Leninismul, spre deosebire de fascism, s-a prăbușit finalmente în Europa pentru că și-a pierdut îndrituirea cvasi-religioasă, hierocratică.
Facebook Forum