Cei patru Beatles nu se mai înțelegeau și erau, deja, înscriși pe traiectorii personale distincte. În vara lui 1969, cînd au scris și înregistrat Abbey Road, The Beatles știau că experiența lor comună s-a încheiat. E exact ce nu se simte în muzica de pe albumul lor de adio. Abbey Road e, de la un cap la altul, scris de oameni care se simt, evident, împreună. Fiecare piesă a albumului e perfectă și se așază pentru totdeauna în memorie. De la Come Together ,care deschide albumul cu o energie complet neagresivă, la Her Majesty, care dă un post-scriptum minuscul și delicat, o cascadă de compoziții, tehnici și aranjamente fără cusur curge, într-o stare de creativitate supremă. Albumul pare scris de altcineva, de un grup care cunoaște toate trăirile sufletului, fără să sufere de conflictele vieții personale.
În acest sens, Abbey Road repetă senzația de anonimat care însoțește, adesea, capodoperele clasice și populare. Seninătatea și umorul, armonia neîntreruptă și caracterul perfect compact al sunetului vin dintr-o lipsă de griji care a înlocuit, pe timpul creației, contradicțiile realității individuale, politice și sociale. Această stare a fost preluată de oricine a ascultat Abbey Road în următorii 50 de ani. Ea explică seducția imediată și dă popularitatea globală a muzicii de pe Abbey Road. La fel ca adevăratele opere clasice, Abbey Road s-a născut într-o epocă anume, fără să aparțină vreunei epoci anume. Substratul imperceptibil, dar covîrșitor al acestei muzici e un umanism universal care stăruie, indiferent la presiunile și iluziile intense ale istoriei în schimbare. Aici e de găsit speranța. Abbey Road e una din acele capodopere rarissime care aduc dovada că, la capătul tuturor lucrurilor și diferențelor, există ceva, un sentiment și un fond comun inatacabil care se transmit și unesc. Abbey Road e, mai ales în condițiile culturii noastre agitate, agresive și nesigure pe propriile valori, o formă de stabilitate și optimism. Dealtfel, posteritatea s-a îndepărtat rapid de Abbey Road. După numai patru ani, în 1973, următoarea capodoperă a culturii pop și rock, Dark Side of The Moon, a grupului Pink Floyd, anunța începutul unei epoci diferite, tatonînd cu deziluzia, depresia și pesimismul. În 1991, Nirvana și Nevermind semnează de închidere. Cultura pop, așa cum fusese era cunoscută de la începutul anilor ’60, se încheia și lăsa locul unei substitut dezordonat, nevrotic și egoist. În ultimii 15-20 de ani, muzica rock și cultura pop au fost în mod repetat declarate corupte sau defuncte.
Revenirea la Abbey Road, recuperat intact de un public în mare parte foarte tînăr, nu e o surpriză. Abbey Road deține cu multă siguranță echilibrul și soluțiile pe care cultura de astăzi le-a pierdut, fără să poată deschide alt drum. Abbey Road e un caz de senectute juvenilă, un exemplu de articulare clasică a culturii, adică un fel de a crea luînd cu tine lumea și de a refuza arta refuzului. Cu Abbey Road, cultura, mai ales în formele ei adevărat populare, e încă o data regina timpurilor și a civilizațiilor.
Facebook Forum