Cascada apocaliptică a început cu împărțirea Poloniei, în două trepte: Germania a invadat pe 1 septembrie, Uniunea Sovietică, după două săptămîni. Concomitent, Uniunea Sovietică a declanșat un program uriaș de livrări de materii prime, alimente și oponenți politici pe direcția Berlin. Germania s-a achitat livrînd tehnologie, asistență militară și, din nou, refugiați politici. Pactul era, astfel, respectat la literă.
Dar aria de consecințe a întrecut cu mult relațiile directe. Liniștită în privința flancului de Est, Germania a putut declanșa, din 1940, în condiții de deplină siguranță strategică, un atac devastator asupra Europei de Vest. Franța, Belgia, Danemarca, Olanda, Norvegia, Luxemburg au căzut de la primul contact. Anihilată ca forță activă, Marea Birtanie a supraviețuit, totuși, ajutată de o nouă voință politică (Churchill) și de erori militare germane.
La celălalt capăt al lumii, Japonia a întîmpinat semnarea Pactului cu iritare. Noua înțelegere sovieto-germană însemna că Japonia, angajată într-un atac masiv pe flancul de Est al URSS, nu mai putea conta pe sprijin german. Japonia a semnat, repede, propria înțelegere cu URSS, în aprilie 1941, și și-a revărsat forța spre Pacific. Războiul European era, deja, război Mondial.
După aproape doi ani de colaborare impecabilă și crimă conjugată, Pactul Ribbentrop-Molotov părea solid. Mai ales unuia din semnatari. Satisfăcut de izbucnirea unui război European în Vest, Stalin a calculat, fidel doctrinei leniniste, că Occidentul se va măcina tocmai bine pentru a ușura expansiunea comunismului alimentat de la Moscova. Psihologia personală e mereu la limita speculației goale, dar faptele spun că Stalin pare să fi avut încredere în termenii Pactului.
Deja decimată de Stalin prin epurări violente, Armata Roșie era, în 1941, tot din ordin al Comandantului Suprem Stalin, așezată în poziții avansate, pe noile granițe lărgite prin anexiuni. Această uriașă aberație militară a favorizat dezastrul din iunie 1941 și a adăugat milioane de victime în palmaresul sinistru al fanatismului stalinist. Cert e că, după cîte putem bănui, în iunie 1941, Stalin avea încredere în stabilitatea Pactului. Europa se autodevora în Vest iar Estul fusese deja înghițit de Germania și URSS, care anexase marele coridor dintre Baltică și Marea Neagră.
Pactul funcționa și producea bunuri convenabile. Însă, pe 21 iunie 1941, un alt efect al Pactului, necunoscut lui Stalin, lovea cu o forță devastatoare. Succesele din Vest și colaborarea cu URSS întăriseră credința lui Hitler în izbînda rapidă și finală a unui atac asupra URSS. În zorii zilei de 21 iunie 1941, 3 milioane de soldați germani și aliați atacau URSS și deschideau cea mai mare catastrofă umană înregistrată în istorie: Frontul de Est. Ce a urmat, se știe sau se știe mereu insuficient.
Milioane de cărți și studii sînt și, ca și urmașele lor, vor fi insuficiente pentru a descrie apocalipsa Frontului de Est. 65 de milioane de oameni sau mai mult au fost măcelăriți sau au murit de foame, de frig, de răni și nebunie, într-un conflict care a eliminat vreme de patru ani orice legătură cu umanitatea. Violența extremă, sadismul, oroarea palnificată a Holocaustului și sacrificile fără limită din abatorul comandat de Stalin au pus capăt civilizației și au distrus definiția condiției uamne.
Dar efectul pervers abia urma. Trecut din poziția de aliat fidel al lui Hitler, în poziția de aliat al Occidentului, Stalin răstoarnă înțelesul catastrofei. Dictatorul care plănuise în acord cu Hitler suprimarea lumii civilizate, termină războiul într-o triplă postură inversată: învingător pe front, judecător (la Nürnberg, unde crima sovietică de la Katyn, adică asainarea a 20.000 de prizonieri polonezi e trecută sub tăcere) și architect al noii ordini europene.
Estul rămîne prizonier al Pactului Ribbentrop-Molotov, încă aproape 50 de ani, pînă în 1989. Atunci se dizolvă consecințele teritoriale ale Pactului. Consecințele morale și mentale ale Pactuluj rămîn vii și active. În Rusia domnește oficial legenda fabricată a nevinovăției sovietice. Oficial, Pactul Ribbentrop-Molotov e prezentat rușilor ca stratagema abilă prin care Stalin a încercat să cîștige timp de pregătire, înaintea invaziei germane. Nu e clar, însă, de ce pregătirea cerea și anexarea statelor Europei de Est. Efectul cel mai de seamă rămîne, însă, din 1945 încoace, inversiunea care a făcut din comunism forța salvatoare a Occidentului și din dreapta o formă potențială de fascism. Chinga acestei obligații, impusă de Stalin cu sacrificarea a zeci de milioane de oameni trimiși la abator pentru a salva statul sovietic, e în continuare intactă. Comunismul și, în genere, stînga au terminat războiul aureolate și au continuat să înainteze colonizănd mințile și sufletul elitelor occidentale, într-un mars stăruitor, înșelător și eficient. Atît de eficient încît prăbușirea comunismului în 1989 a lăsat urme minime în impresiile și prejudecățile occidentale.
În aproape 50 de ani de reeducare stîngistă relansată, elitele intelectuale și politice ale Occientului au adunat instrumentele care au permis relativizarea sau evitarea bilanțului istoric al comunismului. Astfel reglată, istoria a țesut mai departe legenda prestigioasă a stîngismului și ne-a adus, astăzi, în fața unui bloc ideologic uriaș care a cucerit straturile superioare ale lumii occidentale, sub nume și cu teme noi: identitate, politică de gen, anti-colonialism, multiculturalism, ba mai nou, socialism de-a dreptul, după moda care face ravagii în Statele Unite. Hipnoza religioasă a stîngismului continuă și unul din izvoarele ei e șirul de răsturnări declanșat, acum 80 de ani, cu Pactul semnat pe 23 august 1939.
Opiniile autorului nu coincid, neapărat, cu poziția Radio Europa Liberă
Facebook Forum