Evgheni Vodolazkin are 55 de ani, a terminat Facultatea de Filologie a Universității Naționale Taras Șevcenko din Kiev, în 1986, și-a luat doctoratul în anul 2000 cu teza „Istoria lumii în literatura Vechii Rusii” și este cercetător la Institutul Literaturii Ruse, Puskinskii Dom, din Sankt Petersburg încă din 1990. A debutat ca romancier în 2012 și de atunci a publicat 4 cărți, toate devenit best-seller acolo unde au fost traduse. În interviul acordat Europei Libere, după apariția în limba română a noului său roman, Brisbane, Vodolazkin vorbește despre ritualul său zilnic de scriitor, despre veșnicie și despre cum a decoperit sensul vieții.
Europa Liberă: Gleb Ianovski, presonajul central din ultimul dvs. roman, Brisbane, spune undeva că el nu prea face deosebire între cele două popoare, rus și ucrainean. Dvs. v-ați născut la Kiev, deci în Ucraina, ați crescut acolo, dar locuiți în Rusia și aveți o moștenire familială rusească. De care dintre cele două țări vă simțiți mai apropiat?
Evgheni Vodolazkin: „Soljenițîn avea o expresie extrem de relevantă, dar greu de tradus: vorbea despre starea de adormire a națiunii în Uniunea Sovietică, ceea ce însemna că națiunile nu sunt anulate, dar cumva nu se văd. Acum, timpul s-a schimbat și vedem că toți cei care formau un singur popor în URSS sunt oameni diferiți. Familia mea a aparținut întotdeauna culturii ruse și provine din St. Petersburg. Străbunicul meu a fost director de gimnaziu în St. Petersburg, apoi s-a înrolat în Armata Albă și a fost nevoit să fugă într-un loc în care nu-l cunoștea nimeni. Așa a ajuns familia mea în Kiev, dar părinții mei au considerat că deși suntem ruși, trebuie să cunoaștem limba locului în care stăm și de aceea am fost dat la o școală ucraineană. La 16 ani eram bilingv, între timp am uitat un pic limba ucraineană, dar atunci când întâlnesc oameni din Ucraina, trec automat la limba ucraineană. Iubesc acestă limbă, această cultură, dar pentru mine e foarte greu să fac distincție între ruși și ucraineni, pentru că în copilăria mea, când locuiam la Kiev, această distincție nu se făcea. Îi înțeleg, însă, pe acei ucrainieni care spun că nu sunt la fel ca rușii, eu iubesc în mod egal ambele popoare. Pe vremuri îi iubeam ca parte a unui singur popor, dar sunt pregătit să-i iubesc ca două popoare diferite”.
Europa Liberă: Tot în ultimul dvs. roman, glosând pe seama faptului că în ucraineană cuvântul drum este la feminin, iar în limba rusă este la masculin, un alt personaj explică: drumul ucrainean e ca o femeie blajină și blândă, în vreme ce drumul rusesc e aspru, nu e făcut pentru viață, tocmai din acest motiv nu putem avea un drum comun. E o constatare în care credeți și dvs.?
Evgheni Vodolazkin: „Nu, pentru mine ca filolog, viața și gramatica sunt două lucruri diferite. Există, de exemplu, limbi în care nu există un mod pentru exprimarea timpului viitor, dar acest lucru nu înseamnă că acei oameni nu se gândesc la viitor. În gramatică ne folosim mai degrabă de analogii, decât de logică. Limba este la fel de irațională ca oamenii”.
Europa Liberă: Pornind de la această constatare, cum vedeți relația dintre Ucraina și Rusia, după dramele de la Donbas și anexarea Crimeei?
Evgheni Vodolazkin: „E o întrebare dificilă, dar fiecare dintre noi încearcă să-și răspundă cumva la ea: pe de o parte este istoria comună a Rusiei și Ucrainei și în cadrul ei, Hrușciov a transferat, fără să întrebe pe nimeni nimic, Crimeea de la Rusia la Ucraina. Eu nu vreau să pornesc de la realitatea istorică și nici de la ceea ce am putea numi realitatea politică, pentru că în parte ceea ce s-a întâmplat și în Donbas și în Crimeea este rezultatul luptei dintre două puteri: Occident și Rusia. O luptă care a început înainte de existența Uniunii Sovietice. Pentru mine nu acest lucru este esențial, pentru mine e importantă dorința unei populații care trăiește pe un anumit teritoriu și aveam această concepție înainte să înceapă conflictul dintre Ucraina și Rusia. Ceea ce spun aici poate suna naiv, dar dacă aș fi președintele Globului Pământesc, cum spune un mare poet, așa aduna toate popoarele și le-aș întreba cum vor să trăiască. Le-aș asculta și n-aș face nicio excepție. Aș vrea să-și exprime părerile toate popoarele, mici sau mari, și să se țină cont de ceea ce vor. E singura modalitate democratică de rezolvare a lucrurilor. La întrebarea dvs., cum văd viitorul Ucrainei și Rusiei după Donbas și Crimeea, vă răspund sincer: nu știu. Am speranța că în cadrul unui dialog se pot rezolva treptat. Ceea ce azi pare total imposibil, mâine poate deveni o realitate. Cine își putea imagina că URSS se va dizolva. Și totuși acest lucru s-a întâmplat. Când mă refer la un dialog, nu mă gîndesc atât la unul între Rusia și Ucraina, ci mai mult la un dialog între Rusia și Occident, pentru că avem mare nevoie unii de alții. Ambele părți trebuie să înțeleagă că Rusia este parte a Europei și această înțelegere ne dă speranțe pentru o reunificare. Nu mă îndoiesc că Rusia și Occidentul vor forma un tot. Nu cred, de pildă, că China poate fi un aliat pe termen lung al Rusiei, pentru că cele două țări au civilizații mult prea diferite. Rusia și Occidentul sunt două ediții diferite ale aceleiași culturi și când acest conflict va fi reglementat la nivel global, va apărea posibilitatea să rezolvăm și niște conflicte mai particulare, fiindcă acolo sunt puncte în care cele două mari puteri intră în contact. Și cred că trebuie să vorbim deschis despre acest lucru”.
Europa Liberă: Spuneați că Rusia e parte a Europei. Credeți că e pregătită Rusia să respecte reguli, regulile dreptului internațional și celelalte reguli pe care le respectă Europa?
Evgheni Vodolazkin: „Și aceasta este o temă importantă. Dreptul internațional și regulile au fost încălcate de ambele părți. Dacă ne aducem aminte de Kosovo, în pofida dreptului internațional această regiune a fost ruptă din Serbia. Trebuie să ne întoarcem la reguli, dar pentru acest lucru ar fi fost necesară o mare conferință între Rusia, Europa și SUA în care să se restabilească regulile jocului. Vă rog să observați că încerc să fiu cât mai obiectiv”.
Europa Liberă: Să trecem de la dreptul internațional, în care Crimeea aparține Ucrainei, și să revenim la romanul dvs., în care Biserica îl ajută pe Gleb Ianovski să nu-și abandoneze vocația muzicală și să se gândească la veșnicie. Credeți în veșnicie?
Evgheni Vodolazkin: „Cred în veșnicie și în general nu mă identific cu personajul meu Gleb Ianovski, dar în acest caz particular, da, mă identific cu el. Pe la vârsta de 14-15 ani am descoperit moartea și acest lucru a fost extrem de traumatizant. Am descoperit că dacă totul se sfârșește, nimic din ceea ce am face nu are sens: n-are sens să învățăm, să facem muzică, să scriem. Din această criză m-a ajutat să ies credința, doar așa au sens toate ocupațiile mele, în lumina existenței eternității, a veșniciei”.
Europa Liberă: Și cum definiți veșnicia?
Evgheni Vodolazkin: Veșnicia este acel cadru sau acel spațiu în interiorul căruia există timpul.
Europa Liberă: Sau nu există timpul.
Evgheni Vodolazkin: „Există, dar, firește acest lucru ține de perspectivă”.
Europa Liberă: În Laur (roman premiat în Rusia în 2013, tradus în limba română de Adriana Liciu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014) însă, dvs. definiți veșnicia tocmai ca inexistența timpului.
Evgheni Vodolazkin: „Ar fi vorba despre absența timpului în tot spațiul veșniciei. Există un fragment al veșniciei în care există timpul: este un punct și pe acest punct noi îl numim viață”.
Europa Liberă: Pornind de aici ați aflat care este sensul vieții? Care e sensul vieții pentru dvs.?
Evgheni Vodolazkin: „Da, am ajuns la o astfel de înțelegere, sensul vieții este pregătirea pentru veșnicie. Eu, pentru mine, văd sensul vieții într-o continuă perfecționare, în creșterea cantității de bine în mine și în jurul meu. Există bine și există rău. Cum spunea Dimitri Lihaciov (ligvist și medievist rus, 1906-1999): răul este o lipsă a binelui, de aceea cred că sarcina fiecărui om este să maximizeze cantitatea de bine. Ceea ce nu înseamnă că eu fac acest lucru continuu sau foarte mult, dar încerc”.
Europa Liberă: Deci sensul vieții este să faci bine?
Evgheni Vodolazkin: „Da, în mare parte”.
Europa Liberă: „Viitorul e ușor” scrieți undeva în Brisbane. Unde vă situați față de ceea ce spunea Cehov, că rușii își adoră trecutul, urăsc prezentul și se tem de viitor”?
Evgheni Vodolazkin: „Cred că toate generalizările și expresiile acestea frumoase sunt suficient de vagi pentru a fi aplicate oricărui popor. Eu prefer să vorbesc despre conceptul de om. Și am mai degrabă, o atitudine suspicioasă față de noțiuni precum popor, stat, guvern. Tot ce depășește granițele conceptului de om mi se pare suspect, problematic. Apropos de generalizări, există o anecdotă interesantă în acest sens: Ivanov și Petrov locuiesc în Siberia. Petrov spune, „nu faci bine deloc Ivanov, umbli cu femeia mea”, iar Ivanov răspunde, „nu vă înțeleg pe voi Petrovii deloc. Tu zici că nu e bine, ea zice că e bine”. Așa că trebuie să fim atenți cu generalizările”.
Europa Liberă: Ați vorbit la un moment dat despre cât de greu e să scrii, după Tolstoi și Dostoievski, explicând că la baza scrisului dvs. stă ceea ce s-a întâmplat în totalitarism. Cum vedeți astăzi problemele din Rusia: cenzura despre care vorbesc unii scriitori, ziariști, artiști și chiar încarcerarea unora dintre ei?
Evgheni Vodolazkin: „Scriitorii și ziariștii fac parte din două haite diferite. Guvernul în toate țările, se interesează mai mult de ziariști, decât de scriitori, pentru că ziariștii au un impact puternic asupra unui număr foarte mare de oameni. Impactul scriitorilor este mult mai mic și se manifestă în cu totul altă sferă. Pot să vă spun că eu, ca scriitor, nu am simțit niciodată niciun fel de presiune. Dacă ar fi să ne uităm la ce se publică de cele mai importante edituri ale Rusiei, o să vedem că acolo sunt publicați și scriitori proguvernamentali și scriitori antiguvernamentali și scriitori ca mine, care există în afara acestor categorii.”
Europa Liberă: Cum ați început să scrieți literatură? Cum s-a putut transforma un cercetător, care toată viața s-a ocupat de texte vechi, de clasificări riguroase și reguli lingvistice, într-un scriitor de romane?
Evgheni Vodolazkin: „Am avut noroc în viață să fiu subalternul și discipolul unui mare filolog, Dimitri Lihaciov, și el m-a învățat să iubesc literatura rusă veche și procesul de cercetare științifică. Și eu continui să fiu pasionat de acest lucru și acum. Cu trecerea anilor, am învățat, însă, că nu tot ceea ce acumulezi în viață poți transmite cu ajutorul științei. Știința se ocupă doar de domeniul raționalului. Omul este, însă, o ființă irațională. Mai ales eu. Și atunci am trecut spre literatură pentru că ea îmbină și raționalul și iraționalul”.
Europa Libera: Ce anume a determinat trecerea spre literatură?
Evgheni Vodolazkin: „Poate că vârsta. Umberto Eco s-a apucat, și el, să scrie târziu romane, a spus foarte frumos că de la o anumită vârstă, după 40 de ani, pe bărbați îi apucă nebunia: bărbații după 40 de ani fug cu amanta în Bahams, dar mai există și o altă cale, să începi să scrii, pentru că vrei să descoperi sfere noi în această perioadă. Ceea ce e mult mai fascinant decât să trăiești cu amanta într-o insulă tropicală”.
Europa Liberă: Scrieți în fiecare zi? Care e rutina dvs. de scriitor?
Evgheni Vodolazkin: „Din păcate nu reușesc să scriu zilnic. Permanent am tot felul de călătorii, trebuie să vorbesc cu diferite ocazii, să mă întâlnesc cu cititorii... nu mă plâng de loc, pentru că acest lucru face parte din profesie. Când pot spune „nu”, refuz, dar apelează la mine și prietenii și editorii și eu accept. Acest lucru îmi răpește foarte mult timp și destulă energie. Totuși, când am o clipă liberă, mă așez și încep să scriu. Nu am nevoie de inspirație. Ținând cont de programul meu încărcat, nu am timp să aștept să vină muza. De scris, scriu, în principiu, o pagină pe zi. Ca să iasă un text cu adevărat bun, cam atât îmi ajunge energia. Sigur, că aș putea să scriu și mai mult, dacă ar fi vorba despre un eseu, despre un text pentru o revistă sau un ziar. Pot scrie cu ușurință cinci pagini. Dar textele despre care vorbim acum, despre care m-ați întrebat, au o altă intensitate. Brodski spunea că apreciază textele literare în funcție de câtă metafizică se află în ele. Și sunt perfect de acord cu el. Așa că trebuie să vă spun că mai mult de o pagină pe zi de text metafizic nu pot scrie. Pentru că cere un efort foarte mare. Dar cum sunt un om de știință educat, foarte punctual, pot să vă spun că un roman îl scriu în trei ani- trei ani și jumătate”.
Europa Liberă: Care este scriitorul care vă inspiră cel mai mult?
Evgheni Vodolazkin: „Cel mai probabil Gogol. În general, mă feresc să dau astfel de răspunsuri univoce, pentru că de fapt e vorba despre o gașcă foarte mare. Thomas Mann și Ișiguro; în poezie, Brodski. De exemplu, seara, eu și soția mea stăm și citim ceva cu voce tare și adesea citim din poezia lui Brodski, iar acest lucru mă inspiră cu adevărat. Sigur, totul depinde de starea de spirit, uneori îți vine să citești din Sașa Sokolov (romancier, născut în 1943), alteori din Andrei Platonov (romanicer și filosof sovietic, născut în 1899) sau din Vladimir Nabokov (romancier devenit cunoscut în exil, născut în 1899). Adevăratul scriitor se simte ca un om care intră într-un bar mare și bogat, unde în fiecare seară își toarnă puțin din sticla cu băutură pe care și-o dorește în acel moment”.
Europa Liberă: În literatura dvs,. legați religia de veșnicie. Sunteți un religios sau doar credincios?
Evgheni Vodolazkin: „Da, religia m-a salvat de la depresie în tinerețe. E mai ușor să explicăm lumea cu ajutorul religiei, decât fără ea. Gilbert Keith Chesterton (scriitor și teolog englez, care a trăit în perioada 1874-1936), pe care îl iubesc foarte mult a spus cândva: „oare de ce se miră oamenii noștri de știință că Dumnezeu a creat totul din nimic. Probabil că le-ar fi mai ușor să creadă că totul a apărut doar din nimic”.
Europa Liberă: Sunteți și religios?
Evgheni Vodolazkin:„Vreți să mă întrebați dacă sunt un credincios practicant. Din păcate, eu sunt foarte leneș și nu am întotdeauna avântul necesar să ajung la biserică. Dar încerc. Nu vreau să bat pe nimeni la cap cu religiozitatea mea. Nu vreau să impun nimănui religiozitatea mea. Nu vreau să conving pe nimeni. Nu fac propagandă. Omul ajunge la credință atunci când are nevoie de ea. Și mai mult decât atât, în niciun caz nu ai voie să calci peste libertatea cuiva. Am un mare respect pentru poziția necredincioșilor, pentru că necredincioșii au conștiință, au etică și nimeni nu poate și nu trebuie să spună că n-ar fi la fel de buni precum credincioșii. Este pur și simplu o altă cale de cunoaștere a lumii. Și această cale poate fi uneori foarte folositoare și pentru credincioși”.
Facebook Forum