Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu: Monseniorul Vladimir Ghika și teroarea Istoriei


Mircea Eliade a scris despre teroarea Istoriei. Karl Popper despre mizeria istorismului. Teroarea și mizeria sunt, de fapt, ale oamenilor, nu există o Istorie abstractă și impersonală.

Pe strada Căpitan Demetriade, la colțul cu strada Ermil Pangrati, la doi pași de Statuia Aviatorilor, există o mică biserică catolică. Chiar vizavi, pe aceeași stradă, se află o vilă, parter și două etaje. Monseniorul Vladimir Ghika (1873–1954), fondatorul bisericii, a fost arestat ca spion al Vaticanului și a murit ca martir în 1954. Generalul de securitate Gogu Popescu, ilegalist, de profesie învățător, șef de direcție în MAI, locuia la etajul întâi, în vila aceea. Se uita pe geam și vedea biserica. Avea doi fii, Bogdan și Emilian. Ce le va fi povestit, oare, despre ce se întâmpla acolo? Biserica a fost închisă, i s-a spus „cuib al trădării”. Generalul a plecat în diplomație, mai întâi în Ghana, apoi în Birmania și, la final, în Republica Centrafricană. A murit în 2009. Vorbim de sinistrul instrument Vișinescu, dar prea puțin despre arhitecții terorii, diverșii Alexandru Nicolschi, Gogu Popescu, Nicolae Pleșiță, Gheorghe Enoiu și alții ca ei.

Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat într-o sâmbătă, pe data de 31 august 2013, Biserica Catolică recunoscându-i astfel martiriul pentru credință. Născut în familie princiară ortodoxă, Vladimir Ghika s-a convertit la catolicism. A fost condamnat de comuniști și a murit în închisoarea Jilava. Uciderea acestui prelat, o ființă de o puritate și smerenie intrate în legendă, a fost una din crimele cele mai odioase comise de un regim specializat în minciună, turpitudine și omor. A fost torturat în chip bestial. Într-un veac în care forțele ateismului totalitar au batjocorit tot ceea ce ține de noblețea spiritului, supliciul lui Vladimir Ghika aparține acelui capitol de umanitate care se numește onoare. Un capitol definitoriu fără de care n-am fi oameni. Cuvintele sale vor dăinui drept un nesecat izvor de altruistă înțelepciune: „O singură ambiție este legitimă: aceea de a fi mai buni.”

Despre generalul (inițial colonelul) Gogu Popescu am găsit următoarele date în volumul Doinei Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste (Humanitas, 2001, p. 233): „Colonel de Securitate, numit în august 1948, când s-a înființat Direcția Generală a Securității Poporului, director în Direcția II, Contrasabotaj. Era originar din Târgoviște, învățător. Comunist devenit după 6 martie 1945 șef al organizației de partid a județului Dâmbovița, a falsificat alegerile, a condus echipa de bătăuși a lui Costică Dorobanțu, fost sondor. Mai târziu, a fost trimis ambasador în Ghana”. Informații suplimentare spun că s-a născut pe 8 octombrie 1914, în Răcari, Colacul, jud. Dâmbovița, și a decedat în 2009 la Bradu, județul Argeș. În 1954, a dispus arderea și distrugerea a circa 17.000 de fișe strict secrete. Cele 17.000 de fișe erau sau aveau legătură—conform informațiilor din documente—cu decizii de internare administrativă a unor persoane.

Apropo de ceea ce Andrei Pleșu a numit inspirat obscenitate publică, la ceremonia din 2013 a fost prezent și Ion Iliescu, cel care s-a opus și se opune cu înverșunare, până în zilele noastre, condamnării dictaturii comuniste ca ilegitimă și criminală. Putem spune că mai lipseau magnații securiști Gheorghe Goran și Iulian Vlad, că tot ni s-a spus de-a lungul anilor despre ei că au fost mari patrioți. Vorba torționarului Enoiu: „Noi vă omorâm și tot noi vă vom reabilita”.

Nu s-a găsit din păcate nimeni, la acel moment, să-i spună fostului prim-secretar al CC al UTC și secretar al CC al PCR, Ion Iliescu, asemeni tânărului (pe atunci) Viktor Orbán premierului maghiar Miklós Németh în iunie 1989, la reînhumarea lui Imre Nagy: „Plecați de-aici, lăsați-ne să ne jelim morții!”.

Înainte de a se fi înfățișat la ceremonia beatificării lui Vladimir Ghika, Ion Iliescu ar fi trebuit mai întâi să declare public că dictatura care l-a asasinat pe Monseniorul Ghika a fost una ilegitimă și criminală. Altminteri, a fost vorba de o impostură nemărginită, de o sfidare a memoriei victimelor și de un spectacol cum numai un fost propagandist bolșevic, implicat direct în persecuțiile împotriva studenților protestatari, a putut oferi. Mutatis mutandis, a fost ca și cum Alexandru Drăghici ar fi participat la comemorarea lui Lucrețiu Pătrăşcanu, asasinat și el în 1954.

Opiniile autorului nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG