Un comunicat oficial transmite că, sub conducerea lui Xi, Partidul Comunist Chinez a „rezolvat multe probleme grele care au fost mult timp pe ordinea de zi, dar nu au putut fi niciodată rezolvate și a realizat multe lucruri dorite, dar care nu au fost împlinite”.
„La fel ca celelalte două rezoluții anterioare, aceasta va juca un rol important pentru unificarea teoriei, voinței și acțiunii partidului – pentru a obține progrese viitoare și în realizarea celui de-al doilea mare vis centenar al Chinei”, a spus Qu Qingshan, un oficial chinez.
Cel de-al doilea „mare vis” este unul simplu: continuarea dezvoltării economice rapide a Chinei astfel încât aceasta să devină o „țară complet dezvoltată, bogată și puternică” până în 2049. În trecut, Partidul Comunist a mai stabilit un scop: acela ca țara să capete o „prosperitate modestă” până în anul 2021. În iulie 2021, Xi a declarat că statul chinez a atins acest nivel de prosperitate din toate punctele de vedere.
Documentul a promis, de asemenea, că va „susține cu hotărâre poziția de bază a tovarășului Xi Jinping în cadrul Comitetul Central și al Partidului, sprijinind astfel autoritatea Comitetului Central și conducerea sa centralizată.” Pe scurt, rezoluția este o confirmare fermă a autorității liderului de la Beijing, după ce în 2018 acesta a eliminat termenul limită de mandate pe care un președinte chinez le poate deține.
Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez este organul politic suprem de guvernare al Chinei și se află sub conducerea lui Xi Jinping. Din 2013 și până în prezent, o serie de reforme au dus la consolidarea puterii Comitetului, fapt ce a redus treptat separarea puterilor dintre partid și guvern. În prezent, China este condusă conform unui model de guvernare autoritar, în care „partidul decide totul.”
Xi, versiunea 2.0 a lui Mao
Rezoluția adoptată de Xi îl pune pe picior de egalitate cu fostul lider autoritar al Chinei, Mao Zedong. La momentul sosirii lui Mao la putere, acesta a adoptat prima rezoluție din cadrul plenului Partidului Comunist, fapt ce l-a ajutat să-și consolideze puterea odată cu fondarea Republicii Populare Chineze în 1949.
Mao avea în urma sa o întreagă istorie a conducerii rebeliunii comuniste din China, iar Marșul cel Lung, o călătorie de aproximativ 10.000 km a acestuia în lupta împotriva naționaliștilor, a inspirat masiv tineretul chinez să se alăture Partidului la finalul anilor ’30, începutul de ani ’40. Mao a devenit ulterior principala figură a revoluției culturale chineze, o revoluție ce a urmărit eliminarea oricărei urme de imperialism din societate.
„(Xi Jinping, n.r.) încearcă să se prezinte drept erou în această epopee istorică a Chinei”, a punctat Adam Ni, editor la China Neican, un newsletter ce tratează politicile curente ale țării. Acesta ar fi și unul din lucrurile care îl diferențiază de foștii lideri chinezi de după Mao.
„(Foștii lideri, n.r.) Hu Jintao și Jiang Zemin nu și-au consolidat niciodată atât de mult puterea precum Xi. Nu este clar, în schimb, dacă aceștia și-au dorit atât de mult acest lucru, chiar dacă au beneficiat de oportunități similare”, a afirmat Dr Chong Ja Ian, profesor la Universitatea Națională din Singapore.
Mai mult, atât Mao Zedong cât și Deng Xiaoping, care au adoptat celelalte două rezoluții, nu au urmărit decât să se rupă de trecut prin acestea. Cea de-a treia rezoluție urmărește să continue reformele deja începute.
„Țara se află într-un punct în care poate privi în urmă la creșterea semnificativă a economiei sale, a armatei și la renașterea statutului său de putere a lumii – asta, în timp ce Partidul Comunist, alături de conducerea sa, și-au sedimentat puterea prin înlăturarea oricărei forme de opoziție”, a adăugat Dr Chong.
Impactul asupra conducerii Chinei
Xi Jinping și-a creat prin intermediul instituțiilor naționale un sistem de guvernare centralizat, construit în jurul propriei persoane. Cel mai clar exemplu este Politburo, organul decizional suprem al Comitetului Central al Partidului, alcătuit din câțiva zeci de membri, o mare parte dintre aceștia apropiați de-ai președintelui.
Potrivit unui raport publicat de către Chatham House, Politburo-ul ia decizii cu privire la aspecte ce țin de „politici majore” (high politics), precum suveranitate națională sau acțiuni militare. Cu cât o problemă este mai presantă, cu atât mai rapid Politburo-ul va acționa să o rezolve.
În centrul Politburo-ului se regăsește Comitetul Permanent al acestuia, alcătuit din șapte membri (printre care și Xi Jinping). Comitetul se ocupă și el de problemele vitale ale țării, atât pe plan intern cât și extern.
Un exemplu concret ar fi anunțul făcut de Xi Jinping în 2013, când a acesta a promis un nou plan strategic pentru regiunea Xinjiang, cunoscută recent în urma persecuției uigurilor de către autoritățile chineze. În urma unei inspecții amănunțite un an mai târziu, liderul de la Beijing a ținut o serie de discursuri private în care a cerut Partidului să se folosească de „organele dictatoriale” și să nu arate „nicio formă de milă” în lupta pentru eradicarea „toxicității extremismului religios din Xinjiang.”
Omniprezența lui Xi în vârful conducerii de stat este și motivul pentru care acesta își menține o influență permanentă în politica externă și cea internă ale Chinei. „Această rezoluție istorică nu face nimic altceva decât să-l plaseze pe Xi în centrul narațiunii grandioase a Partidului și a unei Chine moderne, demonstrându-și astfel puterea”, a spus Ni.
Influența asupra politicilor externe ale Chinei este și unul din motivele pentru care amenințările sale sunt luate în serios. Joi, președintele chinez i-a avertizat pe liderii din regiunea Asia-Pacific să nu se alăture planurilor lui Joe Biden de a crea o alianță economică și militară împotriva Chinei, citând riscul nașterii unei noi ere a Războiului Rece.
Cu toate acestea, cei doi lideri de la Beijing și Casa Albă vor avea un summit virtual săptămâna viitoare.
