De la bun început s-a simțit un freamăt în rândul celor șaizeci de studenți, majoritatea de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București și un grup mai mic de la Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj. Ca tineri artiști au rezonat cu discursul Blandianei care i-a convins că „poezia poate salva lumea” sau cu confesiunile Oanei Pellea despre destinul actorului azi.
Ca tineri intelectuali au fost receptivi la dilemele memoriei deschise în fața lor de Ruxandra Hurezean și Liviu Lucaci, au fost curioși să afle despre fenomenul „frontieriștilor”, despre represiunea comunistă descrisă de Virgiliu Țîrău, dar mai ales despre Rusia și războiul la care sunt martori, de la cei mai avizați experți: Armand Goșu și Liviu Țîrău.
Însă neliniștea și freamătul resimțite pe tot parcursul Școlii de vară veneau din altă parte: studenții de la UNATC pregăteau spectacolele „Dușmance ale poporului" și „Și atunci oamenii au devenit păsăriȚ.
Patru „dușmance ale poporului”
Deținuții politici care au supraviețuit pușcăriei comuniste au descris în memoriile lor teroarea și chinurile prin care au trecut pentru vina de a nu fi făcut parte din banda comunistă. Femeile încarcerate au îndurat suferințe dincolo de imaginația noastră, așa cum au scris în memoriile lor Adriana Georgescu, Oana Orlea, Lena Constante, Anița Nadriș Culda și cum a povestit în viu grai Elisabeta Rizea.
Sunt cărți dureroase, care necesită o anumită tărie în fața grozăviilor. „Dușmance ale poporului” s-a născut ca performance din paginile selectate de Răsvana Cernat, profesoara care a coordonat împreună cu Radu Apostol proiectul teatral. Apoi studentele actrițe au închipuit personajele
„Am primit câte 20 de pagini despre fiecare personaj din Dușmance ale poporului: Anița Nandriș, Oana Orlea, Adriana Georgescu și Lena Constante. A fost greu să reducem, textul era interesant și a fost dificil să alegem partea care prinde la public și care să fie puternic emoțional. Am știut foarte puțin despre aceste lucruri din trecut, auzisem câte ceva. Când am aprofundat, am fost de-a dreptul șocate că a existat atâta suferință. Am lucrat cu dramaturga mea, Paula Rusu, am făcut casting cu colegii de la actorie. Tema e delicată, ne-a fost teamă să nu tratăm greșit imaginea acestor femei care au suferit, ci să le aducem un omagiu”, ne-a povestit Tania Drăghici, una dintre regizoare.
Sala 52. Femei în închisoare
Itinerariul Memorialului pe care studenții l-au parcurs în prima zi, așa cum au vizitat și Cimitirul săracilor, include și o încăpere intitulată Femei în închisoare, nu departe de celula unde a murit Iuliu Maniu. Chipuri de femei tinere, obiecte modeste care le-au aparținut, fotografii cu copiii, toate acestea smulg un oftat celor care intră.
Asta au făcut și studentele care au imaginat spectacolul Dușmance ale poporului, s-au încărcat de greul suferințelor imprimate în aceste povești de viață.
„Mă numesc Anița Nandriș Cudla. M-am născut în anul 1904, în satul Mahala, județul Cernăuți. E joia de după Duminica Mare, 1941… Pe poartă intră o ceată neagră: de acuma e gata cu noi! Peste câteva secunde, ȋnconjoară casa și bat în ușă să le deschidem”, așa începe prima secvență cu destinul Aniței Nandriș deportată în Siberia pentru 20 de ani.
Interpretată convingător de Catinca Hanțiu din anul II Actorie, Anița poartă publicul prin întunericul deportării: frica, foamea, frigul guvernează aceste vieți de la marginea lumii.
Plină de exuberanță, fata care va semna mai târziu sub pseudonimul Oana Orlea, întâmpină publicul agățată de gratiile închisorii unde a stat 4 ani.
„Am 16 ani și visez să fiu o eroină… vreau să fiu ca Zoia Kosmodemianskaia - fată curajoasă, fanatică, invincibilă, un fel de Făt-Frumos feminin comunist, dar împotriva comunismului”. Studenta Anastasia Dade resuscită acest destin cu energie și tragism.
O poartă cu gratii se închide, alta se deschide: publicul este atras de o siluetă delicată a Adrianei Georgescu, fosta șefă de cabinet a generalului Rădescu, interpretată cu talent de Iulia Lupașcu. „Se deschide o uşă... Sunt împinsă în întuneric. Nu văd nimic. Încerc să mă aşez. Nu reuşesc. Vreau să mă răsucesc. Imposibil. Încăperea are dimensiunile unui sicriu, un sicriu în picioare”, se aude în căști.
Ultima secvență în coborâre, prin catacombele închisorii:„Mă numesc Lena Constante. În anul 1954 am fost condamnată la închisoare. Am fost pe rând în închisorile din Rahova, Dumbrăveni, „Malmaison” și penitenciarul pentru femei de la Miercurea Ciuc. Ancheta a durat 5 ani, 5 ani petrecuți în închisoare, pe când procesul a durat 6 zile. În urma procesului, am mai primit 7 ani. În total 12 ani de închisoare în izolare. Memoria nu păstrează vie decât teama. Nu mai sunt nimic”, asta spune vocea.
Georgiana Ionescu, actrița care o întruchipează pe Lena Constante, duce publicul de la întuneric, spre Cortegiul Sacrificaților, pe lângă zidul cu plăci de andezit inscripționate cu numele a opt mii de victime și se oprește în capela rotundă a reculegerii. Prin spațiul deschis spre cer se scurge, o dată cu lumina, șuvoiul unei ploi purificatoare.
„Pentru o femeie a fost infinit mai tragic în închisoare decât pentru un bărbat”, ne-a spus Ana Blandiana impresionată de spectacol. „Au născut în închisori, puteau fi violate și câte alte abuzuri pentru că nu și-au trădat soții, frații, tații”.
„Mulțumim că ați îndrăznit să fiți atât de vulnerabili”
Dușmance ale poporului, care s-a mai prezentat și la București în sediul pe pe str. Calderon 66, a fost primul din seria spectacolelor testate de studenți în spațiile sacralizate ale Memorialului de la Sighet. Cel de-al doilea s-a numit „Și atunci oamenii au devenit păsări". 40 de studenți coordonați de profesoara Ana Maria Nistor au reconstituit atmosfera pușcăriei, implicând la maxim publicul, pentru a-l face să resimtă teroarea.
Luați ostateci, împinși în celule unde deținuți și deținute interpretate de studenți își plâng destinul, închiși după gratii și hăituiți de gardieni, participanții la spectacol au putut experimenta pe propria sensibilitate episoadele tragice din istoria recentă, atât de puțin știută de tânăra generație.
Execuția finală, pe fundalul Cortegiului Sacrificaților, grup statuar realizat de sculptorul Aurel Vlad, este apoteoza înălțării prin suferință, jucată magistral de tinerii actori cu contribuția esențială a decorului și scenografiei realizate tot de studenți.
Unul dintre tinerii care au văzut spectacolul i-a omagiat pe studenții UNATC cu o frază memorabilă: „Mulțumim că ați îndrăznit să fiți atât de vulnerabili”.
Ana Blandiana, mentorul Școlii de vară, și-a exprimat bucuria că Memorialul și istoria i-au inspirat pe tineri:„A fost pentru mine o enormă surpriză de a descoperi un spectacol de artă în interpretarea a patru tinere care și-au ales patru modele morale. Că despre asta e vorba de fapt. Problema e ca tinerii să ajungă să cunoască aceste destine...Una din marile mele plăceri când sunt la Memorialul de la Sighet este să stau la intrare și să mă uit la figurile celor care ies. Ies transfigurați, străluminați, ca după o experiență existențială”.
