Și totuși, pe urmele lui Lenin, care a încercat pe cale militară, în 1920–1921, bolșevizarea Poloniei, Stalin a făcut tot posibilul pentru a-și impune modelul dictatorial în acea țară.
Insurecția organizată din inițiativa rezistenței democratice poloneze a fost zdrobită cu o maximă brutalitate de către trupele lui Hitler. Să nu uităm, în 1943 avusese loc revolta Ghetoului din Varșovia, înecată în sânge de către naziști. Nu doar pentru Hitler, ci și pentru Stalin, Polonia era o miză fundamentală în desfășurarea marii conflagrații. Descoperirea gropilor cu mii de cadavre de la Katyn dusese la ruptura dintre guvernul polonez în exil și Stalin. Acesta din urmă a refuzat categoric să admită responsabilitatea—astăzi probată irefutabil și recunoscută de Kremlin—pentru execuțiile masive de militari polonezi aflați pe teritoriul ocupat de Armata Roșie în urma infamului pact Molotov–Ribbentrop.
Descoperirea gropilor cu mii de cadavre de la Katyn dusese la ruptura dintre guvernul polonez în exil și Stalin.
Guvernul polonez în exil londonez a încercat să obțină adevărul privind masacrul de la Katyn, însă Stalin, Molotov și Beria (care dăduseră ordinul de execuție) au continuat să susțină că era vorba de o crimă în masă hitleristă. Guvernul de la Londra era acuzat de către sovietici de participare la o acțiune propagandistică nazistă. S-a ajuns astfel la formarea „Comitetului” pro-sovietic de la Lublin, condus de către Bolesław Bierut, comunist polonez și agent NKVD.
În condițiile existenței celui de-al doilea front după debarcarea aliaților în Normandia, liderii rezistenței patriotice au decis să pornească acțiunea intrată în istorie sub numele de insurecția de la Varșovia. Erau în joc onorarea și libertatea Poloniei. Armata sovietică se află de cealaltă parte a râului Vistula: în timp ce patrioții polonezi luptau în condiții infernal de grele împotriva naziștilor, militarii sovietici făceau baie de partea opusă a râului. Ordinul lui Stalin era limpede: niciun fel de sacrificiu pentru rezistența pro-occidentală (Armata patriotică—AK).
Singurele forțe pentru care dictatorul sovietic era dispus să facă ceva erau alcătuite din minoritara Armată populară (AL), controlată de comuniștii polonezi. Aceștia nu erau însă în conducerea insurecției. Pe scurt, refuzul de a sprijini insurecția însemna pentru Stalin decimarea forțelor antitotalitare și pregătirea terenului pentru instalarea dictaturii propriilor marionete. Rezultatul încrâncenatei acțiuni punitive naziste și al refuzului lui Stalin de a interveni? Cifrele sunt terifiante: mai mult de 150 000 de civili uciși în luptă, 165 000 trimiși în lagăre de concentrare și 350 000 forțați să se strămute.
Refuzul de a sprijini insurecția însemna pentru Stalin decimarea forțelor antitotalitare și pregătirea terenului pentru instalarea dictaturii propriilor marionete.
Cum scria în Washington Post și Anne Applebaum, „pentru milioane de oameni, Al Doilea Război Mondial nu a avut un final fericit. Nu a avut de fapt un final. Eliberarea unei jumătăți a Europei a coincis cu ocuparea unei alte jumătăți”. După lichidarea insurecției varșoviene, Stalin se putea felicita: trupele sovietice intrau într-un oraș-fantomă din care dispăruseră forțele rezistenței. Occidentalii, prinși în angrenajul complicităților mai mult sau mai puțin justificabile, închiseseră ochii la tragedia poloneză.
În România, cu sprijin sovietic, comuniștii au început rapid acțiunea de subminare a renăscutei democrații române. Monarhia constituțională, coloana vertebrală a normalității democratice românești, s-a văzut rapid contestată de oamenii Moscovei. Dacă vrem să aniversăm cum se cuvine ce s-a petrecut la 23 august, să recunoaștem că nu comuniștii, ci Regele și partidele istorice au fost artizanii acelui moment de cotitură în istoria românească și în mersul războiului. Fără protecție sovietică, comuniștii ar fi rămas un actor insignifiant pe scena politică românească.
Dacă vrem să aniversăm cum se cuvine ce s-a petrecut la 23 august, să recunoaștem că nu comuniștii, ci Regele și partidele istorice au fost artizanii acelui moment de cotitură în istoria românească și în mersul războiului.
Războiul drept împotriva lui Hitler a coincis cu împlinirea planurilor staliniste de sovietizare a Europei de Est și Centrale. Complexitatea situației din epocă nu trebuie neglijată: este de presupus că o Polonie eliberată, fie și parțial, pe cont propriu ar fi putut să țină piept mult mai bine acțiunilor ocupantului sovietic. O carte care se ocupă de aceste spinoase chestiuni, de istoria insurecției poloneze, este scrisă de profesorul britanic Norman Davies, autor al unor lucrări remarcabile de istorie a Europei și a Poloniei. Este bine să cunoaștem în detaliu ce s-a petrecut atunci: distrugerea unei glorioase generații a istoriei moderne poloneze și impunerea sinistrei „zone de influență” sovietică, deci a unei imense și macabre colonii penitenciare.
Articolele din rubrica Agora ilustrează opiniile autorilor, care nu implică poziția Radio Europa Liberă