A fost sistemul de convingeri al disidenților, impulsul de a crea o cultură civică, cel care a dus la prăbușirea comunismului. Sub vechiul regim, intelectualii independenți au condus rezistența politică și culturală împotriva regimului conducător și au formulat gramatica emergentei societăți civile. Acești intelectuali au fost admirați în tăcere, probabil chiar de către marele public, dar puțini cetățeni au îndrăznit să li se alăture întru tulburarea păcii totalitare.
Așa cum scria Irena Grudzińska Gross într-un articol apărut în revista academică East European Politics and Society: „Michnik, Havel și prietenii lor nu doar că au luptat pentru societatea civilă, dar, prin viața și scrierile lor, au impus cumva acea societate civilă asupra adesea rezervaților lor concetățeni. Limbajul moral pe care l-au utilizat, și pe care au continuat să-l utilizeze, amintește ce a însemnat de fapt opoziția: termenii ei erau responsabilitatea și rezistența individuală, și nu loialitățile naționale sau de grup. Însă sub noua interpretare, comună [azi] în Polonia și Cehia, revoluțiile din 1989 au fost pur și simplu rezistența naturală a unor națiuni întregi la opresiunea națională și religioasă. Michnik și Havel au trebuit să fie degradați pentru a face loc noii istorii”.
După ce s-au prăbușit instituțiile comuniste, acești foști disidenți, acești „scandalagii”, au fost din nou atacați și marginalizați. Criticii lor s-au recrutat adesea dintre cei care au făcut într-adevăr foarte puțin spre a se distanța de vechiul regim, atunci când asemenea gesturi ar fi însemnat ruinarea propriilor cariere și chiar periclitarea libertății personale. Un scriitor ceh descria cândva această nouă clasă politică drept una bazată pe „solidaritatea culpabililor”. Avea dreptate. Susținătorii lor i-au detestat pe foștii disidenți tocmai din cauza insuportabilei distincții etice dintre cei care au făcut ceva să demoleze comunismul și cei care n-au făcut nimic. În mod ironic, din tabăra ultimilor s-au auzit cele mai zgomotoase apeluri la epurări și apartenență națională.
Revanșa celor care n-au condamnat vreodată comunismul împotriva celor care l-au provocat și, la final, distrus, a reprezentat un sindrom caracteristic întregii regiuni. Disidenții central și est-europeni au fost admirați și chiar adulați doar atâta vreme cât au fost victime. Odată ajunși în lumina reflectoarelor, ei au fost examinați cu ranchiună și resentiment. „Chiar crezi că în toate fostele țări comuniste disidenții au fost ponegriți?”, m-a întrebat cândva Slavenka Drakulić, jurnalista croată autoare a causticei lucrări Cum am supraviețuit comunismului și chiar am râs. Adevărul este că Havel și liderii Cartei 77 nu au fost singurii perdanți în atmosfera de negociere urâtă a politicii postcomuniste.
În Polonia, spre exemplu, Adam Michnik, editorul Gazetei Wyborcza și un opozant ferm al comunismului în ultimul sfert al secolului XX, a fost ținta unei campanii constante de ponegrire. În România, de asemenea, foștii disidenți au fost atacați cu bestialitate de către media pro-guvernamentale, în vreme ce sicofanții lui Nicolae Ceaușescu au prosperat sub protecția unei mereu în creștere poliții secrete. László Tőkés, pastorul reformat din Timișoara a cărui rezistență față de poliția politică a lui Ceaușescu a aprins scânteia revoluției, a fost descris după 1989 de către apostolii „adevăratei românități” drept un agent maghiar, sibarit și conspirator împotriva integrității românești.
În iunie 1992, Tőkés depunea mărturie la Washington în fața Comisiei Tom Lantos (cunoscută și ca The Human Rights Caucus). Tot atunci, a vorbit despre nenumăratele amenințări cu moartea pe care continua să le primească la începutul anilor 1990. În septembrie același an (oare câți își mai aduc aminte?), Tőkés a intrat într-o grevă a foamei de 9 zile ca protest față de abuzurile regimului lui Ion Iliescu. Încă o dată, mașinăria propagandistică a fost turată la maxim spre a-l acuza pe Tőkés de tentativa de a destabiliza viața politică a țării și de a-și promova propria-i agendă ascunsă. În ceea ce-i privește pe foștii disidenți români care fuseseră forțați să părăsească țara de către regimul Ceaușescu—Paul Goma, Dorin Tudoran, Liviu Cangeopol, Ion Negoițescu—, aceștia au fost la rându-le calomniați în paginile acelor media ultra-naționaliste și pro-Iliescu.
Să ne aducem aminte și că unul din cele mai tulburătoare rezultate ale alegerilor din septembrie 1992 a fost alegerea în parlament a unora precum Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Paul Angel sau Adrian Păunescu. Campania lor se bazase pe un șovinism nerușinat, pe atacuri vulgare la adresa activiștilor democratici, precum și pe denunțuri paranoice îndreptate împotriva unei așa-zise conspirații evreiești ce viza acapararea României...
Facebook Forum