Monica Lovinescu: „(...) Sînt campanii care într-un fel ar trebui să mă satisfacă, pentru că arată o eficacitate a programelor, a ceea ce fac, iar pe de altă parte cresc popularitatea omului insultat în România. Însă nu mă satisfac dintr-un punct de vedere - sînt două laturi: prima latură - nu mă satisfac pentru că arată la ce nivel de injurie s-a putut ajunge într-o astfel de presă și...”
Max Bănuș: Într-o anumită perioadă...
Monica Lovinescu: „Nu neapărat într-o anumită perioadă, pentru că e de recent, acum vreo doi, trei ani, au fost ceid doi ani din „Luceafărul” cu „pseudocultura pe unde scurte”, care era grupul de la Paris. Pe de-o parte, iar pe de altă parte este evident că atîta timp cît mă-njură pe mine mă lasă oarecum indferentă, știu că nu mai am dinți, că nu mai am păr pe cap, că sînt o babă, că sînt o proastă, că n-am cultură, m-am învățat cu toate astea....”
Max Bănuș: Bun, dar nu s-au limitat numai la vorbe...
Monica Lovinescu: „Nu s-au limitat numai la vorbe, dar în momentul în care înjurăturile merg spre familie, spre mama, atunci încep să devin puțin mai sensibilă. Nu s-au limitat numai la vorbe, pentru că m-au agresat fizic în 1977, era în noiembrie, știu data precis că era cu o zi înainte de ziua mea, deci era la 18 noiembrie.
După teoria dezvoltată de Pacepa în cartea lui, după ordinul care i s-a dat, s-ar părea că nu să mă omoare, ci să mă lase în stare de legumă, adică să bată în așa fel încît centrii nervoși să fie distruși. De la această întreprindere au fost împiedicați, erau doi palestinieni, asta am aflat pe urmă, era o combinație....”
Max Bănuș: Cum s-a întîmplat? Poate îți reamintești, știi de ce te rog? Pentru că generația tănără poate nu știe de ce e în stare dictatura din România, și aș vrea s-o informăm.
Monica Lovinescu: „Cred că din păcate știe pe pielea ei, dar sînt gata s-o informez. Era în ajunul sosirii lui Paul Goma (...).”
Your browser doesn’t support HTML5
Agresiunea fizică din 1977 împotriva Monicăi Lovinescu povestită de ea însăși