București desfigurat #2 | Cum a ajuns una cu pământul una dintre casele pe care se ridică azi Catedrala Neamului

Era o casă mare, cu etaj, în care ar fi trebuit să încapă trei familii. A rămas printre ultimele de pe strada ei, alături de o casă vecină. Ceaușescu pusese la pământ mii de cămine din cartier până la acel moment.

1984 este anul în care locuința în care casa pe care arheologul slavist Ștefan-Stoica Nicolăescu o ridicase pentru familia lui a devenit una cu pământul. Acest an se va dovedi anul cu cele mai multe demolări - cel în care dorința de a intra în istorie a dictatorului Nicolae Ceaușescu începea să prindă contur.

1984 a fost anul în care tiranul și Elena Ceaușescu puneau piatra de temelie a Casei Poporului - actualul Palat al Parlamentului. Clădirea care a concurat ani buni la cea mai mare din Europa avea să ostoiască setea de preamărire a mai-marilor partidului, dar să aducă disperarea și neputința în viața a peste 50.000 de oameni.

„De jur-împrejurul nostru se demolase cam trei sferturi, cred. Noi rămăsem că o insuliță, așa. Și, la un moment dat, l-am văzut pe Cizmaru’ (porecla lui Nicolae Ceaușescu, fost ucenic cizmar - n.r.) trecând pe stradă și dând cu mâna așa într-o parte, într-alta. Eram la fereastră cu mama. Și mama a zis: «Gata, într-o săptămână plecăm de aici»”, își amintește Christian Stoica Nicolăescu, care, la acel moment, locuia în Cartierul Uranus.

1984 a fost anul în care setea de demolare a lui Nicolae Ceaușescu ajunsese la un climax de neostoit. Trebuia să termine cât mai repede și cât mai mult: în mintea lui era anul în care tot ansamblul Casei Poporului cu bulevardele impresionante trebuia terminat. De fapt, totul era foarte departe de final.

Europa Liberă vă spune, în acest an, poveștile teribilului 1984 - poveștile celor care au trăit în casele din cartierele demolate, poveștile celor care au făcut pactul cu diavolul și au transformat în realitate fantasmele dictatorului Nicolae Ceaușescu, poveștile orașelor care, în urma demolărilor și strămutărilor, și-au pierdut sufletul.

La București, 22 martie 1977 a fost ziua în care Nicolae Ceaușescu a decis soarta monumentală pe care, în viziunea lui, trebuia să o aibă Bucureștii.

Victoria socialismului împotriva cutremului de 7,4 grade, din 4 martie 1977, care curmase 1.500 de vieți, însemna - credea dictatorul - transformarea ruinelor în grandoare. Prin urmare, a dărâmat numai în Capitală 10.000 de case și a mutat, din cartierele demolate, 50.000 de oameni.

„A mai durat cam vreo săptămână, s-a dărâmat tot împrejurul nostru. Am rămas eu cu un vecin cei care am refuzat să plecăm”, spune Christian Nicolăescu.

Christian Nicolăescu avea 25 de ani când comunștii erau la poarta casei din Uranus, în care mai locuia cu mama și cu sora lui. S-a baricadat și nu a mai plecat. Știa că nu va salva casa, dar spera ca măcar o repartiție mai bună să primească, undeva în apropiere, unde comuniștii demolaseră case și construiseră deja niște blocuri. Aici, mai în centru, erau mutați muncitorii care construiau socialismul. Urmașii burghezilor trebuiau să stea la perfierie.

Casa familiei Nicolăescu înainte de demolarea din 1984.

„Ne-au tăiat gazele, ne-au tăiat lumina, ne-au tăiat curentul electric, am stat acolo, am pus parchetul pe foc. Și, după vreo săptămână, în fine, a venit o tovarășă de la ICRAL (întreprinderea comunistă de stat care se ocupa cu administrarea și alocarea locuințelor) cu gura mare, că «gata, domnule, plecați, că v-am dat unde voiați voi»”, mai spune Nicolăescu.

Casa, a cincea de pe fosta stradă 13 Septembrie, din fostul cartier bucureștean Uranus, se ridica chiar unde astăzi este colțul de nord-vest al Catedralei Mântuirii Neamului.

Nu au avut voie să își ia prea multe lucruri și le-a fost interzis să se atingă de vreun element din construcție - cărămizi, geamuri, bucăți de sobe sau uși. Au plecat, practic, cu ce aveau pe ei, pe o ploaie torențială și o vreme groaznică.

„Pentru mine a trecut relativ ușor, de-abia intrasem la facultate, eram tânăr, aveam 25 de ani. M-am bucurat că o să fiu singur la o garsonieră, să-mi fac de cap. Mama a fost «zombie» un an de zile, vă dați seama, ea acolo și-a trăit toată viața, acolo a cunoscut pe tata, acolo au venit copiii pe lume, eu și soră-mea”, își amintește Chiristian Nicolăescu.

Christian Nicolaescu și sora lui, jucându-se în curtea din spatele casei.

Ani mai târziu, imaginea cartierului și a copilăriei au început să îl urmărească.

„Am un prieten din copilărie care acum e în Suedia. Cu el rememorez toate locurile. Noi stăteam cam cam vizavi de cazarma Malmaison, care apare în «O scrisoare pierdută» a lui Caragiale. Ne jucam, când eram copii, pe Sapienței, pe Inocenței, pe acolo pe unde mersese Caragiale”, își amintește Nicolăescu.

Istoria casei și a familiei

Casa despre care vorbește cu nostalgie fusese construită în jurul anului 1920 de bunicul lui Christian Nicolăescu.

Este dintr-o familie de vlahi din Macedonia. Au fugit în România în 1903, când avusese loc o revoltă împotriva otomanilor. Întreaga familie era urmărită, așa că străbunicul lui Nicolăescu și-a luat soția și copiii și au fugit în România.

Inițial s-au stabilit la Caracal. După Primul Război Mondial, bunicului - care fusese decorat de însuși țarul Rusiei cu Ordinul Sfânta Ana - i s-a oferit un loc de casă în ceea ce atunci era sectorul Galben, zona Sectorului 5.

Străbunicul lui Christian Nicolăescu, cel care ajunsese primul în România din Macedonia, bunicul - constructorul casei, și copiii lui, la intrarea în casă (cca 1920).

„Era ditamai căsoaia. Aveam parter, etaj, era mare și mai aveam deasupra un pod foarte înalt, unde eu voiam să-mi fac ulterior, după ce terminam facultatea, un apartament, să mă mut deasupra. Era pentru trei familii făcută, din cărămidă solidă, cu bec. Aveam patru camere la parter, patru la etaj. Aveam sobe, aveam gaze, aveam tot”, își amintește Nicolăescu.

Zona era foarte bună, de acolo ajungeai în centrul Capitalei în doar cinci minute.

„Avantajul cartierului era că era izolat, dar, în același timp, coboram dealul și ajungeam în centru. În copilărie, îl vedeam cu toți ca pe un teritoriu misterios, era un cartier cu o lumină aparte, era liniștit, sigur, cu oameni frumoși care se cunoșteau de zeci de ani”, povestește Nicolăescu.

Bunicul lui Christian Nicolăescu, cu fular alb si joben, profesor la Școala de război (actuala Academie Militară) prin 1930.

O insulă în București pe care Ceaușescu a ras-o de pe fața pământului, în căutarea unui loc stabil pentru grandomania sa. Nu toți oamenii au trecut cu bine peste demolări.

„Au fost tragedii mari. Eu știu personal doi vecini ai noștri, niște moșuleți care trăiau acolo, și-au luat viața. Au spus că n-au ridicat-o ca să se vadă mutați la bloc. Moșul făcuse războiul cu taică-meu”, își amintește Nicolăescu.

Când a venit ziua demolării, Christian Nicolăescu nu s-a putut duce în fața casei. Nu putea vedea cum copilăria și tinerețea lui dispar sub lamele unor buldozere.

„Mi-a fost frică: că o să iasă cu bătaie, că-mi pierd cumpătul. S-au dus mama și soră-mea și au pus lumânări acolo. Dacă trăia tata... Dar murise. Noi am avut probleme mari cu comuniștii. Unchiul meu a fost ofițer în armata germană, a fost aviator. Când s-au întors armele la 23 august, le-au lăsat o săptămână ca să se decidă ce fac. Și el a rămas. A mers în continuare cu armata germană. Când s-a întors în țară, l-au înhățat și l-au dus la Canal (lagăr comunist de muncă forțată - n.r.) șase ani”, povestește Christian Nicolăescu.

Tatăl lui fusese, în timpul războiului, secretar la Ministerul Propagandei. A aflat târziu, dar așa și-a explicat de ce nu a fost primit nici la Facultatea de Aeronove - pentru că și-a fi dorit să devină pilot, nici la Facultatea de Drept. A ajuns la Litere, unde condițiile erau ceva mai laxe.

Din casa cu opt camere, familia Nicolăescu s-a mutat la bloc, într-un apartament cu încăperi, lângă ce e azi Hotelul Mariott - în așa-numitul Centru Civic.

Bunicul lui Christian Nicolăescu în timpul Primului Război Mondial, cel în urma căruia a fos împroprietărit cu terenul pe care a ridicat casa.

„Casa noastră era evaluată, dacă-mi aduc bine aminte, la vreo 500.000 lei pe vremea aia”, mai povestește bărbatul.

Familia a primit 80.000, suma maximă pe care o ofereau comuniștii pentru o locuință demolată. Casa valora cât cinci cele mai scumpe apartamente.

După Revoluție, familia lui Christian Nicolăescu a început bătălia cu statul pentru recuperarea banilor pentru teren, pentru casă. Statul considera că subiectul fusese închis în anii ‘80.

„Norocul nostru a fost că mama păstrase toate actele de la taică-meu cu care s-a împroprietărit în urma războiului, el fiind veteran de război curat. Nemernicii ăștia de la statul român îmi cereau tot felul de acte în speranța că nu le am, dar le-am avut”, explică bărbatul.

Procesul a început în 2008 și a durat 17 ani.

„M-am judecat cu statul român până anul trecut ca să câștigăm procesul, să ne despăgubească pentru teren. Am câștigat. Acuma urmează alt circ, rate cu ANRP-ul”, povestește Nicolăescu, făcând referire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În locul cartierului în care își petrecuse copilăria s-a ridicat fastuoasa Casă a Poporului - mărturie peste ani a grandomaniei lui Nicolae Ceaușescu.

„Mama se ducea în fiecare zi pe-acolo, în baston, și zicea: să nu se aleagă piatră pe piatră de ce e acolo! Pentru mine a fost greu să mă adaptez la bloc. Copiii mei s-au adaptat, au crescut cu cheia de gât”, spune Nicolăescu.

Christian Nicolăescu în căutarea strămoșilor, în Macedonia de Nord.

Nicolăescu nu-i înțelege pe cei care regretă comunismul. Și nici de ce nu sunt explicate întocmai toate miturile false despre binele din comunism.

„Nu că aveai un loc de muncă garantat. Erai obligat să muncești în caz că te băga la închisoare două luni. Era un articol în care se spunea că aveai un trai parazitar, ceva de genul ăsta. Dacă te oprea Miliția pe stradă și n-avea legitimația de servici sau ceva de genul ăsta la tine, te băga direct în dubă și făceau două luni, nu-ți făceau cazier, te trimitea două luni la muncă la Casa Poporului sau la Canal”.

Spune că a fost aproape de situația aceasta pentru că, după armată, nu era la facultate.

„Am găsit un om înțelegător. M-au oprit și eram pe vremea aia, cică, strungar pe undeva. Pierdeam vremea la o fabrică de asta până se dădea examen la facultate și m-au găsit pe stradă când trebuia să fiu la serviciu. M-au lăsat, dar am avut colegi care au pățit-o”, explică Nicolăescu.

Locuiește la bloc în continuare, într-un apartament de două camere. Dar încă visează la ceva ce i-ar putea aminti de casa copilăriei lui.

„Mi-aș da sufletul pentru o casă la curte. Sufletul pe care îl mai am, cât păcatele mele îl mai am, dar mi l-aș da pentru o casă la curte. Copiii mei s-au învățat la bloc, lor le este comod așa, mă rog, asta e. Au crescut la bloc, asta e. Au crescut cu cheia de gât”.

Îți mai recomandăm București desfigurat #1 |De la urbanismul lui Carol al II-lea, la Ceaușescu și Casa Poporului

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.