„Crime de război” | R2P și ce poate face comunitatea internațională pentru a opri războiul din Ucraina

Principiile ONU obligă „comunitatea internațională” să protejeze populațiile statelor pe teritoriul cărora se comit crime de război sau acte de genocid.

Membrii Camerei Reprezentanților SUA au audiat miercuri mai mulți experți în privința „crimelor de război și abuzurilor față de drepturile omului” comise de Rusia în Ucraina. Senatul SUA a votat deja declararea lui V. Putin drept criminal de război. Care este miza acestor demersuri?

Lista înalților oficiali americani, britanici sau NATO care au invocat termenul de „crimă de război” sau „crime de război” este deja lungă. Președintele Ucrainei Zelenski îl pronunță apăsat aproape în fiecare zi.

Întrebată la conferința de presă ținută la București, vinerea trecută, pe 11 martie, dacă bombardarea maternității din orașul ucrainean, Mariupol, este crimă de război”, vicepreședintele american, Kamala Harris a răspuns: „Spunem clar că orice atac intenționat sau țintit împotriva civililor este crimă de război. Punct”.

Cu câteva zile înainte, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, transmisese de la sediul NATO din Bruxelles un mesaj similar. „Avem informații credibile despre civili care au fost atacați în timp ce încercau să fugă. Atacarea civililor este crimă de război. Este total inacceptabil. Avem nevoie de coridoare umanitare reale, care să fie respectate”.

Încă de la 2 martie, premierul britanic, Boris Johnson, spunea: „În opinia mea, ceea ce vedem deja din partea regimului lui Vladimir Putin în privința armamentului, anume că ei folosesc acest armament împotriva civililor nevinovați, se califică pe deplin la categoria crime de război”.

Deși astfel de declarații par să dubleze șirul apelurilor la încetarea războiului și o altă formă de a exprima indignarea cu privire la efectele războiului dus de Rusia contra Ucrainei este vorba de mult mai mult. Conceptul de „crimă de război” are semnificație practică. Militară și juridică.

Comunitatea internațională este obligată să intervină atunci când au loc acte de „genocid, crime de război, epurare etnică sau crime împotriva umanității”. În cazul Ucrainei, însă, politica, pericolul, dar și încremenirea în proiect a instituțiilor internaționale fac lucrurile extrem de complicate.

Acum 20 de ani, la finele unui deceniu în care femei, copii sau bătrâni au fost masacrați sub privirile neputincioase ale forțelor occidentale, Organizația Națiunilor Unite decidea, declarativ, să spună „Stop”.

Actele de genocid din anii ’90 din Rwanda și din Iugoslavia (8.000 de oameni masacrați la Srebrenița, exemplu) au dus, la finele celui mai sângeros secol din istoria documentată a omenirii, la o dezbatere despre obligațiile pe care comunitatea internațională le are atunci când undeva în lume au loc masacre.

I s-a spus „Responsabilitate de a Proteja” sau „R2P”, un principiu despre care Națiunile Unite a început să vorbească încă de la începutul anilor 2000, după atacul „ilegal, dar legitim” al NATO din Iugoslavia.

Principiu s-a concretizat în 2005, printr-o rezoluție a Organizației, și poate fi invocat de state sau alianțe pentru a interveni sub egida ONU atunci când consideră că în anumite zone ale Globului se comit acte de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război.

Au loc astfel de fapte, în prezent, și în Ucraina? Organizațiile umanitare spun că da, liderii mondiali, probabil nu întâmplător, se feresc de terminologie.

Națiunile Unite și R2P

Fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, laureat al premiului Nobel pentru pace, spunea în timpul mandatului său că „nu poate fi corect” ca atunci când lumea se confruntă cu acte de genocid sau cu încălcări ale drepturilor omului, „Națiunile Unite să stea deoparte și să le lase să se desfășoare până la capăt, cu consecințe dezastruoase pentru multe mii de oameni nevinovați”.

Kofi Annan a fost secretar general al ONU în timpul căruia a fost adoptată rezoluția R2P. El a avut de mai multe ori discuții diplomatice cu actualul ministru de externe rus, Serghei Lavrov.

Declarația sa avea să îmbrace formă juridică la summitul ONU de la New York din 2005, când organizația înființată la scurt timp după cel de-al doilea război mondial a adoptat rezoluția A/RES/20/1.

Statele membre ONU și-au asumat prin această rezoluție să își protejeze populațiile de genocid, crime de război, epurări etnice sau crime împotriva umanității.

În cazul în care aveau să eșueze, misiunea de a proteja populațiile aflate în pericol îi revenea „comunității internaționale”.

Statele membre ONU se angajau astfel să ia „măsuri colective în timp util și decisiv”, în conformitate cu textul Cartei ONU, „în cazul în care mijloacele pașnice sunt inadecvate și autoritățile naționale nu reușesc în mod evident să își protejeze populațiile de genocid, crime de război, epurare etnică și crime împotriva umanității”, se arată în rezoluția ONU.

Orice acțiune în baza principiului R2P ar trebui în prealabil votată de Consiliul de Securitate al ONU. Și aici apare problema.

Una care a mai fost dezbătută de-a lungul anilor în diferite contexte geopolitice complicate.

Îți mai recomandăm Rusia are nevoie de întăriri militare și ar fi cerut ajutorul Chinei. Ce alte forțe încearcă să mobilizeze Moscova

Rusia și dreptul de veto

Națiunile Unite nu au în structura lor o entitate cu caracter militar care să intervină în cazul în care condițiile prevăzute de rezoluția R2P sunt îndeplinite.

Carta inițială a ONU vorbea despre înființarea unei armate care să funcționeze sub egida organizației, însă discuția s-a încheiat la finele Războiului Rece, când Rusia moștenitoare a Uniunii Sovietice era un stat slăbit, iar actuala mare putere, China, nu dădea semne că va ajunge forța geopolitică și militară de astăzi.

Menținerea păcii globale, de către occidentali cel puțin, a fost atribuită în tot acest timp NATO sau forțelor militare dinăuntrul său: SUA, Marea Britanie și Franța.

Spre deosebire de NATO, a cărei linie pro-occidentală este evidentă și previzibilă, la ONU, lucrurile sunt mult mai complicate. Cele mai importante decizii ale organizației, inclusiv autorizarea de intervenții militare internaționale, se iau de către Consiliul de Securitate.

Nu vom lupta în cel de-al treilea război mondial în Ucraina
Joe Biden, președintele SUA.

Membrii permanenți ai acestuia sunt SUA, Marea Britanie, Franța, Rusia și China, iar pentru orice rezoluție este nevoie de unanimitate. Ceea ce în cazul războiului din Ucraina e lesne de înțeles de ce nu se poate obține. Ar însemna ca Rusia să voteze împotriva sa.
Din Consiliul de Securitate ONU fac parte și 10 membri nepermanenți, aleși din rândul statelor membre, prin rotație, pentru un mandat de doi ani(cel mai recent, România a fost membră a Consiliului de Securitate ONU în anii 2004 și 2005). Dar reforma din 1963 care a permis sporirea numărului membrilor nepermanenți ai Consiliului de Securitate de la șase la zece a lăsat neatins dreptul de veto al fiecăruia dintre cele cinci mari puteri care sunt membri permanenți.

„ONU, ca organizație, în situație de criză majoră între cele cinci mari puteri nu mai poate funcționa”, spune pentru Europa Liberă profesorul de drept internațional Valentin Constantin, profesor la Universitatea de Vest Timișoara.

Numai un răspuns concertat și puternic din partea tuturor structurilor Națiunilor Unite ar avea un impact direct asupra situației de pe teren, spune pentru Europa Liberă, Savita Pawnday, directorul Centrului Global pentru Responsabilitatea de a Proteja, organizație care pledează pentru implementarea R2P în lume.

Pawnday amintește de dreptul de veto pe care Rusia îl are în Consiliul de Securitate, însă e de părere că ONU are și alte structuri și pârghii prin care poate acționa împotriva Rusiei.

Savita Pawnday.

„Adunarea Generală ar trebui să suspende Rusia din poziția sa din HRC (n.r. Human Rights Council) pentru încălcarea responsabilităților sale fundamentale ca membru”, spune Pawnday.

Aceasta continuă: „Consiliul de Securitate trebuie să lucreze la un acord care să asigure trecerea în siguranță și livrarea ajutorului umanitar în zonele afectate de conflict. Părțile în conflict ar trebui să reînceapă discuțiile de încetare a focului și să adere la pauzele umanitare convenite, susținute și asistate de Secretariatul ONU.”

Cât despre o intervenție militară, profesorul Valentin Constantin precizează că aceasta ar putea fi realizată, teoretic, și fără o autorizare a ONU, însă de către statele sau organizațiile care au această capacitate.

„Cea care o poate face este NATO. Aceasta ar fi o acțiune unilaterală, iar dl Biden (n.r. Joe Biden, președintele SUA) a explicat foarte clar: este exclusă o intervenție NATO”, mai arată profesorul Valentin Constantin.

Există și un precedent, chiar dacă a stârnit mari dezbateri la momentul respectiv. În timpul războiului din Kosovo, Consiliul de Securitate al ONU, prin voturile negative ale Rusiei și Chinei, s-a opus intervenției din 1999 a NATO împotriva Republicii Federale Iugoslavia ai căror lideri politici și militar instrumentau acte de genocid și purificare etnică în Kosovo.

Cu toate acestea, forțele NATO au bombardat forțele armate sârbe după ce au survolat inclusiv teritoriul României. Ulterior, ONU a declarat acțiunea NATO „ilegală, dar legitimă”.

O imagine generală care arată molozul și daunele văzute din parcarea postului de televiziune Novi Sad, distrusă în timpul raidului aerian NATO în Novi Sad, Iugoslavia, 13 mai 1999.

În declarațiile publice de până acum, însă, reprezentanții NATO și ai marilor forțe occidentale nu doar că au exclus varianta unei intervenții directe în Ucraina, ci și varianta propusă de președintele ucrainean Volodimir Zelenski ca NATO să blocheze accesul aeronavelor rusești deasupra Ucrainei, așa-numita no-fly zone.

Occidentul se teme că un astfel de gest ar putea fi interpretat de Rusia ca un act de război, cu efecte globale imprevizibile. Un alt treilea război mondial, cum l-a numit președintele american Joe Biden.

Cealaltă variantă, nedorită, ar fi ca Rusia să atace fie și „un centimetru” al unui stat membru NATO, ceea ce ar duce la activarea Art. 5 al Tratatului Alianței: un atac asupra unui stat membru este un atac asupra tuturor.

În schimb, marți, la Kiev, vicepremierul Poloniei, Jaroslaw Kaczynski, a propus trimiterea unei misiuni internaționale de menținere a păcii în Ucraina.

„Este necesar să avem o misiune de pace NATO - eventual o structură internațională mai largă - dar o misiune care să se poată apăra, care va putea opera pe teritoriul ucrainean”, a transmis Kaczynski în timpul unei conferințe de presă de la Kiev, citat de BBC.

Îți mai recomandăm Cehia, Polonia, Slovenia. Călătorie periculoasă la Kiev. Perspectiva unei „forțe de menținere a păcii”

Când a fost invocată R2P

Există însă și precedente când ONU a autorizat intervenții în baza R2P, chiar dacă nici atunci Rusia nu a votat favorabil, ci s-a abținut.

Prima rezoluție a ONU în care a fost invocată „responsabilitatea de a proteja” a fost adoptată pe 17 martie 2011, în timpul războiului civil din Libia. Rezoluția a fost propusă atunci de Franța, Liban și Marea Britanie și a fost votată de zece dintre membrii consiliului.

Alți cinci, printre care și doi permanenți – China și Rusia – s-au abținut. Printre altele, rezoluția prevedea autorizarea „tuturor măsurilor necesare pentru protejarea zonelor populate de civili”.

ONU a impus în Libia ceea ce și Volodimir Zelenski cere acum, „no fly zone” deasupra țării, iar două zile mai târziu forțele militare ale președintelui libian Muammar Gaddafi au fost atacate.

În 2011, forțele armate occidentale au atacat Libia sub umbrela ONU.

Mai întâi de avioanele de luptă ale Forțelor Aeriene Franceze, după care de submarine americane și britanice care au tras peste 110 de rachete de croazieră Tomahawk asupra țintelor din întreaga Libie, dezactivând capacitatea de apărare aeriană a regimului dictatorului libian.

O coaliție de 10 state din Europa și Orientul Mijlociu a participat inițial la intervenție, extinzându-se ulterior la 17. La 31 martie, NATO a preluat comanda operației. În octombrie 2011, dictatorul Gaddafi a fost ucis în timpul unui atac al Alianței.

Intervenția NATO din Libia, sub egida ONU, a dus la dezbateri despre dreptul comunității internaționale de a interveni în alte state. Fostul ambasador indian la ONU spunea atunci că acțiunea din Libia a „dat R2P un renume negativ”, însă mulți analiști au apreciat intervenția, chiar dacă aceasta a dus la schimbarea unui regim politic. Un regim politic acuzat de atrocități asupra civililor.

Baletul cuvintelor

Atacurile asupra civililor sunt invocate adesea de reprezentanții statului ucrainean, care cer astăzi ca NATO să intervină în războiul ordonat de Vladimir Putin.

Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a făcut mai multe apeluri către liderii occidentali, în conversații directe sau prin mesaje publice, să interzică dreptul avioanelor rusești de a intra pe teritoriul ucrainean și să intervină pentru a opri ceea ce el a numit „crimele de război” comise de Rusia.

„Ce rost are să spui ‘să nu se mai întâmple niciodată („never again”)’ timp de 80 de ani, dacă lumea tace când cade o bombă pe același loc cu Babi Iar?”, a spus Zelenski.

Your browser doesn’t support HTML5

Ultimii locuitori din Irpin, lângă Kiev, au rămas printre ruine și cadavre


„Never again” este sloganul asociat Holocaustului și altor crime împotriva umanității ce au avut loc în Europa în secolul XX. Babi Iar este o zonă din apropiere de Kiev, capitala Ucrainei, unde au avut loc unele dintre cele mai mari atrocități, comise de naziști, din timpul celui de-al doilea război mondial.

Volodimir Zelenski a vorbit din nou despre „crime de război” după ce maternitatea din orașul sudic Mariupol de la Marea Azov, a fost bombardată pe 9 și 10 martie, civilii din orașul încercuit nu au acces la apă, încălzire și alimente de circa două săptămâni, iar autoritățile au început să sape gropi comune pentru victimele civile ale confruntărilor.

În ciuda mesajelor puternice ale președintelui ucrainean, liderii occidentali nu doar că au refuzat intervenția, ci au evitat chiar să folosească în discursurile lor publice termeni precum „crime de război”, „genocid” sau „crime împotriva umanității”.

Savita Pawnday arată că, în opinia sa, temerea de limbajul dur al unora dintre șefii de guverne este justificată. „Statele au dorit să condamne invazia, care în sine nu este o crimă de război, ci mai degrabă ar putea fi o 'crimă de agresiune'.”, spune directorul Centrului global pentru responsabilitatea de a proteja.

„Atunci când liderii discută despre invazie, trebuie să fie atenți să caracterizeze actele comise de forțele ruse drept potențiale crime, fără a încadra invazia în sine drept o crimă de război – și probabil că această nuanță este motivul pentru care nu vedeți încadrarea crimelor de război mentionat ca frecvent.”

Comisia de Afaceri Externe a Camerei Reprezentanților din SUA audiază însă, miercuri, mai mulți experți pe tema „primelor semne ale crimelor de război și abuzurilor față de drepturile omului comise de armata Rusiei în timpul invaziei pe scară largă a Ucrainei”. Un semnal important, dacă va duce și la un punct de vedere oficial în care aleșii americani să nu se mai teamă de cuvintele care descriu ce se întâmplă în Ucraina.

Dincolo de sensul literar al sintagmelor „crime de război”, „genocid” sau „crime împotriva umanității”, alături de „epurare etnică” acestea au sensuri juridice diferite, recunoscute de tratatele ONU și sancționabile, post-factum, de tribunale internaționale. Cazurile Slobodan Miloșevici și Radko Mladic, din timpul războiului din Iugoslavia, sunt relevante în acest sens.

Potrivit ONU, „crimele de război” invocate de președintele ucrainean Volodimir Zelenski sunt menționate de Convențiile de la Haga și Geneva, chiar dacă, formal, nu există un document recunoscut la nivel internațional care să cuprindă toate încălcările care pot fi încadrate la crime de război.

Iată câteva dintre ele, stabilite de Convenția de la Geneva:

  • Ucidere intenționată;
  • Tortura sau tratament inuman, inclusiv experimente biologice;
  • Cauzarea intenționată a unei mari suferințe sau vătămări grave corpului sau sănătății;
  • Distrugerea și însuşirea pe scară largă a proprietății, nejustificată de necesitate militară și efectuată în mod ilegal;
  • Obligarea unui prizonier de război sau a unei alte persoane protejate să servească în forțele unei Puteri ostile;
  • Privarea intenționată a unui prizonier de război sau a unei alte persoane protejate de dreptul la un proces echitabil și regulat;
  • Deportare sau transfer ilegal sau detenție ilegală;
  • Luare de ostatici;

Your browser doesn’t support HTML5

Bombardamentele rusești omoară civili ucraineni care încearcă să fugă din Irpin

Sunt și alte semne că abordarea Occidentului privind „crimele de război” invocate de liderii și negociatorii ucraineni, s-ar putea schimba.

Senatul american a votat în unanimitate, marți, pentru a-l condamna pe Vladimir Putin drept „criminal de război”.

„Următorul pas pentru mine este să lucrez cu aliații noștri britanici și sper că și cu alții pentru a crea o celulă de informații care va pune la dispoziția publicului unitățile militare rusești implicate în crime de război și va începe să numească comandanții acestora”, a spus senatorul republican Lindsey Graham, unul dintre susținătorii proiectului de lege.

Iar Marea Britanie pare să nu stea nici ea pe loc.

Premierul Boris Johnson a discutat recent cu liderii coaliției Forța Expediționară Comună (JEF), alcătuită de zece țări din nordul Europei, detaliile ajutorului militar pe care îl pot acorda Ucrainei. „JEF poate acționa când NATO se gândește”, spune un oficial britanic citat de The Economist.