Există, mai există câteva nume far în arta pianistică a timpului nostru, a căror prezență pe afișul unui concert vor lumina orice atmosferă și umple instantaneu orice sală. Nelson Freire e unul dintre ei, prezența sa în Festivalul Enescu 2019 a însemnat o întâlnire de excepție cu publicul bucureștean, într-o interpretare minunată a interiorizatului concert 4, în Sol Major, op.58 de Ludwig van Beethoven, cu acompaniamentul Orchestrei Filarmonice din Sankt Petersburg, dirijate de Vassili Sinaisky. O interpretare admirabilă.
Nelson Freire a debutat în lumea magnifică și bizară a copiilor minune la vârsta de doar la 3 ani, la 12 câștigând Concursul Internațional de Pian de la Rio De Janeiro, cu ”Imperialul” beethovenian în fața unui juriu cu Lili Kraus, Marguerite Long și Guiomar Novaes, cea a cărei personalitate și artă interpretativă îl va influența decisiv, mai ales în ceea ce privește repertoriul chopinian, al cărui maestru Freire este considerat astăzi. Ca amănunt, Freire păstrează și astăzi partitura acelui Imperial, cu notele juriului pe ea, în special ale compatrioatei sale, care i-a fost un adevărat idol, așa cum declară peste tot, în toate interviurile. Au urmat studiile cu Bruno Seidlhofer la Viena și o carieră fulminantă pe scenele lumii, care continuă și astăzi cu sesiuni de înregistrări, turnee și o viață privată departe de lumina reflectoarelor. Un mare timid în viața de zi cu zi, un artist capricios, ca mai toți marii artiști, Nelson Freire are o relație specială cu Martha Argerich, cu care formează un duo celebru în mult-așteptate recitaluri camerale la 4 mâini. Este și un redutabil interpret în domeniul cameral, colaborând cu nume mari, între care se detașează Gidon Kremer și Misha Maisky. La vârsta de 74 de ani, pianistul brazilian e unul dintre marii pianiști ai lumii, anul acesta fiind distins cu prestigiosul Lifetime Achievement Award la Gala Premiilor International Classical Music care a avut loc la Lucerna în Elveţia, un premiu de recunoaștere artistică internațională pentru întreaga sa carieră artistică.
De recunoștiință are parte încă de la intrarea în scenă și la București. E așteptat, chiar iubit și în acest colt de lume, se simte din căldura instantanee a aplauzelor de bun venit. Tușeul minunat al pianistului e superb de la chiar atipica introducere a motivului celor trei note, una dolce și aerată, așa cum va fi pe întreg parcursul partiturii. Nimic din vehemența beethoveniană, nici chiar accentele sforzando nu sunt violente la marele pianist, totul e senin și iluminat. Ușurința cu care cântă e dintr-o altă lume, iar orchestra din Sankt Petersburg îl acompaniază sfiicios în prima parte Allegro moderato, ca și cum n-ar vrea să tulbure în nici un chip grația pianistului, absorbit în lumea lui și a lui Beethoven. Sinaisky e foarte atent, îl înlocuiește pe marele Yuri Temirkanov, care a contramandat din motive de sănătate, și are cu siguranță conștiența dublei misiuni, aceea de a suplini perfect absența directorului său și de a-l însoți cât mai bine posibil pe Freire în prima parte a simfonicului. Ceea ce se și întâmplă, sfioșenia se risipește chiar înainte de lunga cadență solo pe care Nelson Freire o va cânta cu abandon și o pasiune reținută, fără revărsări de efuziune facile, cu solemnitatea înnăscută a unui mare interpret. Acordurile finale ale Allegro-ului introductiv risipesc total timiditatea instrumentiștilor care și-au revenit, orchestra foarte tînără a rușilor e împreună cu Freire, ca atitudine și dozaj. Pianistul e magnific în Andantele median, reflectat într-o superbă concentrare interioară, cu un admirabil dialog între pian și orchestră, între legato-ul de vis al brazilianului, conciliant și reflexiv, cu juxtapunerea implacabilă a corzilor din orchestră, în optime cadențe forte-staccato, o adevărată confruntare ideatică, magistral expusă. În vîrtejul rondo-ului final virtuozitatea pianistului va trage după el ansamblul orchestral, în tempo și intenție, ca un mănunchi de raze strălucitoare care urmează docil o cometă, una admirabilă, Nelson Freire. O mare de aplauze, pianistul e chemat la rampă de 6-7 ori, cred că sunt cele mai vocale și calde aplauze din ediția de anul acesta a festivalului. Va răsplăti uralele publicului cu un bis de poveste, pe care îl cântă mereu și peste tot în lume, o melodie de Gluck/Sgamabati din Orfeu, nostalgic și recunoscător omagiu adus celei pe care o numea și o numește în continuare, în toate interviurile sale, ”idolul meu”. Iată un fragment dintr-un documentar despre Nelson Freire în care e vorba de exact acest bis și de marea lui profesoară, Guiomar Novaes – de urmărit emoția din ochii, vocea și gestica pianistului:
După pauză rușii defilează în Titanul mahlerian, Simfonia I-a în Re Major. Sankt Petersburg, una dintre cele mai vechi orchestre ale Russiei și orchestra curții imperiale pe vremuri are o îndelungă tradiție în simfonismul romantic și post-romantic. O interpretare tipică și bună, cu ceva dezlănțuiri de patos rusesc în mai ales solo-urile instrumentale fermecătoare timbral și melodic din partea a III-a ”Feierlich und gemessen, ohne zu schleppen”, cu Vassily Sinaisky ca la paradă pe podium. Alles Gute von Sankt Petersburg, în seara asta românul Christian Badea îi va dirija într-un program Enescu-Dvorak, cu Vadim Repin solist în Concertul 2 de Șostakovici. Pe mâine!