Din nou Berliner Philarmoniker la Sala Palatului, un tur de forță Schönberg-Ceaikovski, cu concursul violonistei Patricia Kopatchinskaja, un simfonic care a întărit și mai mult convingerea că dirijorul Kirill Petrenko e un vizionar, unul original.
Sub bagheta lui Kirill Petrenko, muzica ajunge la inimi întotdeauna filtrată cu rigurozitate de minte, de cerebralitate. Iar până la urmă, un „anti-anti maestro” înseamnă, un maestru plin, nu-i așa?
Schönberg op.36 nu e chiar cea mai accesibilă muzică pentru vioară și orchestră din istorie. Trebuie insistat ca să ajungi la o relație cu această partitură pentru „violoniști cu 6 degete”, o spune chiar Patricia Kopatchinskaja: ”pe măsură ce îl cânți, te îndrăgostești de el”. Cred că doar cei care îl interpretează ajung să se îndrăgostească de această muzică grea, complicată și destul de aridă pentru urechile obișnuite mai mult cu Mozart sau Mendelssohn. ”Pat Kop”, cum o alintă fanii, apare vioi în scenă. E desculță – și la repetiție a lucrat așa – poartă o rochie albă, angelică, Doctor Faustus a fost tot timpul acolo, pe scenă, pentru mine e o trimitere la Thomas Mann, e asociere subiectivă cu partitura mai cunoscută și mai digerabilă a pupilului lui Schönberg, Alban Berg, pe care o cunosc mai bine. Bineînțeles că Adrian Leverkuhn nu e din filmul ăsta, părintele dodecafoniei a scris concertul pentru vioară în 1936, pe când preda undeva în California. Prima audiție, patru ani mai târziu, aparține lui Louis Krasner, cu Philadelphia Orchestra și Leopold Stokowski, astăzi nu foarte mulți violoniști avându-l în repertoriu. Nu degeaba Jascha Heifetz a spus că e o muzică imposibil de cântat. Patriciei Kopatchinskaja îi revine meritul de a-l fi readus pe scenele de concert și în atenția marelui public, așa cum această împătimită a muzicii contemporane a făcut cu partituri mai noi sau mai vechi, de la György Ligeti, Luigi Nono, György Kurtag, Galina Ustvolskaja, până la Erwin Schulhoff, Fazil Say sau Michael Hersch.
Dacă interpretarea Patriciei Kopatchinskaja a convins fără echivoc, mai ales prin tehnica desăvârșită, toată lumea din sală a înțeles și a spus da, Pat Kop este chiar îndrăgostită de muzica modernă
„Prudența e moartea muzicii”, crede Pat Kop, citându-l pe Stendhal, ca motto, pe prima pagină a site-ului ei oficial. Violonista născută în Basarabia respiră pînă la ultimul por pasiunea pentru risc. Și dacă interpretarea ei de aseară a convins fără echivoc, mai ales prin tehnica desăvârșită, toată lumea din sală a înțeles și-a spus și că, da, fata asta e îndrăgostită de muzica modernă. E o lucrare pentru minte, care solicită extraordinar solistul și orchestra, mai ales tehnic. Ai nevoie de virtuozitate pentru asemenea muzică, pe care, fără probleme, interpreta a survolat-o magnific, cu o lejeritate dezarmantă. Vioara debutează insidios în prima parte Pocco Allegro, cu un Kirill Petrenko încordat la pupitru ca un arc-metronom de oțel. Motivul tulburător e desfăcut apoi multicelular, nu fără recrudescențe ale angoasei în solo-ul fenomenal. Angoasa e permanentă, chiar și în mai respirabilul Andante grazioso median, arcușul e suav în introducere ca să plonjeze imediat în lugubru, pasiunea crește secondată de tema fin creionată de un solo de corn con sordini, timpanii măresc suspansul, Kopatchinskaja trăiește din toată ființa zbuciumul expresiv, expresionist. E departe, în lumea ei fără nici o plasă de siguranță. Orchestra lui Petrenko, sobră ca și el, acompaniază țesături complicate în pizzicato-uri contratimpate. Suntem în partea a III a Finale Allegro, cu un bizar sentiment al imediatului. Violonista trăiește excesiv notele, prin cascade de glissando-uri ce electrizează atmosfera, alămurile accelerează din nou și brusc, o percuție milităros-burlescă dă timpul înapoi.
Urmează cadența finală, lungă și îngrozitor de tehnică, susținută arar de piloni armonici rarefiați până la concluzia brusc triumfătoare a ansamblului. Cutremurată, ca ieșită din transă, Pat Kop e din nou umană, ca un înger exterminator care își pierde aripile și aterizează cu picioarele desculțe pe pământ, epuizat după o bătălie finală în neant. Dirijorul zâmbește și o îmbrățișează fratern. E gata, s-a terminat.
Bisul, cerut cu insistență de publicul nesatisfăcut după incriptata pagină concertistică, vine să panseze inimile din sală: cu delicatețe, Kopatchinskaja aduce în centrul scenei un violonist de la pupitrul al doilea. Ni-l prezintă într-o bună limbă română. Este vorba despre Laurențiu Dincă, violonist născut la București care în seara concertului a aniversat 35 de ani de Berliner Philarmoniker.
Urmează un bis în duo, cei doi violoniști interpretând admirabil Baladă și Joc de György Ligeti, cu un semnal corno di caccia între ele, dirijat cu aplomb chiar de către solistă. Sala plină e imediat în extaz, emoția e la cotele apogeului, instrumentiștii își îmbrățișează confratele. Și Petrenko îl strânge în brațe pe violonistul român, Pat Kop e modestă și zâmbitoare, în plan secund, și-a făcut datoria și încă o faptă bună.
*Spre lămurire, iată povestea lui Laurențiu Dincă, un alt dar emoționant, video de această dată, făcut de colegii săi din Berliner Philarmoniker:
După pauză, mult-așteptata de public Simfonie a V a de Ceaikovski. Am fost fericit, încă de la repetiția generală, o plăcere să-l vezi pe Kirill Petrenko lucrând chiar pe detalii, pasaje de legătură, accente și mult diminuendo, chiar subito, cerut cu insistență instrumentiștilor. Mi-a plăcut foarte mult versiunea fără efuziuni suplimentare – muzica lui Piotr Ilici e și-așa destul de patetică. Lectura dirijorului de origini rusești la pupitrul Berliner Philarmoniker a fost una aerisită, fără aproape deloc legato, cu fraze întotdeauna clar delimitate și pasaje aproape martelate în locul siropului cu care ne obișnuiesc mulți alții. Impresionante de la chiar primele acoduri, sonoritățile întunecate, într-un imperceptibil pianissimo, volumele mezzo piano, construcțiile în crescendo care au oprit respirațiile, și mai ales accentele subito, de năucitor efect. Intro-ul celebrei părți secunde Andante cantabile con alcuna licenza e tot un pianissimo nepământean, iar cornul, - ah cornul! Nu credeam să ascult vreodată nuanțe în tușe atât de eterate la instrumentul ăsta. Superb și valsul Allegro moderato din a treia parte – Petrenko a insistat pe efectul ușor burlesc, nu, nu e un vals dansat în salon, e o muzică grațioasă, dar una care se întâmplă în imaginație, în amintirile dureroase.
Dirijorul taie cu mîna stângă orice efuziune a corzilor și stopează elanul suflătorilor. În contratimp cornii, cu surdină, îngheață pur și simplu grația valsantă, fagotul e cinic iar clarinetul cântă cu o dulceață suspectă contra-tema amară. Am fost bucuros când în cezura ultimei părți, chiar înaintea vârtejului final, nu a aplaudat nimeni. Se întâmplă și la case mai mari, ce-i drept mâna dirijorului a stat ridicată ferm pe toată durata respirației din partitură. Finalul e apoteotic. Aplauze, jumătate de sală în picioare, cred că, de fapt, românii sunt un popor nu foarte de greu de mulțumit. A doua seară cu berlinezii a fost din nou una extraordinară. Nu mai era loc de bis după o asemenea bijuterie.
PS. La finalul repetiției generale, dirijorul le-a mulțumit instrumentiștilor săi pentru concertele de la București. Le-a vorbit despre „Zusammenarbeit”, muncă împreună, cooperare. Sărutul fugar cu palmele duse la buze și apoi brațele larg deschise de către dirijor spre orchestră au fost răsplătite cu un ropot entuziast de aplauze și arcușe în pupitru. Mulțumim și noi, Kirill Petrenko, mulțumesc Berliner Philarmoniker!