Interviu | Autorul Legii dreptului de autor: Politicienii au folosit-o pentru a-i proteja pe plagiatori

Principalele declarații:

• Legea Dreptului de autor și a drepturilor conexe a fost o condiție a aderării României la Uniunea Europeană și prevedea inclusiv pedepse cu închisoarea, fiind considerată o infracțiune;
• Modificările aduse în timp au fost cu precădere de natură politică, pentru a face mai ușoară motivarea plagiatului;
• Cazul Ponta a produs cele mai dezastruoase modificări, astfel încât articolul care definește plagiatul ca infracțiune să nu poată fi aplicat;
• Deși suspiciunea de plagiat al fostului ministru al Educației, Sorin Cîmpeanu, a creat impresia că se poate renunța la calitatea de autor, Legea 8/1996 nu permite nici renunțarea, nici înstrăinarea calității de autor;

Europa Liberă: Cum s-a născut Legea dreptului de autor în România?

Eugen Vasiliu: De la explozia circulației operelor de autor, după inventarea tiparului, ideea de a proteja drepturile autorilor a căpătat treptat importanță în toată lumea.

România a intrat în rândul lumii sub domnia lui Cuza, prin Legea presei din 13 aprilie 1862, care conținea un capitol de prevederi exprese prin care se recunoștea autorilor de opere literare, muzicale și opere artistice de orice fel drept de a se folosi de acestea „ca de o proprietate” în tot timpul vieții lor (reproducerea, vânzarea sau cedarea operelor).

Aceleași drepturi le aveau și moștenitorii timp de 10 ani de la moartea autorului. Cu condiția reciprocității, drepturile le erau recunoscute și străinilor.

Juristul Eugen Vasiliu a elaborat Legea dreptului de autor, votată în Parlamentul României ca Legea 8/1996. El a fost director general al Agenției Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor între 1992-1996, apoi senator. Între 2000-2010 a fost director gen. adj. al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

O lege special dată pentru dreptul de autor apare abia în 1923, Legea proprietății literare și artistice, unde acest drept este reglementat în sensul cel mai modern, ca un drept moral, netransmisibil și la care nu se poate renunța, diferit de dreptul patrimonial, legat de utilizarea operei, care se poate ceda contra plată. Dreptul de autor se moștenea pentru 30 de ani de la moartea autorului.

A urmat apoi o legislație comunistă fragmentară, până la Decretul 321 din 27 iunie 1956 care a abrogat tot ce se adoptase până atunci, punând totul pe baze ideologice noi.

Abia după 1989 a devenit necesară o nouă lege a dreptului de autor, ca urmare a schimbării peisajului politic în România și în lume, precum și datorită coagulării unui consens politic național de aderare la UE.

Europa Liberă: Ce este dreptul de autor, ce protejează acesta?

Eugen Vasiliu: Legea 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, sau în limbaj internațional, legea copyright, a fost una din cele mai moderne din Europa la timpul ei, a beneficiat de experiența și asistența în domeniu ale celorlalte țări europene și de existența Organizației Mondiale de Proprietate Intelectuala (OMPI), cu toate reglementările internaționale încheiate sub egida acesteia.

Fără să intrăm în detalii tehnice, definiția dreptului de autor sună așa, în primul articol al legii:

„Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat în condițiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial.

Opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată”.

Vedeți așadar că legea are ca subiect persoanele fizice care au creat opera. Uneori beneficiul se poate extinde asupra unor persoane juridice, moștenitori, editori.

Sunt protejate prin lege drepturile asupra unei mari varietăți de opere, de la literatură, muzică, artă, cinematografie, arhitectură, fotografie, programe de calculator, manuale etc.

Nu beneficiază de protecție, de exemplu, conceptele, teoriile, textele și însemnele oficiale, știrile și informațiile de presă, mijloacele de plată etc.

Europa Liberă: A existat pe vremea comunismului o protecție legală a dreptului de autor?

Eugen Vasiliu: Da, exista Decretul 321/1956, care proteja drepturile personale nepatrimoniale ale autorului (numite azi drepturi morale) mergând până la dispoziții penale care incriminau infracțiunea de „însușire fără drept, în orice mod, a calității de autor al unei opere științifice, literare, muzicale, de artă plastică, din domeniul arhitecturii și sistematizării sau al oricăror alte opere de creație intelectuală”.

Până aici totul ar fi fost corect. Din păcate, realitățile istorice ale epocii comuniste au creat un context care a favorizat mai ales în mediul academic acceptarea binevoitoare a „însușirii fără drept”. Foarte mulți profesori de valoare, cei care nu au fost băgați în pușcării, s-au văzut brusc în situația de a-și rescrie cursurile neconforme cu noua linie politică, adaptându-le prin copiere la operele științifice model, publicate în domeniul lor de autorii sovietici.

Atunci s-a deschis Cutia Pandorei și o procedură conjuncturală cum este plagiatul a devenit regulă, prin banalizarea răului. Generații de profesori au practicat și au tolerat plagiatul și generații de studenți au profitat și au devenit la rândul lor profesori. În epocă se spunea chiar că această practică stimula cititul surselor, iar prin dactilografiere în vederea preluării se fixau noțiunile. Altfel spus: copiind, învățai!

Dar tehnologia a aruncat în aer acest „profit”, pentru că internetul oferea sursele pe tavă, iar calculatorul desăvârșea totul prin copy-paste, înlăturându-se astfel necesitatea minimei lecturi a materialelor copiate de către cel care redacta o lucrare.

Europa Liberă: După 1989, ce a fost cel mai greu de trecut prin votul politic privitor la această lege?

Eugen Vasiliu: În martie 1996 legea nu a fost greu de trecut prin votul politic. Adoptarea unei astfel de legi a fost în mod expres una dintre condițiile de aderare la UE și forma ei a fost negociată îndelung. În plus, caracterul foarte tehnic al limbajului nu dăduse încă idei politicienilor despre avantajele sau dezavantajele adoptării.

Europa Liberă: Cum s-a modificat în timp Legea 8/1996?

Eugen Vasiliu: Există mai multe tipuri de modificări. Legea 8/1986 s-a modificat în primul rând pentru a prelua Directivele Europene în materie, generate de apariția unor noi realități tehnice, dar și pentru adaptarea la unele realități românești, cum ar fi idiosincraziile personale la ideea de asociere pentru un scop util comun. Acestea sunt modificările pozitive.

Dar sunt și modificări negative. Ele s-au produs când politicienii au constatat că legea îi poate încurca. Și atunci au făcut totul ca să o castreze.

Europa Liberă: Cum era încadrat plagiatul la început, cum e acum?

Eugen Vasiliu: Concret, în forma sa inițială, Legea 8/1996 prevedea la art 141:„Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amenda de la 500.000 lei la 10 milioane de lei fapta persoanei care își însușește, fără drept, calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoștința publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”.

Pe scurt, plagiatul era infracțiune, iar acțiunea penală se punea în mișcare dacă persoana vătămată depunea o plângere.

După apariția cazului Ponta, politicienii au căutat pe toate căile să schimbe acest articol astfel încât să nu mai poată fi aplicat.

În acest moment, articolul privind plagiatul arată diferit, iar ce e complet nou este posibilitatea împăcării. Deci:„Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta persoanei care își însușește, fără drept, în întregime sau în parte, opera unui alt autor și o prezintă ca o creație intelectuală proprie”, spune art. 197 din noua formă a legii.

Emilia Șercan a documentat cazul de plagiat al fostului premier Victor Ponta în volumul Cazul Ponta. Reconstituirea celui mai infam plagiat din istoria României

Împăcarea care înlătură răspunderea penală, (preluată probabil în mod absurd de la infracțiunea de viol!) este imorală ca politică penală, deoarece creează premisele unor negocieri care pot deveni regulă, cum ar fi vânzare de lucrări gata făcute, acordul profesorului coordonator de a se copia fără citare din lucrările lui etc.

În al doilea rând, nu repară paguba cumpărătorului înșelat prin publicarea lucrării sub un alt nume, în plus facilitează comiterea a încă unei infracțiuni distincte de plagiatul propriu-zis, și anume înșelarea cumpărătorului.

Europa Liberă: Cum rămâne cu organismele abilitate să verifice lucrările academice, doctoratele, abilitările?

Eugen Vasiliu: Oricum, pentru declanșarea urmăririi penale este necesară o cercetare tehnico-știițifică făcută de un organism competent care să certifice documentat existența plagiatului.

Și aici s-a încercat și se încearcă și în prezent de către politicieni îngreunarea oricăror demersuri, prin modificarea legilor care guvernează aceste organisme (CNADTCU, senate universitare etc.), iar lumea academică, pentru motivele istorice arătate mai sus, nu are încă puterea de a reacționa vehement, din cauza musculiței de complicitate îndelungată de pe căciulă.

Europa Liberă: Îi auzim pe plagiatori motivând că pe vremea lor nu exista obligația de a folosi ghilimele într-o lucrare științifică. De fapt, de când se citează cu ghilimele și se indică sursa?

Eugen Vasiliu: Regula citării este străveche și vine din bunul simț. Chiar și în antichitate, mari autori s-au plâns de lipsa citării și demascau plagiatul ca pe un „furtum laudis”.

În epoca modernă, citarea vine din bunele practici academice existente în școlile prestigioase și nu a fost niciodată impusă de o lege explicit, dar a fost solicitată mereu, ca o consecință a incriminării penale a furtului intelectual.

Europa Liberă: Este posibilă, conform legii, renunțarea la calitatea de autor?

Eugen Vasiliu: Dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al unei opere este, așa cum am arătat, prevăzut de lege printre drepturile morale. Iar Legea 8/1996 mai prevede la art. 11 că „drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări”.

Legea 8/1996 are deci o prevedere foarte clară privind renunțarea la calitatea de autor, care nu lasă loc intereselor personale sau vreunei voințe politice buimace. Într-adevăr, nu se poate ca odată dobândită (mai ales prin fraudă) și afișată public în folos personal, să renunți senin la calitatea de autor pentru a fi scutit de complexitatea rigorilor legii, sau pentru a sprijini pe cineva. Doar prin aplicarea sancțiunilor legii calitatea de autor se poate pierde.

Europa Liberă: Când e gratuită folosirea unei opere sau a unor fragmente (muzică, film, teatru, literatură etc.)?

Eugen Vasiliu: Aici trebuie lămurit ce înseamnă drept patrimonial. Autorul, potrivit art.12, are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții. Evident că aceste drepturi se numesc patrimoniale pentru că se pot ceda în condițiile legii contra unor sume negociate liber. După moartea autorului moștenitorii beneficiază de drepturi timp de 70 de ani.

Drepturile morale se referă la conținutul operei, la respectarea integrității ei, la decizii privind numele sub care va apărea opera sau pretenția de a fi recunoscută.

Principiul general, recunoscut pe plan mondial, este folosirea gratuită conformă bunelor uzanțe, fără a abuza sau prejudicia dreptul de autor. Toate legile din lume consacră acestei probleme un capitol întreg foarte detaliat, iar legea română o face la capitolul Limitele exercitării dreptului de autor (articolele 35-39). Nu sfătuiesc pe nimeni să abordeze această problemă în practică bazat pe zvonuri, fără consultarea legii, pentru că sunt chestiuni foarte subtile, iar riscurile de a plăti despăgubiri uriașe sunt foarte mari.

Trebuie spus totuși că uneori aparenta ticăloșie, în sensul de a folosi după bunul plac muzică, fotografie, video sau softuri etc., se combină cu ignoranța, cu necunoașterea legii. De aceea, eforturile preventive de a duce informațiile privind proprietatea intelectuală în școli sunt apreciate de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) și de EUIPO (organizația similară europeană).

România este unul dintre puținele state la nivel mondial, conform statisticilor OMPI, care deține în prezent o programă școlară pentru disciplina opțională Educație pentru Drepturile de Proprietate Intelectuală, aprobată prin Ordinul Ministrului Educației în anul 2015.