Țară în Service | Doctori în maculatură. De ce multe lucrări de doctorat din România sunt irelevante

Numărul absolvenților de doctorat din România s-a înjumătățit în ultimul deceniu, de la peste 5.000 între 2011-2012, la sub 2.500 în prezent. În jur de 40.000 de teze au fost realizate în acest timp. Dincolo de numere, multe dintre lucrări se dovedesc irelevente din punct de vedere academic. Și nu e doar frauda, documentată adesea în anchete de presă privind plagiatele, ci și calitatea în sine a lucrărilor.

Sunt 50 de instituții organizatoare de studii de doctorat (IOSUD) în România, universități şi Academia Română, conform listei disponibile pe site-ul Ministerului Educației.

Absolvenţii de masterat pot obţine un doctorat atât la universităţile din centrele universitare cunoscute, București, Cluj, Iași, Timișoara, dar și la Pitești, Ploiești, Arad, sau chiar la Petroșani.

Doctoratele au o durată de trei ani şi sunt realizate în cadrul celor aproape 190 de şcoli doctorale active în România, cu aproape 400 de domenii de studii.

Apetitul pentru studiile doctorale a intrat însă într-un declin începând cu 2014, numărul absolvenţilor de doctorat ajungând la jumătate faţă de cel de acum 10-12 ani.

În anul universitar 2020-2021 au fost peste 2.400 de absolvenţi de doctorat, cel mai ridicat nivel din ultimii cinci ani, dar mult sub cifrele din anii 2011-2013, arată datele transmise de Institutul Naţional de Statistică (INS), la solicitarea Europei Libere.

Domeniile cu cei mai mulţi absolvenţi au fost arte şi ştiinţe umaniste (peste 550), inginerie, prelucrare şi construcţii, sănătate şi asistenţă socială, respectiv afaceri, administraţie şi drept.

Numărul „doctorilor”, la jumătate faţă de acum zece ani

Astfel, la final de an universitar 2007-2008 aproape 2.500 de cercetători au obţinut titlul de doctor, nivel asemănător cu cel din prezent. După acel an, trendul a fost în creştere, cu peste 5.000 de absolvenţi la finalul anilor 2010-2011 (când s-a înregistrat un vârf de peste 5.600 de absolvenţi) și 2011-2012.

Numărul absolvenţilor de doctorat a scăzut începând cu anul universitar următor: 1.900 în 2016-2017 şi 2017-2018. În ciuda uşoarei creşteri de atunci până în prezent, nivelul de la finalul anului 2020-2021 este la jumătate faţă de cel de acum 10 ani.

Chiar şi aşa, vorbim de peste 45.000 de teze de doctorat aprobate de către universităţi şi CNCTADU din 2008 încoace.

Scăderea doctorilor se înscrie într-un declin al numărului de studenţi şi mai ales masteranzi, subliniază prorectorul Universităţii de Vest din Timişoara, Mădălin Bunoiu, preşedinte din acest an al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS).

„Din păcate, studiile de masterat (necesare înscrierii la doctorat, n.r.) devin aproape irelevante pentru piaţa muncii, pentru că ele nu reprezintă o condiţie fără de care să nu poţi accede în poziţii bune, bine plătite, rămân relevante doar pentru sectorul public sau o carieră în zona cercetării sau a învăţământului superior”.

Un alt motiv îl reprezintă încheierea ciclului de burse doctorale obţinute de universităţi prin Programele Operaţionale Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU 2007-2014), care puteau oferi doctoranzilor, în cadrul proiectelor susţinute din fondurile europene alocate masiv în acea perioadă, o sursă de venit suplimentar.

„Bursa de doctorat (aproximativ 1.500 de lei, exclusiv pentru doctoranzii de la buget) nu este foarte atractivă. La bagajul de cunoştinţe care să îţi permită să faci o lucrare de cercetare avansată poţi găsi un loc de muncă mai bine plătit”, a adăugat Mădălin Bunoiu.

Șeful ARACIS admite că ar mai putea fi o cauză pentru această scădere de interes: plagiatul.

Cercetarea, una din marile probleme ale universităților românești

Impactul scăzut al cercetării academice, cu excepţiile de rigoare, e o altă cauză pentru care universitățile românești sunt în coada topurilor internaţionale.

În primele 1.000 de universități din ediția publicată anul acesta a topului Times Higher Education au fost incluse doar două universităţi din România, Academia de Studii Economice şi Universitatea de Medicină şi Farmacie (UMF) Cluj. Criteriile au în vedere predarea, cercetarea, citările, veniturile și perspectivele internaționale.

Atât cele două, cât și celelalte universități românești incluse între cele 1662 clasificate, dar în afara topului 1000, stau cel mai slab la capitolul cercetare. Universitatea Babeș-Bolyai este în categoria 1001 - 1200, Universitatea din București în grupul 1200 - 1.500, în timp ce Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași este în categoria 1500+.

În acelaşi timp, faimosul top Schanghai (Academic Ranking of World Universities - ARWU) - care selectează la rându-i primele 1.000 de universităţi ale lumii, a fost un miraj mulţi ani pentru universităţile de top româneşti.

În 2021, doar Universitatea Babeş-Bolyai (UBB) a fost inclusă în ierarhie, pe poziţia 800-900. Clasamentul ia în considerare publicaţiile şi articolele din sfera ştiinţelor şi parţial ştiinţe sociale indexate în portalul de specialitate Web of Science.

Pe cât de impresionantă poate fi includerea în clasamentul respectiv, UBB a fost însă în centrul controverselor legate de analizarea lucrării de doctorat, susţinută aici în 2018 de ministrul Afacerilor Interne, Lucian Bode.

Este doar o nouă speţă din şirul scandalurilor de plagiat cu politicieni doctori sau alţi demnitari cu funcţii publice înalte, din ultimii ani şi care au aruncat o umbră serioasă de îndoială asupra sistemului universitar autohton.

Asta în defavoarea inclusiv a cadrelor didactice şi cercetătorilor din domeniul academic, care lucrează cu profesionalism în domeniu.

În condiţiile în care suspiciunile legate de cazurile amintite vizează şi calitatea îndoielnică a tezelor, după cum a subliniat şi jurnalista Emilia Şercan, Europa Liberă a încercat să vadă care este imaginea de ansamblu a ceea ce înseamnă doctorat în România secolului XXI.

De la civism, la doctorat

Licențiat în Jurnalism, în prezent vicepreședinte Active Watch, Ionuț Codreanu a decis să înceapă, la 40 de ani, un doctorat la Facultatea de Sociologie a Universității București.

„Am vrut să îmi testez capacitatea de a explora și învăța lucruri și abordări noi legate de lumea în care trăim”, explică doctorandul, aflat în anul I.

Cu aproape 20 de ani de experiență în domeniul civic, a ales o temă de cercetare inspirată din familie, legată de „comportamente de auto-îngrijire (și auto-medicație) printre persoanele trecute de vârsta de 60 de ani”.

În ciuda scandalurilor recente de plagiat, cursurile de până acum pun accent destul de mare pe etică și pe modul de redactare al lucrării, afirmă el.

„Cerințele sunt de bun simț: să nu furi și să nu minți. Dimensiunea calitativă e mai complexă, pentru că presupune mai multe filtre de validare – primul fiind coordonatorul, iar următoarele fiind experți din domeniu”.

Își dorește o teză de doctorat „pe bune”, chiar dacă sistemul i-ar putea permite să parcurgă mai degrabă formal acest drum.

„Dacă mi-aș propune să mă strecor printre proceduri e ca și cum mi-aș propune să mă strecor prin propria mea existență. Sper ca la finalul acestei experiențe să fiu mai mult decât un doctor și să am suficiente neliniști și întrebări cât să continuu explorările”.

„Dacă nu îţi place să citeşti, să răscoleşti, atunci nu fă doctorat!”

Rolul doctoratului acesta ar şi trebui să fie: să deschidă un drum de cercetare mai puțin bătătorit, pe care cercetătorul să îl aprofundeze și ulterior, subliniază istoricul Varga Attila (44 de ani), cercetător la Institutul George Bariț al Academiei Române.

„Rolul doctoratului e sa aduci ceva nou și să creezi punti... Din punctul meu de vedere dacă nu îți place să citești, să cauți... să răscolești, să descoperi lucruri noi nu are sens să faci doctorat”, explică el.

Își întărește afirmațiile cu faptul că doctoratul pe care l-a susținut, în urmă cu mai mulți ani - pe tema relației Biserică - stat - francmasonerie în Ungaria secolului al XIX-lea - l-au dus la fonduri documentare inedite, neexplorate până atunci.

Mai mult, l-a învățat să lucreze interdisciplinar, colaborând ulterior cu medici, ingineri, specialiști în fizică nucleară, sau în diverse nișe istorice.

„După ce ai terminat un doctorat, o carte, dacă nu ai în fata ochilor un orizont nou ceva nu e în regulă cu cercetarea aceea, or ai făcut-o pentru că tema i-a plăcut profesorului și nu ție, ori n-ai înțeles îndeajuns tema, dar ceva e”.

Este în legătură permanentă, ca îndrumător, cu studenți și masteranzi care doresc să își aprofundeze studiile.

„Îmi dau seama din contactul cu ei că ceva lipsește în sistemul nostru universitar: mentorii care să te îndrume și să îți deschidă orizonturile. Cineva mi-a spus un adevăr dureros: actualul sistem de educație, mai ales la nivel universitar, e mai mult gândit pentru profesori decât pentru studenți”.

A avut ocazia să constate în colaborările cu cercetători de la universități de top din străinătate, că „ei aleg teme grație cărora pot vedea/construi conexiuni globale”.

„Cu cât atingi cu cercetarea ta spații cât mai largi, cu atât tema e mai valoroasă și mai complexă. Deci mai bine plătită”, adaugă cercetătorul, mărturisind că în tot parcursul de cercetare, un singur profesor, academician în fapt, l-a îndrumat să gândească global.

„Eu încerc să le spun studenților cu care lucrez să gândească temele lor... să descopere noi perspective mai ales dacă fac doctorat. Îmi spun că nu asta li se cere pentru că nici temele lor de multe ori nu depășesc frontiere etnice, naționale”, a mai spus cercetătorul.

Coordonatorii de doctorat sunt de prea puține ori și mentori reali, în condițiile în care unii dintre ei au simultan 8, 10 și chiar 12 doctoranzi, a conchis el.

De altfel, conform criteriilor de evaluare ARACIS, într-o universitate procentul de conducători de doctorat cu un număr de 8-12 doctoranzi trebuie să fie de maxim 20%.

Temele abstracte, mai apreciate de unii coordonatori decât cele „la zi”

În lipsa mentoratului și a îndrumării reale, reușita și relevanța doctoratului ajunge să depindă exclusiv de sârguința și seriozitatea doctorandului, ne-a spus, sub protecția anonimatului, un absolvent de doctorat în domeniul comunicării.

„Ce m-a frapat, de la prima întâlnire cu ceilalți doctoranzi și coordonatori, a fost că erai încurajat spre abordări abstracte. Dacă veneai cu o temă nouă, cel puțin pentru România, foarte conceretă, profesorii nu prea reaușeau să îți ofere sprijinul necesar, pentru că ei înșiși nu erau foarte la zi cu cele mai noi evoluții în domeniu”, ne-a spus acesta.

În aceste condiții, lucrările de doctorat ajung de multe ori să compileze cărți, cercetări deja existente, iar contribuția proprie să fie mai degrabă una formală, publicată în reviste fără o relevanță reală pentru public sau pentru comunitatea științifică internațională.

„Nu poţi face cercetare avansată cu salariu de muncitor!”

Puțini dintre coordonatorii doctoranzilor sunt racordați la rețele internaționale de cercetare, sau se bucură de recunoaștere științifică internațională, astfel că doctoratele nu au nici ele un impact, spune Norbert Petrovici, conferențiar la Universitatea Babeș-Bolyai (UBB).

Autor a numeroase studii aplicate, pe locuirea și obiceiurile urbane, mobilitate, spune că nu a făcut demersuri pentru abilitarea sa de a conduce doctorate tocmai pentru că nu simte că este o voce în domeniu la nivel internațional.

În Top 2% al oamenilor de ştiinţă din lume, publicat anual de Universitatea Standford şi platforma Elsvier, au fost incluşi anul trecut 190 de cercetători români, dintr-un total de aproximativ 190.000, din circa 7 milioane de oameni de ştiinţă la nivel global.

Chiar dacă este prezentată ca o realizare de către fiecare universitate prezentă în top, poziţiile ocupate de cei mai mulţi dintre cercetători sunt peste poziţia 100.000.

În lista Highly Cited Researchers, care grupează cei 1% cei mai citaţi cercetători din lume, profesorul Ion Pop, de la Facultatea de Matematică a UBB este singurul menţionat. Din Ungaria sunt incluşi în listă 3 nume, iar din Polonia 6.

„Ca să facă cercetare avansată, doctoranzii au nevoie de o rețea trans-națională de cercetători. Asta ține de fiecare universitate, dar e foarte greu să colaborezi cu cineva din afară din foarte multe motive. Și atunci cei mai buni masteranzi pleacă să studieze direct în afară”, explică Norbert Petrovici.

Cel mai bun masterand al său va face acest pas, având șansa să câștige 2.000 - 3.000 de euro pentru munca de cercetare din cadrul doctoratului la o universitate străină, spune conferenţiarul.

Finanțarea limitată este, în opinia sa, principala cauză pentru care multe dintre doctorate ajung să nu aibă o relevanţă ridicată.

Spre exemplu, un doctorand - şi asta doar dacă este la buget - în UBB primeşte în primii doi ani o bursă de 1.550 de lei; abia în anul al treilea suma creşte înspre 1.900 de lei, a mai spus Petrovici.

Mulţi dintre doctoranzi sunt nevoiți, pentru a se întreține, să și lucreze.

„Practic, vorbim de salariul minim pe economie, ceea ce înseamnă că şi atunci când plăteşti un doctorand, e plătit mai puţin decât un muncitor. Ei locuiesc în centre universitare, unde viaţa este scumpă şi nu poţi să ai doctoranzi care îţi fac cercetare, pentru că nu pot să supravieţuiască”, încheie Petrovici.

„În UK, cercetarea trebuie să acopere un gap existent!”

Posibilitatea de a cerceta în străinătate cu o bursă substanţială este cea care l-a convins pe Ovidiu Bagdasar (39 de ani), matematician şi profesor asociat la Universitatea din Derby, Marea Britanie, să ia drumul Marii Britanii.

Şi-a obţinut doctoratul în Matematică aplicată, cu o cercetare legată de studiul moleculelor, la Universitatea din Nottingham, instituţie aflată la acea vreme în Top 100 mondial. Ulterior a obţinut un doctorat, în Matematică pură şi la UBB.

Ovidiu Bagdasar spune că a constatat diferențe importante între cele două programe de studiu.

„În România, în Matematică aplicată se porneşte de cele mai multe ori de la matematică destul de pură şi apoi i se găsesc şi aplicaţii pe care să lucrezi. Acolo, pleci direct de la problema practică, iar abordarea este multidisciplinară. Am avut trei conducători de doctorat, unul specialist în matematică aplicată, altul în statistică şi altul în farmacie”.

Fondurile pe care universitatea reuşea să le atragă pentru proiecte de matematică aplicată în diverse domenii - de la biologie la medicină şi agricultură - ajungeau la 10 milioane de lire pe an.

O altă diferenţă notabilă este faptul că accentul cercetării cădea nu pe publicarea de articole, ci pe ceea ce aduce nou în domeniul cercetat. În schimb, examinatorul trebuia să confirme că lucrarea întruneşte criteriile cerute.

„Prima dată trebuie să demonstrezi că este un vid de cunoaştere (knowledge gap, n.red.), că e un domeniu despre care nu se ştiu foarte multe, după aceea trebuie să arăţi că tema este nouă şi interesantă; după care să arăţi cum reuşeşti să clarifici acea problemă şi apoi să arăţi că ai făcut tu cercetarea, că stăpâneşti noţiunile”.

Preşedinte GRAUR: E plin de teze plagiate, de vină sunt coordonatorii!

Tocmai capitolul contribuţie proprie şi respectarea eticii cu privire la citare sunt cele la care doctoratele din România suferă copios, atrage atenţia profesorul universitar Dorin Isoc, preşedintele Grupului pentru Reformă şi Alternativă Universitară (GRAUR).

ONG-ul înfiinţat în urmă cu peste 15 ani, la iniţiativa sa, are ca scop tocmai combaterea plagiatelor şi a imposturii universitare.

„Majoritatea coordonatorilor nu înţeleg ce înseamnă plagiat, pentru că asta înseamnă să ştii să faci cercetare. Există trei situaţii când scriu un paragraf: fie ce scriu eu, am auzit şi trebuie să citez, fie am scris eu anterior, în alt articol şi citez, fie în locul în care eu scriu fac demonstraţia. Sunt singurele situaţii posibile”, spune profesorul.

El a atras atenţia că într-o teză de doctorat nu poţi include idei proprii la pachet cu fragamente citate, iar absolut pentru fiecare paragraf inspirat de o altă sursă, aceasta trebuie menţionată.

Preşedintele GRAUR s-a exprimat public cu privire la cazurile de plagiat ale persoanelor publice, dar este tranşant şi când vine vorba de tezele obişnuite de doctorat.

„Din punctul meu de vedere 90% din tezele de doctorat sunt plagiate”. O schimbare semnificativă va veni doar în momentul schimbării generaţiilor şi în care cercetători pregătiţi în instituţiile din străinătate vor avea un cuvânt mai puternic de spus în universităţi.