Cum a eșuat candidatura lui Klaus Iohannis la șefia NATO și cât contează Flancul Estic pentru Alianță

Între 9 și 11 iulie, în capitala americană Washington, liderii celor 32 de țări NATO se reunesc pentru un summit extrem de important. O parte ceremonială a summitului care marchează 75 de ani de existență a NATO este confirmarea unui noul secretar general al alianței după un deceniu. Dar întâlnirea se va concentra pe alte câteva subiecte majore: sprijinul acordat Ucrainei pentru a se apăra împotriva Rusiei; cât de pregătită e alianța în cazul unui atac; provocarea ridicată de China în Oceanul Pacific. Europa Liberă urmărește discuțiile și vă prezintă personajele-cheie ale summitului, cele mai importante decizii și agenda evenimentului.

Pe 12 martie 2024, într-o zi de marți, Klaus Iohannis lua prin surprindere pe toată lumea și anunța că vrea să devină șef al NATO. „Pe surse” se discuta deja de câteva săptămâni despre intenția președintelui de a candida la șefia celei mai mari alianțe militare din lume.

„Cred că NATO are nevoie de o reînnoire a perspectivei asupra misiunii sale”, spunea președintele în motivarea candidaturii sale.

Anunțul scurt vorbea despre dreptul României de a-și asuma o poziție atât de înaltă.

Era un gest neobișnuit din două motive.

• Unu. Pentru șefia NATO nu s-au anunțat niciodată – până la Iohannis – candidaturi. De obicei, postul era negociat în culise, iar noul secretar general era agreat prin consens, în liniște și chiar secretomanie.
• Doi. Marile puteri – Franța, Germania, Marea Britanie și SUA – îl agreaseră deja, și era un fapt cunoscut public, pe premierul olandez, Mark Rutte, pentru a fi urmașul lui Jens Stoltenberg în fruntea NATO, după mandatul de zece ani al acestuia, cel mai lung din istoria alianței.

Rikard Jozwiak este editor Europa Liberă, specializat pe teme legate de Uniunea Europeană și NATO. Jurnalistul crede că președintele român s-a pripit și a jucat o carte care, în final, nu i-a adus câștig de cauză.

Rikard Jozwiak, corespondentul Europa Liberă la Bruxelles

„Cred că președintele României nu a făcut nicio cercetare temeinică în prealabil. Înainte de a-ți arunca pălăria în ring, verifici cu jucători mari precum SUA, Marea Britanie, Franța și Germania. Se pare că nu a făcut asta și a întârziat foarte mult la masă. De ce? Aceasta este marea întrebare. A citit greșit situația? A fost prost sfătuit? Sau poate că nu și-a ascultat consilierii.

Lectura a fost, desigur, că el era mai interesat de un loc de muncă de top din UE și, deși există o legătură slabă între pozițiile UE și cea NATO, acestea nu sunt aceleași și este clar că a înțeles greșit și sprijinul și puterea pe care le-a avut Ursula Von der Leyen, atât în PPE, cât și printre liderii UE. Așa că totul a părut ca o aventură soldată cu un eșec. Nimeni dintre oficialii cu care am vorbit nu știe cu adevărat dacă a obținut ceva din această candidatură.”

Președintele Iohannis nu a explicat nimic după anunțul laconic și a lăsat speculațiile să curgă. Nu a prezentat nici ce șanse are, nici dacă a negociat cu cineva, nici dacă a fost încurajat cumva de aceleași mari puteri să fie candidatul de rezervă.

De ce ar fi fost nevoie de un candidat de rezervă? Pentru că Rutte întâmpina la acea vreme opoziția fermă a cel puțin unei țări. Și fără consens nu avea șanse să fie desemnat. Este vorba de Ungaria lui Viktor Orban, care s-a ținut tare până în ultimul moment, de altfel.

Viktor Orban a negociat susținerea pentru Mark Rutte la șefia NATO până în ultima clipă.

Pe parcursul lunilor care s-au scurs de la anunțul lui Klaus Iohannis și până la desemnarea oficială a lui Mark Rutte, pe 26 iunie 2024, Orban a jucat tare și a dat de înțeles că-l sprijină pe Klaus Iohannis.

Într-un final s-a dovedit că totul a fost un joc al negocierilor. Ungaria a cedat, ultima ce-i drept, și a acceptat nominalizarea olandezului. Nu înainte de a obține de la el concesii importante – nu va participa la niciun fel de ajutor oferit Ucrainei. La fel s-a întâmplat și cu Slovacia, o altă țară care nu și-a arătat entuziasmul pentru Rutte.

Acum câteva luni, când a început acest joc al candidaturilor pentru NATO, președintele român părea că stă mai bine decât a stat de fapt. Sceptică la candidatura lui Rutte fusese și Turcia. Erdogan a negociat și el însă și, după ce a obținut ce și-a dorit, i-a dat premierului Olandei undă verde.

Mult mai devreme și-au clarificat poziția statele de la Marea Baltică – Estonia, Lituania și Letonia, despre care s-a scris în presa internațională că ar fi vizat și ele funcția.

În patru luni așadar, Klaus Iohannis a rămas rând pe rând fără susținerea puținelor țări care nu au fost încântate de candidatura lui Rutte.

Nici până azi nu s-a dovedit că intrarea sa în cursă a fost cu aprobarea sau cu acceptul tacit al marilor puteri. Ba chiar, a părut că Iohannis îi face jocul lui Orban și îl ajută să obțină maximul posibil din negocierea cu olandezul.

„Nu sunt sigur că există vreo legătură între candidatura lui Iohannis și negocierile lui Orban. Ce ar fi putut obține președintele român din asta?”, se întreabă Rikard Jozwiak, jurnalist Europa Liberă.

Nu puțini au fost cei care au crezut chiar că Iohannis provoacă nervozitate maximă în cancelariile europene și în cea americană cu această încăpățânare de a nu se retrage din cursă în ciuda evidenței.

În lipsa oricărei comunicări, alta decât declarații de presă telegrafice ale președintelui, misterul va plana mult și bine.

Cert e că șeful statului român s-a retras din cursă și a deblocat desemnarea lui Mark Rutte în ultima clipă, pe 20 iunie, cu șase zile înainte de nominalizarea oficială a olandezului.

Deblocarea situației înainte de summitul NATO de la Washington era dorită de toată lumea.

Dincolo de o situație încurcată care pare că l-a pus pe Klaus Iohannis într-o lumină nefavorabilă, din candidatura neobișnuită a politicianului român la șefia NATO se desprinde o altă temă de gândire foarte importantă.

Este sau nu Flancul Estic suficient de important pentru NATO?

Nu puține au fost vocile care au susținut candidatura lui Iohannis măcar și pentru că statele de pe Flancul Estic – România, Polonia, Ungaria, Slovacia, Bulgaria, Letonia, Lituania și Estonia – ar merita o atenție mai mare când vine vorba de funcții în structurile euroatlantice de apărare.

De ce?

Pentru că marile pericole sunt la Marea Baltică și Marea Neagră, iar aceste pericole sunt reprezentate ambele de Rusia. Aceste state sunt în imediata vecinătate a războiului declanșat de Putin împotriva Ucrainei.

Președintele Republicii Cehe Petr Pavel, președintele Letoniei Edgars Rinkevics, președintele României Klaus Iohannis și președintele Poloniei, Andrzej Duda, pozează pentru presă în timpul formatului Bucharest Nine (B9), Riga, Letonia, 11 iunie 2024

Pentru că, ani de zile, apărarea regiunii, mai ales la Marea Neagră, nu a fost o prioritate pentru NATO. A devenit abia acum, când războiul a făcut-o absolut obligatorie. Și totuși, Financial Times scrie că „NATO are doar 5% din apărarea antiaeriană necesară pentru a proteja Flancul Estic”.

După întâlnirea cu președintele Joe Biden, de la Washington, din mai, președintele Iohannis a pus degetul pe rană:

„Întărirea Flancului Estic, și asta am pus-o în discuție astăzi. Avem acele Grupuri de Luptă, avem trupe, dar, după părerea mea, nu este suficient. Este nevoie de un angajament mult mai ferm pentru Flancul Estic, și pentru Apărare, dar și pentru descurajare, însă descurajare nu înseamnă să aducem și mai mulți soldați pe Flancul Estic. Descurajare înseamnă să fim echipați ca lumea, înseamnă să avem o producție din industria de Apărare care este suficientă. Știți foarte bine că ajutorul pentru Ucraina gâfâie într-o zonă sensibilă, proiectilele de artilerie, și așa ceva nu poate să rămână așa cum este acum.”

De altfel, încă din mandatele de președinte ale lui Traian Băsescu, România a făcut un lobby intens pentru o mai bună apărare a Flancului Estic. Dacă la Marea Baltică eforturile NATO s-au văzut de ceva vreme, la Marea Neagră ele au început abia odată cu războiul declanșat de Rusia.

Un alt motiv este că țările de pe Flancul Estic nu au deținut niciodată șefia Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.

O scurtă privire în istorie arată că acest post a fost împărțit timp de 72 de ani de doar opt țări – Belgia, Olanda, Marea Britanie, Italia, Germania, Spania, Danemarca și Norvegia.

Președintele Iohannis a folosit și el aceste argumente, e drept mai voalat, în discursul de anunțare a candidaturii.

„Avem o înțelegere profundă, inclusiv din perspectiva provocărilor istorice cu care s-a confruntat regiunea noastră, asupra actualei situații de securitate, situație dezechilibrată de războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Totodată, cred că NATO are nevoie, la rândul său, de o reînnoire a perspectivei asupra misiunii sale.

Europa de Est are o contribuție valoroasă în discuțiile și deciziile adoptate în cadrul NATO.

Cu o reprezentare echilibrată, puternică și influentă din această regiune, Alianța va putea lua cele mai bune decizii, care să răspundă nevoilor și preocupărilor tuturor statelor membre.”

Acum ar fi fost poate mai mult ca oricând momentul ca una dintre țările de pe Flancul Estic, dintre care România și Polonia erau favorite, să primească o funcție la acest nivel, s-ar fi putut gândi mulți.

Rikard Jozwiak, jurnalist Europa Liberă

Corespondentul Europa Liberă la Bruxelles spune că nu toate funcțiile din NATO s-au împărțit deja.

„Statele de pe Flancul Estic ar putea să primească postul de secretar general adjunct, ceea ce a primit România cu desemnarea în această poziție a lui Mircea Geoană. Ideal ar fi să fie și o femeie. Nu sunt sigur cine ar putea fi, dar cred că ar putea fi Baiba Braze din Letonia sau Mariya Gabriel din Bulgaria.”

Merita Flancul Estic poziția de secretar general? Jurnalistul găsește motivul destul de puternic să răspundă „nu” la această întrebare.

„Momentul părea potrivit, mulți din Flancul Estic sunt membri deja de 25 de ani. Dar, în același timp, nu sunt sigur că ar fi fost un motiv suficient. Este vorba despre găsirea unui candidat bun, prin consens, pe care toți cei 32 de aliați îl pot accepta. Avea Estul un astfel de candidat? Nu prea cred. În acest sens, Rutte este o alegere sigură, un fel de continuare a lui Stoltenberg”, concluzionează jurnalistul.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.