Printre ele, populismul, șovinismul și fundamentalismul de diferite nuanțe. Stafia viitorului evocată de tânărul Karl Marx în Manifestul Comunist a fost înlocuită de spectrele cârpite ale trecutului, invitate să facă parte din prezent de către actori politici confuzi, incapabili să cadă la pace cu dificultățile proiectului democratic și provocările postmodernității.
Sfârșitul comunismului, revoluțiile din 1989 și îngrijorătoarele moșteniri leniniste au creat o lume plină de pericole, în care liniile tradiționale de demarcație au fost pulverizate complet și în care noi forme de radicalism mocnesc sub carapacea pseudo-stabilității.
Așa se face că Europei „fără suflet”, blamată și defăimată vehement de către varii neo-romantici, aceștia îi opun mitul democrației comunale originare a societăților agrare. Sfârșitul comunismului, revoluțiile din 1989 și îngrijorătoarele moșteniri leniniste au creat o lume plină de pericole, în care liniile tradiționale de demarcație au fost pulverizate complet și în care noi forme de radicalism mocnesc sub carapacea pseudo-stabilității. A fost trecut un prag crucial odată cu prăbușirea leninismului, însă disponibilitatea angajării în sofisme ideologice nu este tocmai dispărută.
Este și motivul pentru care Leszek Kołakowski a simțit nevoia să scrie o concluzie ambiguă a epilogului trilogiei sale, Principalele curente ale marxismului: „Nimeni nu poate fi sigur dacă civilizația noastră va fi capabilă să gestioneze pericolele ecologice, demografice și spirituale pe care le-a cauzat sau dacă va cădea pradă catastrofei. Așa că nu putem spune dacă prezentele mișcări și idei «anti-capitaliste», «anti-globaliste» și obscurantiste vor dispărea în tăcere și vor ajunge să fie privite într-o zi ca fiind la fel de jalnice precum legendarii luddiți de la începutul secolului XIX, sau dacă își vor menține puterea și-și vor întări tranșeele”.
Marxismul a fost o mișcare politică proteică, dar ceea ce-a distins-o ca mișcare au fost ambițiile ei politice grandioase și determinate ideologic. Odată ce pretenția lui științifică a încetat să mai inspire angajamente autentice, vraja marxismului ca promisiune a salvării mundane a început să se disipeze. Eclipsa marxismului ca strategie a transformării sociale a pus capăt unei epoci a radicalismului și a justificat un număr de reflecții privind destinul gândirii utopice în acest secol. Nu putem fi decât de acord cu necrologul „marxismului ca politică” al lui Ferenc Fehér, însă tot mai trebuie să discutăm componenta utopică a marxismului, ceva ce marxismul însuși n-a recunoscut niciodată. Din contră, Marx și adepții săi erau convinși că posedă accesul la legile ascunse ale dezvoltării istorice și că valul lor istoric era menit să conducă la un imanent regat al libertății.
Aici zămislește, de fapt, eroarea metodologică fatală a marxismului: interpretarea istoriei ca o succesiune guvernată de legi (gesetzmässig) a formațiunilor istorice și în corolarul dogmei luptei de clasă ca motor al progresului istoric
Cu un hybris caracteristic secolului XIX, Karl Marx și-a declarat teoria socială formulă științifică absolută, una la fel de exactă și precisă precum algoritmii din matematică sau demonstrațiile logicii formale. A nu le recunoaște validitatea însemna, atât pentru Marx, cât și pentru succesorii acestuia, proba irefutabilă a orbirii istorice, preferinței ideologice sau a „conștiinței false”, caracteristice doar acelora care se opuneau soluțiilor marxiste la problemele sociale. Prizonieri ai mentalității burgheze, victime alienate ale mistificărilor ideologice, teoreticienii non-marxiști—toți furnizori de conștiință falsă—erau disprețuiți și respinși ca susținători ai statu-quo-ului.
La polul opus, punctul de vedere al proletariatului, celebrat de Marx și cristalizat sub forma materialismului istoric, trebuia să furnizeze cunoașterea supremă și rețeta fericirii universale. Mulțumită conștiinței de clasă proletare, susținea doctrina, se va produce o revoluție care va pune capăt tuturor formelor de opresiune. Omenirea va face saltul istoric din tărâmul necesității (penurie, injustiție, chinuri) în cel al libertății (fericire, abundență, echitate). Acest lucru va pune capăt preistoriei umanității și va începe adevărata istorie.
Întreaga realitate umană a fost subordonată legilor dialectice ale dezvoltării, iar istoria a fost proiectată într-o entitate suverană, al cărei dictat trebuia să fie dincolo de orice examinare umană. Aici zămislește, de fapt, eroarea metodologică fatală a marxismului: interpretarea istoriei ca o succesiune guvernată de legi (gesetzmässig) a formațiunilor istorice și în corolarul dogmei luptei de clasă ca motor al progresului istoric.
Textele din rubrica Agora reprezintă opinii ale autorilor și nu reflectă poziția Europei Libere