Arhiva Europei Libere. Lucian Giurchescu: „Noi suntem caragialieni...”

„Oameni, destine, istorie”, 1 noiembrie 1997, o emisiune de Mircea Iorgulescu (1943-2001)

Mircea Iorgulescu în dialog cu Lucian Giurchescu în 1997

Mircea Iorgulescu: (…) Stabilit în Danemarca, la Copenhaga, de aproximativ 20 de ani, Lucian Giurchescu este unul dintre componenții unei strălucite echipe postbelice de regizori de teatru român, afirmați atît în țară cît și în străinătate, începînd din anii ʼ60, poate chiar mai devreme. De numele lor este legată, de altfel, o veritabilă renaștere a teatrului românesc, o renaștere căreia avea să i se pună capăt brutal prin mini-revoluția culturală decretată de Ceaușescu în 1971.

Îngrădită, supusă unei cenzuri strivitoare, anemiată prin plecarea din țară a unui mare număr de regizori, mișcarea teatrală din România a reușit totuși, cu un preț mare și încă insuficient cunoscut, să supraviețuiască. Avea să-și câștige libertatea, ca întreaga Românie, în decembrie ʼ89, dar și să se confrunte cu alte dificultăți, până atunci necunoscute.

Domnule Lucian Giurchescu, fiți binevenit în spațiul acestei emisiuni. La sfârșitul anilor 1970, mai exact în 1979, ați cerut azil politic în Danemarca? De ce ați făcut-o?

Lucian Giurchescu: Fiecare are istoria lui, și de obicei, mai ales astăzi, lumea începe să se laude, pentru că au trecut anii, martorii au dispărut, și putem să spunem multe lucruri, și adevărate, și mai puțin adevărate. Eu cred că s-a întâmplat un lucru foarte simplu: am ajuns în sfârșit conștient, nu numai eu, dar și nevastă-mea și fata mea, la concluzia că nu mai puteam să trăim o triplă viață: una să gândim, alta să vorbim și alta să facem.

Și aveam impresia că într-o zi vom obosi și-atunci se va termina prost de tot. Acesta a fost, ca să spun, motivul intim. În al doilea rând, la epoca respectivă nu-ți puteai închipui că se vor schimba vreodată lucrurile, toate mergeau din ce în ce mai rău, în teatru, așa cum ați amintit la început în prezentare, în teatru cenzura redevenise foarte puternică, aproape la fel de puternică ca în anii 1950-60, și își dădeai seama că posibilitățile tale de a te exprima deveneau tot mai mici.

În plus, partea așa-zis politică, în sensul cel mai stupid al cuvântului, tindea să devină preponderentă în teatru, și-atunci nu existau decât două soluții – soluția de a te închina și a face cele mai mizerabile compromisuri, sau soluția de a începe să faci un teatru hai să-i zicem metaforic, în care de fapt să te ocupi numai de forme, să te ocupi numai de aspectul exterior al lucrurilor, deci spunînd nimic, sau cât se poate de puțin.”

[…]