E, oare, de conceput vreo legătură, vreun fel anume în care o decizie luată de judecători britanici poate atinge și schimba viața românilor, într-o societate aflată, geografic, la celălalt capăt al continetului și, în atîtea alte privințe, al istoriei?
Curtea Supremă, cea mai înaltă instanță britanică, a declarat ilegală și a anulat decizia prin care Guvernul britanic a suspendat activitatea Parlamentului pentru cinci săptămîni. Hotărîrea judecătorilor e, cu sau fără voia lor, o mutare esențială în bătălia pentru Brexit. Guvernul a folosit dreptul legal de a suspenda Parlamentul pentru a bloca avalanșa de decizii parlamentare care încearcă să împiedice desprinderea Marii Britanii de UE sau să o limiteze la un divorț fals, de fațadă. Adversari ai Brexitului au sesizat Curtea Supremă iar Curtea Supremă a hotărît că Guvernul a încălcat legea, fără să precizeze ce lege anume. Parlamentul și-a reluat activitatea și e liber să producă, mai departe, măsurile cu care crede că poate sabota sau răstălmăci Brexitul. Adică despărțirea Marii Britanii de UE. Adică voința exprimată de alegători la referendmul care a decis, în 2016, că Marea Britanie nu trebuie să mai fie parte a UE. După trei ani și jumătate, voința alegătorilor cîntărește tot mai puțin, Brexitul riscă anularea sau reîncadrarea – de la divorț, la logodnă mascată. Chiar are această încleștare ceva de-a face cu mersul României?
Parlamentul și-a reluat activitatea și e liber să producă, mai departe, măsurile cu care crede că poate sabota sau răstălmăci Brexitul.
Sub pana boantă a comentatorilor noștri, problema a primit obișnuitul răspuns în doi peri și nici o lămurire: și da, și nu. În ambele variante răspunsul e greșit și confirmă, cel mult, lipsa de profunzime a analizelor datorate unor oceanografi de Cișmigiu.
Căci „da” înseamnă a discuta despre soarta românilor care muncesc în Marea Britanie, fără a înțelege că nu e nimic de discutat. Dacă Marea Britanie rămîne în UE, românii rămîn în Marea Britanie, cu statutul actual. Dacă Marea Britanie nu rămîne în UE, românii rămîn în UE, cu statut schimbat (adică trebuie să se înregistreze).
Cealaltă parte de răspuns („nu”) spune că ascensiunea sau declinul Brexitului nu au nimic de-a face cu România. Căci, dacă Marea Britanie iese din UE, România rămîne acolo unde Martea Britanie nu mai e și nu mai are influență. Și tot așa: dacă Marea Britanie rămîne în UE, România rămîne în UE și nimic nu se schimbă. În ambele variante, rațiomentele sînt eronate. Ele ignoră un factor esențial: UE însăși nu va rămîne aceeași după încheierea marii tulburări britanice, oricare i-ar fi rezultatul.
Astfel, e de crezut că plecarea Marii Britanii va invita UE să facă tot ce n-a reușit să facă pînă acum, dată fiind puterea și contra-influența britanică: federalizarea rapidă a Europei și fortificarea sistemului pentru evitarea unor noi rebeliuni de tip britanic. Dimpotrivă, dacă Marea Britanie rămâne agățată de UE, sistemul se va știi victorios și cnfirmat. Iar asta ar însemna omologarea mijloacelor care au îngenunchiat democrația britanică. Abia în acest punct, consecințele dramei sau farsei care continuă în Marea Britanie devin importante și concrete pentru România. Decizia aparent domestică, formală și neglijabilă a Curții Supreme britanice e un punct de turnură. Pentru a îi înțelege semnificația, istoria ei trebuie rezumată inteligibil și onest.
Referendumul britanic din 2016 a arătat că majoritatea cetățenilor britanici (52%) vor ca țara să plece din UE. Și a mai arătat că țara e divizată între cei ce vor fără și cei ce vor cu UE după un tipar fix. Lumea urbană a Londrei și a Sudului, lumea bogată, educată, sofisticată, non-idustrială, academică, artistică vrea în UE. Lumea rurală a zonelor agrare și a orașelor din zona săracă a Nordului, needucații, cei ce se simt, fără probleme, englezi, oamenii producției directe și mai toți provincialii vor ca Marea Britanie să iasă din UE. Descrierea e derutantă.
În bogatul pachet de diferențe pus în lumină de referendum există una anume care răstoarnă tot: în mod clar, aproape fără excepții, clasa dominantă britanică vrea să țină țara în UE.
În alte cazuri, diferențele și diviziunile dau regula și n-ar trebui să conteze decisiv. Democrația poate prelua și absorbi tenisunile. În acest caz, însă, la fel ca în cazul asemănător al victoriei lui Donald Trump în Statele Unite, criza a fosi imediată și virulentă. Democrația riscă să se înnece îaninte de a absorbi conflictul. Căci, în bogatul pachet de diferențe pus în lumină de referendum, există una anume care răstoarnă tot: în mod clar și aproape fără excepții, clasa dominantă britanică vrea să țină țara în UE. Diferențele nu mai sînt o chestiune de opinie, ci de statut. Voința populară și intersele clasei dominante sînt fundamental opuse. Referendumul a însemnat o confruntare între votul popular și clasa dominantă iar clasa dominantă a pierdut. Clasa dominantă a aflat că trebuie să respecte democrația și să cedeze, deși, altfel, controlează și are tot ce e putere în Marea Britanie.
Ce nu s-a înțeles în ziua referendumului e că, date fiind dorințele clasei conducătoare, chestiunea era deja tranșată. Referendumul a măsurat fără să poată decide. Clasa conducătoare a acceptat formal rezultatul, după care a dezlănțuit un război total, purtat prin toate mijloacele posibile, împotriva votului popular. Parlamentul însuși, controlat de o majoritate pro-UE, a folosit tehnici legale și ilegale, și-a sporit singur puterile, a tergiversat Brexitul și a ajuns să ia frîiele din mîna Guvernului. Guvernul a făcut încercarea de a pune capăt acestei situații. Din acest moment, tabăra pro-UE a arătat că e un partid neoficial plasat sau infiltrat în toate instituțiile, de la Parlament, la universități, înaltul cler protestant, bănci, arte și justiție.
Astfel, partrea civilă a frontului anti-Brexit, reprezentată de activiști pro-UE, s-a adresat Curții Supreme. Curtea Supremă a demonstrat că e parte aceluiași grup, a încălcat calm interdicția de a se amesteca în politică și și-a făcut datoria față de cuază eliberînd pîrtia pentru Parlament.