Jocul de-a extragerile loto-istorice e, desigur, pîndit de gratuitate și de bizareriile teoriilor numerologice. Însă tripla comparație 1939-1969-1989 ne spune ceva încă accesibil fără intervenția fanteziilor conspirative. Cele trei puncte istorice sînt legate strîns, într-o relație care ne luminează epoca, îi descoperă rădăcinile și îi descrie punctele de ruptură.
Într-un fel pe care nu-l mai bănuim, prezentul aparent independent, ba chiar neobișnuit de autonom, al lumii în care trăim e rezultatul unor descărcări masive de forță, ideologie și imaginație colectivă.
Cei 80 de ani care ne despart de 1939 au trecut în mod diferit și au descris istorii europene paralele. Astfel, pentru Europa de Est, consecințele Pactului sovieto-nazist au lucrat și au dat istorie vreme de încă 50 de ani, pînă în 1989-1990.
De regulă, numim aceste aglomerări de evenimente istorie. O facem cu gîndul la trecut, la un trecut care semanlează trecerea în pasivitate a tot ce a fost înaintea noastră. Arhivăm sau casăm, astfel, lungi șiruri de consecințe de care nu mai avem timp și chef. În fond, istoria a fost și singurul timp care contează e prezentul. Așa de pildă, sinistrul an 1939 și aniversarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Acum 80 de ani, pe 23 august 1939, două supra-puteri europene, ideologice și totalitare, Germania și URSS, au semnat un document prin care își garantau reciproc neagresiunea și împărțeau Europa de Est. Ce are sau ce mai are asta de-a face cu timpurile noastre? Oficial și superficial, nimic. Pe scara duratelor istorice, 80 de ani sînt aproape o vecinătate, dar epoca noastră știe prea bine că viteza desfășurărilor politice moderne a crescut amețitor. Asta pare să exileze 1939 într-un trecut depășit, aproape indiferent. E o iluzie motivată, dar o iluzie. Cei 80 de ani care ne despart de 1939 au trecut în mod diferit și au descris istorii europene paralele. Astfel, pentru Europa de Est, consecințele Pactului sovieto-nazist au lucrat și au dat istorie vreme de încă 50 de ani, pînă în 1989-1990.
După căderea configurației istorice duble care aduce tragedia în Est și permite libertatea în Vest, Europa întregită se desparte de consecințele politice directe ale anului 1939, dar nu și de efectele culturale indirecte ale aceluiași an.
În tot acest timp, zona de dominație și ocupație sovietică în Europa de Est a rămas validă și a fost, chiar, extinsă la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. În același timp, Europa de Vest a înaintat pe o traiectorie istorică total diferită și străină de Pactul semnat în 1939. URSS a obținut rangul de putere continentală principală. Europa de Vest a întreținut relații tot mai ostile cu noul arbitru sovietic al Europei, într-o epocă botezată formal ”războiul rece”. Pentru Europa de Est această epocă e epoca dictaturilor comuniste impuse și garantate de ocupația sovietică. Cele două destine istorice se reîntîlnesc abia în 1989, odată cu falimentul regimurilor comuniste și al garantorului lor, URSS. După căderea configurației istorice duble care aduce tragedia în Est și permite libertatea în Vest, Europa întregită se desparte de consecințele politice directe ale anului 1939, dar nu și de efectele culturale indirecte ale aceluiași an.
Istoriile separate ale Vestului și Estului avuseseră destul timp pentru a dezvolta realități diferite. În acest punct, nimic nu e mai instructiv decît distanța șocantă care separă 1939 de 1969. În Occident și, incomparabil mai puțin, în Răsărit. Astăzi, după 50 de ani, 1969 e un an și un nod istoric mult mai larg și mai important decît se putea crede. 1969 e părintele natural al lumii și mentalității occidentale curente. Și părintele adoptiv al lumii și mentalității răsăritene.
1969 e ultimul act al faimoașilor ani ’60. E greu de susținut că, în termenii noutății, răsturnărilor și influenței, a existat o perioadă mai însemnată pentru geneza timpurilor în care trăim. Anii ’60 culminează spectaculos în neuitatul și incomparabilul 1969. E vremea unei feritilități culturale și politice incredibile. O eliberare inepuizabilă de energii și idei transformă sfîrșitul anilor ’60 într-o feerie: orice pare posibil și orice se naște perfect. Totul e la îndemînă și nimic nu e prea mult. Tinerii intră pe scenă și ocupă cultura care dă direcție societății. Nimic nu e dat sau incontestabil. Morala publică, erosul, politica și artele sînt redefinite sau suprimate. Rebeliunea nu ocolește nimic. Mișcările studențești cer și decid o nouă politică externă, un nou sistem economic, o nouă formă de viața colectivă. Creativitatea atinge un nivel orgiastic: aproape fiecare carte, pictură, film sau album muzical sînt o revelație și par să aibă acces direct la perfecțiune. Științele sînt duse în aceeași drecție de o efuziune care se învecinează cu romantismul. Cea mai neglijentă recapitulare aduce în palmaresul lui 1969 maldăre de minuni și transformări de neconceput. Deasupra tuturor stă, desigur, aselenizarea - prima misiune spațială care duce cosmonauți pe lună. Dar, în fundal și aproape neobservat, tot 1969 aduce prima comunicare reușită pe ARPANET, punctul de plecare a ceea ce e azi INTERNET.
Nimic nu rămîne neatins. Viața e hippy. Politica e preluată și converită în arta protestului plenar și continuu.
Muzica pop devine noua cultură globală și produce, în 1969, albume desăvîrșite în cascadă. Led Zeppelin lansează primul album. The Beatles se despart, dar lasă în urmă Abbey Road, albumul socotit imperfectibil și faimoasa fotografie de copertă cu trecerea „zebrei”, ridicată rapid la rang de icoană a noii culturi. Toată lumea compune, debutează sau revine cu o maree muzicală fără cusur și, aparent, fără sfărșit. Elvis Presley, The Rolling Stones, Jimmi Hendrix, Janis Joplin, The Doors apar, scapără și dispar sau continuă deschizînd culoarul pentru generațiile următoare. Jazz-ul și muzica progresivă ies din enertainment și trec ambițios în zone intelectuale avangardiste. Miles Davis, King Crimson, Pink Floyd scriu noua muzică avansată a vremurilor noi. Festivalurile rock devin congregații și cruciade fabuloase. E anul giganticului festival Woodstock. Purtată de noile forme și ideei, cultura pop înlocuiește, practic, toate formele de expresie artistică și filozofică. Avem, astfel, nu numai o muzică pop, dar și o literatură pop (poezia anarhică a lui Goinsberg, realismul aventurier al lui Puzzo, „Nașul” lui Puzzo și fantezistica escapist-sumbră a lui King). Filozofia face și ea pasul spre pop (predicțiile lui Toffler, gnoza lui Capra, profetismul lui Foucault). Nimic nu rămîne neatins. Viața e hippy. Politica e preluată și converită în arta protestului plenar și continuu. Harvard, Berkley și aproape orice altă universitate e ocupată de studenți militanți care cer abolirea trecutului și instaurarea democrației reale. Care înseamnă, mereu, elbierare toatală. Eliberare sexuală, eliminare a convențiilor, pace în orice condiții, întoarcere la stadiul comunitar pre-istoric.
De la războiul din Vietnam la definiția negativă a Americii, la contestația capitalismului, mitizarea lumii a treia și libertatea ca sumă fără sfîrșit de drepturi, tot ce face, astăzi, filozofia angajată a lumii în care trăim s-a născut în 1969.
Primele avertismente apar fără să clatine proiectul. Familia Manson, grup sută la sută converit la modelul de viață hippy coumnitar, comite masacrul Tate, în numele eliberării de opresiunea claselor superpuse. Primul caz de HIV e depistat în același an și anunță, neștiut, marea dramă a anilor ’80 și ’90. Un incident petrecut în clubul Stonewall din New York pune bazele mișcării militante Gay și LGBT care domină astăzi teoria și practica drepturilor civile. 1969 rupe toate digurile în nenumărate puncte și direcții. De la războiul din Vietnam la definiția negativă a Americii, la contestația capitalismului, mitizarea lumii a treia și libertatea ca sumă fără sfîrșit de drepturi, tot ce face, astăzi, filozofia angajată a lumii în care trăim s-a născut în 1969.
Această năvală de revalorizări e adesea recapitulată pasiv, dar primește adîncime abia din perspectivă istorică. Mai întîi, e de observat distanța incomensurabilă care desparte, în Occident, pe o durată de numai 30 de ani, 1939 de 1969. Prefacerea e colosală. Europa în pragul apocalipsului ideologic e urmată de Europa libertății fără limite.
A doua observație ne spune că, în Est, ecoul acestei deplasări de-a dreptul cosmice a fost resimțit dar a atins cote modeste. Contestația studențesc-umanistă și mica deschidere a paridelor comuniste au fost rapid scoase din scenă și Estul a atins anul eliberării, 1969, în condiții de liberalism minim. Cursa de recuperare a început imediat, dar a făcut din recuperarea handicapului o cursă imitativă și adesea demagogică. În sfîrșit, la capătul a 50 de ani de contestația și redefinire, 1969 nu mai pare un an mirific.