Vieți în pribegie la Timișoara: Poveștile Tatianei din Ucraina și a lui Sidiki din Guineea

Până acum o lună la adresa Bulevardul Dragalina 38-40 funcționa centrul de zi pentru vârstnici al primăriei Timișoara. Seniorii au vrut să ajute și au cedat spațiul pentru a fi organizat centrul de suport pentru refugiații ucraineni. Locul este dotat cu bucătărie, facilități medicale, loc de joacă pentru copii, o bibliotecă. Pe o masă sunt la discreție prăjituri, snack-uri, ceai, cafea, sucuri, apă. Toate vin din ajutoare.

La Centrul de suport Timisoara pentru Ucraina vin mulți copii ca micuțul Boris

Cei care intră pe ușă cu oarecare nesiguranță, cărând valize și sacoșe burdușite de care se țin copiii mici, sunt întâmpinați de voluntarii celor 30 de organizații civile aflate în parteneriat cu instituțiile publice și companiile din coaliția formată la Timișoara și coordonată de Direcția de Asistență Socială a Primăriei și de ONG-uri cu experiență ca Asociația LOGS. Peste 350 de voluntari s-au implicat pentru a asigura serviciile centrului, incluzând un Call Center permanent.

Tatiana din Ucraina: „Vom învinge, nu putem da înapoi!”

Pe scaunele din zona de așteptare stau trei femei de vârste diferite și privesc spre locul de joacă unde se zbenguie câțiva copii. Se sfătuiesc din când în când cu voluntarii. Una dintre ele e Tatiana Preahina.

Tatiana a plecat din Kiev pe data de 1 martie

Traducătoarea de ucraineană e prinsă cu alte persoane cum e mama micului Boris, în vârstă de doi ani, care plânge. E obosit și îi e foame, explică femeia. Iepurașul de pluș oferit nu îl consolează, dar acceptă în cele din urmă un biscuit.

Pentru dialogul cu Tatiana nu e nevoie de traducere. Ea știe bine engleza și acceptă să vorbim despre drumul ei și al familiei de la o viață bună în Kiev, unde lucra ca asistent manager la o mare firmă de IT și comunicații, la pribegia într-o țară străină.

„Am plecat pe 1 martie din Kiev, când ne-am dat seama că trebuie să protejăm copiii. Sunt aici cu mama mea, în vârstă de 63 de ani, cu fiul meu de 2 ani și cu nepoții mei, copiii surorii mele, în vârstă de 2 și 10 ani. E greu, dar a trebuit să fugim”.

Tatiana, mama ei și o concitadină la Centrul de suport din Timișoara

Au trecut prin calvarul călătoriei sub semnul riscului și al oboselii: două zile prin Ucraina, patru ore de așteptare la PCTF Solotvino pentru a trece în România pe la Vama Sighetu Marmației, apoi alte două zile pe teritoriul României, până să ajungă la Timișoara. Un fost colaborator de la Alcatel i-a preluat cu mașina și i-a adus la Timișoara, unde le-a pus la dispoziție un apartament cu două camere cu tot ce trebuie.

„Avem apă, căldură, electricitate, alimente, pampers pentru copii, avem tot ce nu au rudele și prietenii noștri rămași în Kiev. Suntem recunoscători”, spune femeia.

Am rugat-o pe Tatiana să descrie Kievul așa cum l-a lăsat la plecare, când s-a despărțit de soțul ei, funcționar la o bancă, de tatăl ei care s-a alăturat ca voluntar în grupurile de autoapărare, de sora ei și de soțul acesteia, polițist aflat în misiune 24 de ore din 24 în condiții de război.

„Au fost atacuri în multe zone rezidențiale, unde locuiesc oameni, sunt distrugeri în Darnița, Sviatoșin, Nivki. Au bombardat și Podol, zonă istorică a Kievului.

O situație grea a fost în Bucea, un oraș mic lângă Kiev, unde avem rude care au stat două săptămâni fără apă, fără electricitate, fără căldură. La fel în Irpin”, povestește Tatiana.

Internetul arată că Podol sau Podil are o poveste străveche fiind atestat documentar în anul 945.

Fiul Tatianei e prea mic să înțeleagă ce se întâmplă, însă băiețelul de doi ani strigă uneori în somn „Tata, tata!”. Ziua pot vorbi la telefon, pe video, și asta compensează cumva absența.

Cel mai greu este pentru nepotul de 10 ani care întreabă zilnic când se întoarce acasă la părinții lui, la prieteni, la colegii de școală. El suferă fiindcă deocamdată nu se poate, orașul e sub bombardament și n-ar fi în siguranță.

Joaca alină absența familiei lăsate în Ucraina

Am întrebat-o pe Tatiana cum vede viitorul: „Cred cu putere că vom învinge, nu putem da înapoi. Trebuie să punem punct relației cu Rusia, fiindcă Ucraina are propria cultură și propria sa istorie mai îndelungată decât a Rusiei. Noi nu vrem să fim `salvați` de ruși, suntem o țară mare și ne putem reconstrui. Mai cred că după o vreme ne va fi chiar mai bine decât până acum, fiindcă vom fi primiți în Uniunea Europeană și vom face parte din Europa nu doar geografic”.

Tatiana și membrii de familie care o însoțesc au luat deja o decizie. Se vor întoarce acasă îndată ce războiul se va sfârși.

Până atunci vor sta la Timișoara unde au fost primiți cu drag: „Când oamenii de aici ne recunosc pe stradă ca refugiați fiindcă ne aud vorbind altă limbă, ne oferă banane, portocale, dulciuri pentru copii, chiar și bani. Dacă refuzăm, ei insistă. Fiți binecuvântați, voi, românii!”, spune Tatiana.

Sidiki-Guineea: „Am fugit să nu fiu asasinat”

În sala de așteptare a Centrului de suport stă retras un tânăr african. Jurnaliștii ieșiți de la conferința de presă se înghesuie să le mai ia o declarație primarului, ONG-iștilor sau voluntarilor, deci prezența tânărului trece neobservată.

Se numește Sidiki, are 29 de ani și vine din Guineea. Este pe drumuri străine de mult, n-a fugit de bine. A ajuns în România acum trei luni împreună cu sora sa în vârstă de 20 de ani. Au stat la Baia Mare, au cerut azil.

Refugiat din Guineea ajutat pentru operația la ochi de LOGS Timișoara

Vorbim franțuzește, fiecare cu accentul specific. Îmi spune pe scurt povestea sa:„Părinții noștri au decedat și am rămas de copii în grija unchiului patern. S-a purtat foarte rău cu noi, mai ales cu mine. Când soția unchiului a vrut să o facă servitoare pe sora mea, eu m-am opus. Atunci unchiul m-a bătut rău și a vrut să mă omoare. Am fugit să nu fiu asasinat, cum m-a amenințat ”, spune Sidiki și îmi arată dinții lipsă, amintire de la bătaia soră cu moartea.

La Timișoara a ajuns fiindcă are nevoie de ajutor medical. Un ochi este afectat și trebuie operat. La Baia Mare i s-a spus că nu se poate, fiindcă nu are documente. Cererea de azil i-a fost refuzată în prima etapă. „Nu știu din ce motive, nu mi-au spus”, adaugă Sidiki.

Asociația LOGS a acceptat să îl ajute, inclusiv cu o cazare temporară. A fost la primul consult și s-a stabilit operația pe care o va plăti LOGS din ajutoare. Nu costă puțin, dar se poate.

Sidiki are nevoie de ajutor medical

Sidiki plânge. Repetă că are nevoie de ajutor medical ca să își recupereze vederea. Îmi arată din nou ochiul bolnav. Deși este vizibil deprimat, speră că vor putea ajunge cândva, el și sora lui, în Franța. Are ca atu faptul că vorbește limba franceză și ar putea munci.

Republica Guineea situată în Africa de Vest, fostă colonie franceză, este una din cele mai sărace țări ale lumii. Cei mai mulți oameni trăiesc acolo cu un dolar pe zi.

Pe site-ul MAE se poate citi o alertă de călătorie: „Ministerul Afacerilor Externe recomandă cetățenilor români evitarea deplasărilor în Republica Guineea, în perioada următoare, având în vedere deteriorarea situației politice și de securitate. Semnalăm că în R. Guineea a fost instituită starea de urgență, este interzisă circulația pe drumurile publice după orele 20, iar frontierele aeriene și terestre au fost închise”.

Centrul Timișoara pentru Ucraina deschis non-stop

Organizatorii susțin că modelul unui centru coordonat, așezat sub o singură umbrelă, ar putea fi urmat și de alte orașe. Avantajul este că astfel pot fi verificate și validate locurile de cazare, alimentele pot fi triate, ajutorul poate fi prompt și adecvat pentru refugiații a căror demnitate trebuie respectată.

Direcția de asistență socială îi sprijină pe cei care vor să își înscrie copiii la școală sau vor să muncească.

Peste 350 de voluntari s-au organizat să îi ajute pe refugiați

Totul pornește de la platforma https://timisoarapentruucraina.ro realizată în doar două zile de Banat IT unde se înscriu toți cei care doresc să ajute. Până acum au făcut donații 800 de persoane fizice și 30 de companii. Există și un Call Center permanent unde se poate vorbi inclusiv în ucraineană și rusă.

„Suntem o echipă și scopul nostru este să susținem ucrainenii, atât la Cernăuți, cât și la Timișoara, așa cum au ei nevoie de noi. Să nu uităm că în centrul acestor eforturi stau refugiații din Ucraina. Pentru noi, ca inițiativă, o filozofie pe care o împărtășim cu toții, demnitatea refugiaților, stă pe primul loc: nu îi tratăm ca pe niște victime anonime, ci le oferim sprijin, ca ei să-și activeze propriile forțe, pentru a putea gestiona criza din viața lor”, a punctat primarul Dominic Fritz în fața jurnaliștilor.

Platforma Timișoara pentru Ucraina

Până în prezent s-au adunat, conform datelor platformei, aproape 500.000 lei. S-au cheltuit 350.000 lei, în mare parte pentru a ajuta orașul Cernăuți cu echipamente medicale, corturi, generatoare de curent, paturi de campanie, încălzitoare, truse medicale, alimente neperisabile.

Zilnic platforma se actualizează cu informații despre necesarul de urgență și despre sumele donate și cheltuite.