Analiza. „Violența sapă tranșee, nu rezolvă probleme”. Despre „demonii” din politica și societatea românească

Recent, politica românească a fost scena unor noi violențe, de astă dată într-o comisie a Parlamentului. Pretextul afirmării lor: acordarea de majorări salariale pentru aleșii locali; inițial, destinate tuturor demnitarilor, de la președintele țării până la ultimul primar de țară, apoi menținute doar pentru cei dintâi.

Dacă în comisie scânteia a fost aprinsă de liderul AUR, George Simion - în transmisiune live pentru susținătorii săi de pe Facebook - din grijă față de cei mulți, care nu beneficiază și ei de aceste majorări, la votul în plen parlamentarii AUR au votat și ei aceste majorări.

Scandalul din comisie, căruia i-a căzut pradă deputatul PSD Gabriel Zetea, cu o îndelungă activitate în spate de ales local, s-a dovedit astfel nejustificat în urma votului din plen al parlamentarilor AUR.

Ce a justificat, așadar, agresivitatea din comisie, excesul inutil de violență verbală și de decibeli, la un pas de încăierare? Cui răspund oamenii politici atunci când livrează violență de pe un teritoriu al politicii care, prin însăși denumirea sa – „a parlamenta/parlamentare” - presupune negociere, discuții, tratative cu partea adversă?

Are societatea românească nevoie cu adevărat de asemenea episoade pentru a-și consolida încrederea că este reprezentată după gustul său în Parlament? Sau oamenii politici sunt cei care încurajează acest discurs pentru a se asigura de simpatia publică și de creșteri procentuale la urne?

Politologii spun că, inspirați de consilieri, oamenii politici trăiesc astfel cu iluzia afirmării bărbăției politice.

Unde duce această violență promovată pe prima scenă politică a țării, preluată și răspândită apoi pe rețelele de socializare? Cine îi devine model celuilalt? Poate fi schimbarea făcută de la vârf dacă oamenii nu o vor?

Înainte de acest ultim episod de violență de pe scena politică românească, societatea și clasa politică românească au fost aduse la tăcere, una admirativă, de spectacolul dat de funeraliile consecrate Reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

A impresionat decența oamenilor simpli, care au așteptat cu zilele la rând, disciplinați, civilizați și discreți, fără a se victimiza, pentru a-i aduce un ultim omagiu de câteva secunde reginei lor. Tot așa cum a impresionat și spectacolul funeraliilor de stat, marcat de eleganță, rigoare, disciplina uniformelor care și-au însoțit conducătorul suprem pe ultimul drum. Nimic exagerat, deși impresionant. Nimic ostentativ, deși eticheta a fost susținută cu demnitate și rigoare de fier, fără nicio crâcneală, fără evadări din peisaj. Un spectacol impresionant al unității autentice în diversitate.

„Sigur că la noi e mai complicat pentru că ne-am uitat la englezi și am văzut dintr-o dată că e vorba de o majoritate tăcută, dar reală consistentă și vie. Pe câtă vreme la noi s-ar putea să nu mai fie majoritară, ci minoritară această parte a societății, dar să știți că ea există”, spune unul din interlocutorii discuției despre agresivitate și violență în politica și societatea românească și despre modelele lor, politologul Cristian Pîrvulescu.

De ce a produs ecouri în societatea românească acest spectacol, într-o societate care consumă violență și agresivitate la toate orele zilei: în societate, pe rețelele de socializare, în trafic, în politică? Cum poate România ieși din cercul acesta vicios al agresivității, cui îi revine misiunea de a-l întrerupe?

Suntem abia la începuturile democrației, iar leadershipul autentic încă se lasă așteptat, nu avem lideri, dar nici societatea care să învețe să-i ceară, să-i promoveze, spune sociologul Gelu Duminică. Iar în deriva generalizată, însăși societatea este una disonantă: una cere, alta votează. Cere anticorupție, dar dă mită. Cere valori dar afirmă „descurcăreala”, șmecheria, încălcarea regulilor, a principiilor, a valorilor pe care le revendică.

Pentru politologi, responsabilitatea este a clasei politice cu preponderență și trebuie făcută o reconciliere. Ce te faci, însă, cu „agitatorii care creează și alimentează falii”, se întreabă politologul Cristian Pîrvulescu. Cărora le profită să semene dihonie.

Cine sunt liderii de influență ai societății? Își conștientizează ei responsabilitatea? Unul dintre ei, intervievat și el de Europa Liberă, Bogdan Bob Rădulescu, spune că postura sa publică, faptul că este recunoscut l-a făcut să-și schimbe radical comportamentul în trafic.

Dar cei religioși? Cum se construiesc modelele lor la nivelul societății? Pentru teologul Paul Palencsar ura, violența, agresivitatea au rădăcini biblice.

Ceea ce-l intrigă este paradoxul bisericilor din România, pline la slujbele de duminică, fără ca oamenii să-și interiorizeze, însă, credința. Mesajul biblic, de iertare și înțeleaptă cumpănire, nu se dovedește a fi unul asumat, spune el, pentru că nu este transformat în model de interacțiune și viață dincolo de ușa bisericii.

Modelul Elisabeta a II-a. „Dovada că se poate și altfel”

Momentul funeraliilor Reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a fascinat societatea românească. Un adevărat tumult de identificare cu reperele astfel afirmate s-a revărsat pe rețelele de socializare, oameni care nu puteau fi suspectați de simpatii monarhice sau însetați de regulile și valorile ei se revendicau dintr-o dată de la aceste valori.

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii face cu mâna mulțimii de la balconul Palatului Buckingham la sfârșitul sărbătorii consacrate jubileului său de platină de la Londra, pe 5 iunie 2022.

Pentru sociologul Gelu Duminică, momentul funeraliilor reginei Elisabeta a II-a a fost o bună ocazie pentru ca societatea românească să conștientizeze „discrepanțele între ceea ce se întâmplă acolo și ceea ce se întâmplă la noi”, cu trimitere la rigoare, eleganță, decență, civilizație. „Etichetele acelea pe care noi le avem, privind ordinea, rigoarea, apropierea și așa mai departe, au fost confirmate de realitate și nu a făcut decât să întărească un sentiment pe care noi îl aveam”. El crede, însă, că fundamentală a fost, în efectul produs asupra publicului românesc, notorietatea pe care persoana Elisabeta a II-a o avea ca regină.

„Era o persoană care 70 de ani a făcut istorie, o persoană care reprezintă istoria, care reprezintă un tip de civilizație, un tip de organizare, care pentru noi, în spațiul est-european mai ales, nu ne este la îndemână.”

Politologul Cristian Pîrvulescu crede, însă, că efectul asupra publicului din România a fost dat de legitimitate, dincolo de „sentimentul metafizic” al monarhiei constituționale și de celebritatea ei. El spune că pentru români, momentul a fost un exemplu trăit pe viu, cu speranța că „se poate și altfel”. Dar că „e vorba de mai mult decât de o simplă emoție. Este vorba despre un crâmpei de istorie care ni se întrupează, care s-a arătat în fata noastră ca un miracol și dintr-o dată oamenii au înțeles natura statului și a comunității politice.”

Așadar, oamenii „au înțeles că politica nu înseamnă violență, ci politica înseamnă, din contră, înțelegere, deschidere, comunicare, înseamnă empatie. Adică au înțeles diferența semnificativă dintre Vladimir Putin-hard power și Regina Elisabeta & Coroana britanică și soft power, două forme diferite de a face politică. Asta, pentru că englezii au fost înțelepți și pentru că au înțeles că violența nu face decât tranșee, nu rezolvă problemele. Pentru că au trecut prin Revoluție, au trecut prin Războiul Civil, au trecut prin teroarea pe care Cromwell a instaurat-o nu doar în Anglia ci și în Irlanda, iar rănile sunt deschisă până astăzi și au înțeles că trebuie să treacă la un alt nivel (…). Au înțeles că agresivitatea este de nedorit și această filosofie s-a transformat în politică parlamentară”, spune politologul.

Britanici la funeraliile reginei Elisabeta a II-a.

Motivul pentru care, în Camera Comunelor există majoritate și opoziție față în față, la o distanță de două spade, cu totul altfel decât în parlamentul american sau francez, este pentru ca președintele de ședință să poată fi mediator, pentru ca singurul război să fie cel al argumentelor, al persuasinii.

„Războiul devine, astfel, un război discursiv, un război de convingere, un spectacol în care cuvântul și nu pumnul, nu forța sunt cele care contează”, iar Parlamentul britanic o „radiografie a politicii autentice, pentru că politica nu înseamnă violență”, în ciuda adepților violenței de ieri și de astăzi, care cred că politica este asociată cu agresivitatea și că altfel nu se poate.

Violența și bărbăția politică

Sunt mulți cei care - spune politologul - cred și astăzi că politica înseamnă violență. „Dar politica nu înseamnă violență și de aceea societățile astăzi sunt definite de violență, cea românească mai mult decât altele, pentru că violența nu naște decât refuz, frică și dezinteres.”

Cât privește relația dintre politică și societate în materie de agresivitate, aceasta nu este tocmai ușor de definit și nu se știe prea limpede cine pe cine urmează.

Cu ani în urmă, profesorii de relații publice de la școlile de profel relatau studenților despre un sondaj Gallup care definea România, pentru beneficiul publicitarilor care aveau nevoie de un profil pentru a ști cui i se adresează, ca „misogină, conservatoare și rezistență la schimbare”. Profilul avea să profite inclusiv aspiranților la viața politică, ceea ce și consilierii lor au intuit.

De fapt, originea violenței în politică este destul de artificială, dă de înțeles politologul Cristian Pîrvulescu, iar vinovați sunt chiar consultanții politicienilor, care și-ar instrui clienții politici să opteze pentru violență și agresivitate pentru a crea iluzia de bărbăție.

Liderul AUR; George Simion, în timpul agresiunii asupra ministrului Energiei, Virgil Popescu, aflat la tribuna Parlamentului României.

„În realitate cei care îi conving să devină agresivi, să folosească agresivitatea ca o formă de bărbăție, sunt consultanții electorali și politici, în mare măsură inspirați din Statele Unite ale Americii dacă nu chiar americani și care mizează foarte mult pe o violență care este caracteristica societății americane și care, astfel, s-a transferat și în societatea noastră. Dar nu trebuie să uităm că am avut o tranziție dificilă, care a dus la dezvoltarea violenței sociale de toate felurile și că a contribuit la legitimarea violenței. Altfel spus, cele două se influențează reciproc violența socială și violența politică.”

Confuzia autenticității. Rolul nefast al jurnaliștilor convertiți la politică

În România, dar nu numai, un rol nefast în transformarea scenei politice într-o debara a populismului și violenței de limbaj l-au avut chiar jurnaliștii „rătăciți” în politică, care „au înțeles că limbajul populist violent ajută extrem de mult”, spune Pîrvulescu.

Nu doar România a avut, însă, un Corneliu Vadim Tudor sau un Dan Diaconescu, ci și Italia – pe Georgia Meloni, sau chiar Marea Britanie - pe Boris Johnson, unde violența s-a adaptat nivelului de dezvoltare al societății, arată acesta. Așa se face că, „în societatea românească, unde tranziția durează de prea multă vreme și nici măcar nu s-a terminat, violența a devenit „un asset, un obiectiv în sine.”

Așa s-a ajuns ca oamenii să-și exteriorizeze „violența ca o formă de autenticitate iar în politică sub formă de mânie.

Și în alte societăți, nu doar în cea românească, mânia, furia sunt considerate forme firești.

„În Franța se vorbește despre poporul care este supărat, care este mânios, ca și când acest lucru ar fi absolut normal ca și când revoluțiile ar fi normale și nu anormale. Și, sigur, e o întreagă discuție aici. Dar în societatea actuală violența este considerată ca o formă de comunicare, deși ea este inversul comunicării și avem două mișcări contrare: una care accentuează pe violență înspre extrema stângă și extrema dreaptă și alta care, din contra, accentuează pe politica corectă, ‘înspăimântătoarea’ politică corectă, care pune accentul pe politețe și respectul celuilalt. Or, unii cred că politețea și respectul față de celălalt nu sunt în natura omului care este un animal de pradă și atunci trebuie să-și dovedească violența. Și, în această confruntare de viziuni, adepții violenței reușesc să acopere prima pagină. Nu sunt cei mai numeroși, ci sunt doar cei mai vocali”, explică Pîrvulescu.

Cercul vicios și responsabilitatea oamenilor politici. Cine schimbă pe cine?

Cum a ajuns violența semn al autenticității și cum poate fi întrerupt cercul vicios care o alimentează? Care este, în aceste condiții, responsabilitatea clasei politice?

„Este imensă”, spune Cristian Pîrvulescu. „Clasa politică s-a lăsat antrenată în acest joc al violenței, ceea ce a dus, inevitabil, la scăderea calității exercițiului politic. Este incredibil, dar politicienii de astăzi, iar acesta este deja un truism, sunt în mod clar inferiori politicienilor de acum două decenii. Or, toată lumea ar fi crezut că va fi altfel.”

Tot așa cum politicienii secolului al XIX-lea „erau superiori politicienilor de la începutul secolului XX” fie și numai dacă ne uităm la argumentele din dezbaterea parlamentară”.

Pe de altă parte, amintește Pîrvulescu, acei politicieni care au făcut Revoluția de la 1848, Unirea din 1859, Constituția din 1866 „și care au contribuit la o dezvoltare a României cum n-a cunoscut niciodată în istorie, erau o minoritate ruptă de restul societății”, societate care, atunci când a avut posibilitatea, a organizat răscoala din 1907, a folosit violența cu toată energia pentru a-și exprima nemulțumirile și furia. „Holera” de care vorbesc jurnaliștii francezi când justifică manifestările de protest publice.

Soluția, în cazul acesta, este o reconciliere, care să vină din ambele părți: și din partea politicienilor și din partea societății, laolaltă cu reconcilierea între grupurile sociale care sunt diferite, misiune deloc ușoară pentru că modelul american de campanie electorală, urmat și la noi, este bazat pe crearea de falii, spune politologul.

„Și vorbim despre agitatori care încearcă să creeze falii. Modelul american de campanie electorală se bazează pe falii care favorizează minoritățile să devină majorități artificiale, dar care pot să influențeze politica. Sunt minorități care nu acceptă verdictul urnelor spre exemplu și care încearcă să schimbe istoria apelând la teorii ale conspirației.”

În aceste condiții, râvnita reconciliere cu acea parte a societății care a acumulat frustrări nenumărate, care sunt frustrări istorice venite și din perioada comunistă și din postcomunism, care se simt izolați și care prin această agresivitate sau susținere a agresivității își manifestă nemulțumirea față de sistem „nu este deloc ușoară, tocmai pentru că ei resimt viața de zi cu zi ca fiind o formă agresivă”, spune politologul.

De aici aplicarea termenului de junglă pentru a descrie societatea în toate formele ei: de la „jungla urbană”, cu șoferi care înjură și care ies cu arme mai mult sau mai puțin letale îndreptate împotriva celorlalți participanți la trafic, la situația de la locul de muncă, unde șefii îi violentează psihic pe angajați, toate sporesc spectacolul violenței zilnice, ca o formă de disperare.

„Trebuie să ne întrebăm de ce Mișcarea Legionară în anii ’20-’30, care de altfel au fost ani de prosperitate, a fost atât de influentă. Pentru că oamenii care erau frustrați – și nu vorbim doar de oameni care puteau fi ușor manipulați din zona rurală, ci vorbim de o întreagă parte a intelighenției, oameni care se vedeau îndepărtați de la posturile publice; orice comparație cu zilele noastre se poate face - se regăseau în acel limbaj, care era unul violent. Să nu uităm, Eliade făcea elogiul huliganului. Astăzi încă nu avem un nou Eliade care să facă elogiul huliganului, dar vedem lideri actuali care sunt tentați de huliganism.”

Pentru politologul Cristian Pîrvulescu nu este totul pierdut, iar agresivitatea și violența nu sunt specifice doar societății și lumii politice românești, chiar dacă susținătorii lor la noi sunt majoritari.

„Să ne raportăm la țările din jurul nostru. Vedem că situația este aceeași, că violența există peste tot. Sigur că la noi e mai complicat pentru că ne am uitat la englezi și am văzut dintr-o dată că e vorba de o majoritate tăcută, dar reală consistentă și vie. Pe câtă vreme la noi s-ar putea să nu mai fie majoritară, ci minoritară această parte a societății, dar să știți că ea există.”

E drept că cei mai mulți dintre ei, tocmai pentru că refuză violența, „în fața situației absolut dramatice din România preferă să-și facă bagajele și să plece”, chiar dacă nu au probleme materiale grave, atrași de respectarea regulilor în societate și la locul de muncă, de civilizație și de civilitate, de politețe și de transformarea ei în canal de comunicare.

România, însă, a ratat momentul integrării în Uniunea Europeană, unul favorabil schimbării în bine. Ceea ce, însă, a dăunat au fost crizele succesive, mondiale și autohtone.

„În principiu, lucrurile ar fi trebuit să evolueze bine după intrarea în Uniunea Europeană. Atunci era un tip de normalitate, dar crizele succesive care au continuat, pentru că așa a fost norocul nostru, criza din 2008, la un an după ce un an și jumătate de la aderarea la UE. Apoi, iată, pandemia, apoi criza geopolitică. Toate lucrurile astea trezesc frustrări suplimentare care pot să stea la baza unor manifestări violente care să aibă susținerea social”, spune Pîrvulescu.

El crede că, odată cu încheierea acestor crize „lucrurile vor intra în normalitate”, dar „acum, în criză, vedem cum fricile sunt cele care domină și unii oameni devin violenți pur și simplu pentru că sunt invadați de frică, copleșiți de frică.”

Sociologul Gelu Duminică spune că exact acestor demoni se adresează oamenii politici care aleg să-și manipuleze electoratul pentru a-l putea transforma în masa de manevră.

Generația care vine. Gelu Duminică: „Să-i creștem bine ca să provoace saltul de care avem nevoie, dar schimbarea începe cu noi”

Pentru sociologul Gelu Duminică schimbarea trebuie să vină de la clasa politică, chiar dacă aceasta nu este altfel decât societatea care-i livrează, prin vot, funcții de putere în stat. Dar adevărata schimbare, spun el, va veni de la noua generație, prima generație liberă cu adevărat.

Pe de altă parte, spune el, există o responsabilitate a liderilor politici, civici și religioși, pentru că societatea nu se schimbă decât dacă liderii, la un moment dat, vin cu modele care să provoace schimbarea.

Cu toate acestea, el nu crede că există un vinovat mai mare decât celălalt, societate sau clasă politică, și că schimbarea este bidirecțională.

„Este și de la lider către societate, dar și societatea care schimbă liderii. Însă, ceea ce este axiomă este că liderii sunt cei care vin cu viziuni. Dar, pentru asta, liderii trebuie să fie credibili și să se transforme în modele pentru a avea susținere din partea populației. Iar susținerea nu se câștigă decât prin credibilitate”, spune sociologul.

Aceeași credibilitate și legitimitate care a dat substanță monarhiei britanice și care a fost atât de bine pusă în valoare la funeraliile de stat ale reginei sale.

„Din păcate, la noi în România nu prea avem lideri: nici civici, nici religioși, nici politici. Și, uite, numai ce am văzut ce s-a întâmplat cu unul dintre liderii spirituali, extrem de cunoscut în spațiul românesc în ultimii ani, care s-a dovedit a fi un prădător sexual”, spune Gelu Duminică referindu-se la cazul preotului Visarion Alexa.

Din păcate, spune Duminică, și societatea românească este una la începuturile ei de democrație.

Sociologul Gelu Duminică

Poate, și de aceea mesajele sale sunt de multe ori disonante, după cum nici liderii nu dau năvală pentru a o ajuta să-și depășească traumele și paradoxurile.

„Leadershipul autentic încă se lasă așteptat, nu avem lideri, dar nici societatea care să ceară lideri. Pentru că societatea noastră este de foarte multe ori disonantă: cere una, dar alege altceva. Cerem anticorupție dar noi dăm șpagă. Vrem respectarea regulilor, dar noi nu le respectăm. Vrem ca politicienii să fie curați, să nu fure, dar votăm niște hoți să ne reprezinte, știind clar că sunt hoți. Au furat, dar ne-au dat și nouă”, spune sociologul făcând o parafrază după gândirea votanților care aleg primari condamnați sau anchetați pentru corupție.

El spune, însă, că toate aceste paradoxuri sunt normale într-o „societate în facere”, iar optimismul său e fundamentat pe speranța pe care și-o pune în noua generație.

„Eu mă uit cu optimism la ceea ce va urma, pentru că am mare încredere în generația asta care crește și care devine din ce în ce mai prezentă, din ce în ce mai promotoare a principiilor. Pentru că, de fapt, noi pervertim principiile. Noi am fost obișnuit cu „capul ce se pleacă sabia nu-l taie”, cu mânuțele la spate. Dacă puneam prea multe întrebări eram considerați impertinenți. Generația asta care vine acum e prima generație liberă cu adevărat. Trebuie să-i creștem bine astfel încât să provoace saltul de care România are nevoie, bineînțeles dacă și contextul ne va ajuta destul de mult.”

Speranța, așadar, este în generațiile care vin din urmă, dar, spune Duminică, nu este onest să „aruncăm toată speranța în brațele copiilor care vin”, fie și pentru că „schimbarea lor ține de fiecare dintre noi”.

Dacă „fiecare ne conștientizăm traumele, rupturile mentale pe care noi între noi le avem și lucrăm cu ele (…) vom înțelege mult mai bine ce avem de făcut”.

Însă, spune el, „mulți vrem schimbare dar schimbarea să nu înceapă cu mine. Mulți așteptăm ca societatea să se schimbe noi făcând aceleași lucruri. Mulți așteptăm ca politicianul să nu fure însă noi să ne descurcăm. Mulți ne așteptăm ca preotul să promoveze și în viata lui reală ceea ce predică, dar noi nu facem lucrul ăsta. Și atunci trăim într-un fariseism civic, care este extrem de bine folosit de liderii actuali pentru că ei de foarte multe ori în mesajele lor se adresează demonilor care există în noi. În momentul acela este foarte ușor să fim manipulați.”

Așa se produc eternele manipulări despre migranții care vin în România pentru a lua locurile de muncă ale românilor, „uitând că fratele meu, sora mea, mama mea, copilul meu lucrează și fac același lucru în altă țară. De fapt, marea bătălie este bătălia cu noi înșine. Dar pentru asta trebuie să fim ajutați să înțelegem, să avem îndoieli. Totul pornește de la îndoială. Totul pornește de la capacitatea noastră de a ne chestiona. Iar în momentul în care noi înșine ne vom schimba, vom cere schimbare și celor din jur. Până atunci, va fi foarte complicat.”

Pîrvulescu: Schimbarea? Atunci când partidele nu vor mai fi sigure de controlul alegerilor prin aleșii locali

Cristian Pîrvulescu crede că cel mai greu de reformat este clasa politică. Pentru că nu există pârghii care să o oblige la reformare, pentru că îi profită situația actuală, pentru că are asigurat bazinul său electoral și pentru că, în modul în care este organizată activitatea partidelor și așa cum funcționează raportul lor cu societatea, nimic nu poate duce la reformarea ei.

„Clasa politică este cel mai greu de reformat. Societatea s-ar putea să meargă pe drumul ei și clasa politică să nu o înțeleagă. Clasa politică e de multe ori blocată într-o organizare anchilozată, pietrificată, de partid și nu poate să facă pași. Din nefericire, nu avem un sistem politic suficient de flexibil care să permită înnoirea. Și, atunci când îndoielile apar, cum este cazul USR și chiar AUR, ele sunt repede izolate de sistem, ceea ce crește în mare măsură frustrarea socială, pentru că votul pentru USR, pe de o parte, și AUR, pe de altă parte, este un vot al frustrării; evident al unei frustrări diferite.”

Electoratul celor două partide, însă, a fost unul comun înainte ca ele să apară, spune politologul.

Politologul Cristian Pîrvulescu

„Cei care erau nemulțumiți votau cu USR, dar limbajul violent, frust, agresiv al AUR este mult mai adecvat pentru a exprima sentimentele lor de de revoltă. Sigur că asta nu este o scuză. Așa cum nu putem să-i scuzăm pe germanii care l-au votat pe Hitler sau pe italienii care au susținut statul lui Mussolini. Nu este o scuză, dar poate fi o încercare de a înțelege și de a explica.”

Partidele din România, spune politologul nu se vor înnoi pornind din interior și au demonstrat în peste trei decenii că nu sunt capabile să o facă și că, de fapt, refuză să o facă. Mai mult, blochează orice carieră politică a celor care vin din afara sistemului sau, mai grav, se folosesc de cei din afara sistemului tocmai pentru a-și salva structura pietrificată. Motivul? Nivelul extrem de scăzut al clasei politice.

„N-au făcut-o în cele trei decenii, din contra. Au blocat orice carieră politică a unor persoane care veneau din afara sistemului sau au folosit, precum Klaus Johannis în 2014, o personalitate care era oarecum în afara sistemului, pentru a se salva. Dar nu au evoluat și refuză să evolueze. Și asta pentru că nivelul politicienilor este atât de scăzut încât aceștia nu mai pot fi convingători. Pur și simplu.”

Cum se poate întrerupe cercul vicios al suficienței clasei politice? Cum poate fi aceasta obligată să evolueze, să se schimbe, să se reformeze, pentru ca sistemul politic să fie unul mult mai flexibil, capabil să atragă și să include valori?

„Partidele să nu mai fie sigure că vor câștiga alegerile pentru că au aleșii locali” care asigură controlul partidului în teritoriu și care, la rându-le „depind în mare măsură de partide”, spune Pîrvulescu.

„Pentru că noi nu avem o dezbatere politică, de aici și atâta violență și frustrare. Nu avem o dezbatere politică, nu avem ideologii, avem partide clientelare care au clientelă puternică la nivel local și care câștigă alegerile orice s-ar întâmpla, pentru că acea clientelă le rămâne fidelă, iar restul oamenilor, supărați, furioși, de cele mai multe ori, refuză să mai meargă la vot.”

Teologul Paul Palencsar: Biserici pline duminica, dar oamenii se comportă de parcă ar ieși din iad

Pentru teologul Paul Palencsar, violența și agresivitatea din societate apar pentru că omul nu interiorizează mesajul biblic pe care-l bifează doar formal, prin prezența la biserică și doar prin respectarea ritualurilor bisericești, fără să aproprieze taina lor.

În ciuda faptul că duminica bisericile sunt pline, la ieșire părem a veni din iad, nu din Casa Domnului, spune teologul.

„Într-adevăr, România în care trăim - și vedem asta cu toții - este o țară în prezent agresivă de multe ori nocivă, chiar otrăvitoare. Un paradox la acele biserici pline duminică de duminică, din care oamenii atunci când ies, mulți dintre ei nu par să fi ieșit din biserică ci de-a dreptul din iad, prin modul în care se comportă unii cu ceilalți.”

Pe de altă parte, spune el, păcatul mâniei, al violenței, al agresivității, al hulei, al invidiei vin din timpuri biblice și face un excurs pe subiect, în care asemănarea cu realitatea prezentului nostru nu este deloc întâmplătoare.

„Istoria omenirii începe cu o crimă. Cain îl ucide pe Abel deși erau frați și amândoi pretindeau că îl adoră și îi slujesc lui Dumnezeu căruia i se rugau. Unul era agricultor celălalt păstor. Cain îl pizmuia pe Abel. I se părea că rugăciunile sale sunt trecute cu vederea de Dumnezeu iar ale fratelui său bine primite. Ura a crescut în Cain. Cu timpul, acesta și-a imaginat o lume fără Abel în care Dumnezeu este doar al lui. În lipsa lui Abel, rugăciunea lui Cain - credea el - ar fi putut zbura spre cer nestingherită. Abia atunci Dumnezeu l-ar fi iubit doar pe el cu adevărat. Singura stavilă spre Dumnezeu era fratele său. Așadar, Cain l-a ucis pe Abel.

Teologul Paul Palencsar

Abia după acest fratricid, Cain a înțeles că nu va ajunge niciodată la Dumnezeu, și-a privit mâinile mânjite cu sânge și a știut că stavila spre cer a fost mereu el însuși și nimeni altcineva și lipsa de iubire pentru fratele său. Dumnezeu îl așteptase mereu și pe el în egală măsură, doar că el nu știa și singura cale de a-L trăi pe Dumnezeu era tocmai Abel, fratele său, acum mort, pe care chiar el îl omorâse.”

Paul Palencsar spune că falsa toleranță, îngăduința față de rău nu sunt semne de iubire creștinească, ci de complicitate cu răul și că acesta trebuie sancționat din rădăcină, ca să nu apuce să crească în sufletul aproapelui sau în al său. Iar soluția, spune el, este intransigența oglinzii pe care să i-o pună în față, pentru a-i „spune răului pe nume”, pentru a-l rușina, putere la care un om poate ajunge doar prin blândețe, smerenie și iubire de aproape.

„Într-adevăr trăim vremuri neguroase: îngustimea spiritului, violența, invidia, prostia, egoismul își urlă prezența. Și vă mai spun un lucru: la crimă nu se ajunge într-o zi. Lui Cain i-a luat o vreme. Nici legionarii n-au scos pistolul din prima sau comuniștii. Ura se dospește ca aluatul: crește în om, apoi dă pe-afară. A tolera grosolănia, prostia, agresivitatea nu este iubire de oameni, ci este nepăsare. Nu face bine nimănui. Nu are nicio legătură cu iubirea lui Cristos care, atunci când a trebuit, ne spune Scriptura, a luat biciul și a curățat templul. Dacă ne iubim țara și semenii, trebuie să așezăm oglinzi și să ne privim în ele. Să spunem răului pe nume, până Cain nu îl ucide din nou pe Abel.”

Teologul amintește și soluția pe care Dumnezeu Fiul a oferit-o oamenilor ispitiți de demonul invidiei, al urâtului de semeni.

„Cristos însuși ne arată, nu doar ne spune, așa cum fac ipocriții și demagogii, dar ne și arată cum se face. În Sfânta Evanghelie Isus Cristos însuși - Dumnezeu întrupat în om - ne spune ce să facem în situații în care credem noi, avem sentimentul că nu-l mai putem răbda pe cel din fața noastră. Și Cristos ne spune: învățați de la mine căci sunt blând și smerit cu inima. Adică, blândețea, smerenia, a te pune sau măcar a încerca a te pune în locul fratelui tău, să înțelegi ce simte el, cât de foame îi este, cât de sete îi este, cât de greu îi este, ar mai tempera în fiecare dintre noi această agresivitate, această ură prin care Cain l-a ucis pe Abel.”

Sacrificiul christic capătă, astfel, valoare de îndreptar în vremuri care par să le reediteze pe cele biblice lasă să se înțeleagă Paul Palencsar. „El însuși spune: când cineva îți dă o palmă întoarce celălalt obraz. Și se lasă răstignit pe cruce. Da, Dumnezeu care a creat cerul și pământul își lasă creatura sa să-l bată, să-l ucidă chiar pentru că ne iubește. Doar așa Cristos a ajuns la Înviere prin faptul că a practicat non-combatul, așa a ajuns la victorie. Și, iată, după două mii de ani întreaga planetă, numele său este cunoscut pe tot Pământul.”

Un alt exemplu de victorie asupra violenței, contemporan cu noi, este chiar Mahatma Gandhi, „cel care a redat Indiei libertatea și demnitatea și a scăpat poporul de sub jugul și dominația britanică prin pacifism, prin noncombat”, spune teologul. „În acele itinerante pelerinaje ale sale prin India, el însuși a luat de mult ori bătaie și așa a ajuns să răzbească la lumină.”

„Revenind la România de astăzi, într-adevăr este o societate bolnavă. Nu trebuie să fii vreun sociolog sau psiholog pentru a-ți da seama de asta. Creștinismul nu a ajuns până la sufletele oamenilor, nu a penetrat în poporul român și o spun cu mare tristețe că creștinismul a acoperit doar o suprafață la fel ca o piatră de râu care pe dinafară este umedă, este udă, dar când o spargi înăuntru este uscată deși stă pe fundul râului poate de mii de ani. Mai avem mult până viața noastră va fi în acord, va fi în armonie cu ceea ce însuși Isus Hristos Dumnezeu ne îndeamnă în Evanghelii.”

Influencerul Bogdan Bob Rădulescu: „Mă pregăteam să-l înjur, dar omului i s-a luminat fața când m-a recunoscut și atunci l-am oglindit”

Despre schimbare de sine vorbește și influencerul Bob Rădulescu, om de teatru și televiziune, comediant, cu o prodigioasă activitate în online, personaj cu o intensă activitate civică.

Dar și despre „oglinda luminoasă” la care l-a obligat să devină interacțiunea cu fanii săi, cu semenii.

Oglinda care aduce cu modelul biblic de care ne-a povestit teologul Paul Palencsar.

Bogdan Bob Rădulescu spune că a conștientizat nevoia schimbării de sine sub presiunea fanilor, mai corect spus a interacțiunii pe viu cu ei: în trafic, spațiul celor mai spontane violențe.

„Am remarcat o schimbare în propriul meu comportament atunci când am devenit tot mai cunoscut. Mi s-a întâmplat în trafic. Aveam tot dreptul să fiu supărat pe comportamentul celuilalt, dar, când am dat geamul jos pregătit să urlu și să-l înjur, înainte sa deschid gura furios, omul m-a recunoscut și, instant, i s-a luminat fața, s-a bucurat că mă vede, iar eu nu am putut să mai fiu agresiv și furios și l-am oglindit. Adică am transformat furia și agresivitatea într-o formă de reproș civilizat totuși, iar reacția lui a fost, de asemenea, foarte civilizată: și-a recunoscut vina, ne-am salutat și am mers amândoi mai departe.”

După momentul cu pricina, echivalent al unei veritabile revelații, „situația a început să se repete și în alte contexte”, povestește Bob Rădulescu.

„Apoi am mers mai departe cu această conștientizare a faptului că, fiind cât de cât cunoscut, devin și pentru ceilalți un exemplu. Am început să fiu mai atent la ce zic, cum zic, ce fac, cum fac, cum mă comport. Lumea mă vede, eu văd că mă vede și mă gândesc că, dacă mă ia exemplu, măcar să fiu un exemplu bun.”

Bogdan Bob Rădulescu

De aici, până la un mic îndreptar de sine, care poate fi de folos oricăruia dintre noi, a fost un pas. Temă de meditație pentru oamenii politici care aleg urletul înaintea dialogului, agresiunea înaintea amabilității, injuria înaintea politeții și pierd orice dâră de responsabilitate cu fiecare treaptă cu care ascensionează în politică.

„Să comunic asertiv.

Să nu atac persoana, ci să mă limitez la a vorbi despre acțiunea care e subiectul discuției, nu să generalizez.

Am învățat să nu mai iau nimic personal.

Am învățat ca lumea e în mare parte nefericită. Nemulțumită de propria ei viață.

Am învățat ca oamenii sunt triști, deprimați și fără perspective.

Sunt atât de rău pe interior, încât nu pot fi decât rău și pe exterior. Deci răi.

Mi-e cel mai ușor sa fiu oglindă și să răspund răului cu rău, e un principiu al reciprocității. Dar e mai greu și mai satisfăcător să răspund răului cu bine. Cu zâmbet. Cu înțelegere, cu toleranță, cu iubire.

Asta pune frână răului și îl oprește din drum. Îl destabilizează. Îl face să vadă că există și altceva. Îl pune pe gânduri, îl rușinează. Îl face să se întrebe... Și într-un final fericit, începe să-l schimbe.

Când întunericului i se întâmplă și cea mai mică gaură, pe acolo începe sa între lumina...”

O postare a lui Bogdan-Bob Rădulescu despre atletul spaniol care l-a împins peste linia de sosire pe atletul somalez care, derutat de semnalizările organizatorilor, credea că a trecut deja de ea, riscând să piardă cursa, a primit 44.000 de like-uri și a avut 23.000 de distribuiri.

Așadar, și binele face trafic. Fără violență, fără agresivitate, fără imagini care să agreseze retina.

Este o postare despre onoare, despre victorie în condiții oneste și despre a nu ezita să fii om atunci când ți se ivește ocazia. Și despre bunul simț de-acasă.

Succesul uriaș al postării sale de pe Facebook, deloc singura cu un asemenea succes, într-unul din spațiile în care violența are aceeași amploare, cel puțin verbală, ca și în trafic, arată nevoia societății de modele pozitive, credința în bine, în oameni.

Rămâne ca și cei care ne conduc să o conștientizeze și să decidă să se schimbe.