Dan Damaschin este preot misionar la Maternitatea „Cuza-Vodă” din Iași și una dintre cele mai active persoane din România care luptă împotriva sărăciei. Preotul a construit zeci de case pentru familiile sărmane, îmbrăcă iarna mii de copiii, vara îi duce la mare, ține la școală copiii care vor să învețe carte și protejează în centrele sale femeile abuzate acasă de soți.
În lupta sa împotriva sărăciei și a inechității sociale, Dan Damaschin este sprijinit de mii de români care donează bani sau bunuri asociației pe care preotul o conduce, „Glasul Vieții”.
Într-un interviu acordat Radio Europa Liberă, Damaschin deplânge modul în care statul român se implică pentru a-i ajuta pe cei nevoiași și spune că pandemia nu a făcut decât să adâncească problemele păturii sărace a României. Preotul ieșean ne-a mai vorbit și despre vaccinare, progresism sau despre relația stat – Biserică – societate.
1. Europa Liberă: Cum i-a afectat pandemia pe cei săraci?
Dan Damaschin: Pandemia nu i-a afectat doar pe cei săraci, ci și pe cei din zona medie a societății. Anul trecut îmbrăcam la Crăciun 5.000 de copii, după două luni și ceva de stare de urgență aveam 7.000, iar în decembrie 2020 am avut 8.462 de copii. Mai devreme am avut o mamă cu trei copii care mi-a cerut sprijin să își plătească factura la energie.
Dacă înainte de pandemie locurile de muncă erau mai bine plătite și oamenii, cu acel salariu, își permiteau o chirie – iar aceasta nu a scăzut – acum avem încă o categorie care ne cere ajutorul: oamenii care au venit mediu. Cu alte cuvinte, pandemia a adus multă, multă sărăcie.
2. Ce întrebări vă pun copiii despre pandemie?
Copiii nu știu nici de măști, nu știu nici de vaccinuri, nici de oxigen. Copiii știu că le este foame. Pe copii nu îi interesează dacă virusul a fost scăpat sau nu din laborator, ei știu doar că trebuie să mănânce și să se încălzească. Astfel încât e o luptă mare pentru a-i lămuri că este un moment greu din viața noastră pe care trebuie să îl depășim împreună. Că trebuie să învețe la fel de bine, să fie la fel de harnici, de plini de viață, deși în jurul lor se prăbușește o lume.
3. Cum ați cataloga implicarea autorităților pentru a-i ajuta pe cei nevoiași?
Aș vrea să nu vorbesc foarte mult. Spun doar atât: în luna august, pe 16-17, eram la mare cu copiii și am văzut un articol de presă în care se spunea că statul român va oferi un ajutor financiar de 500 de lei copiilor aflați în stare critică, pentru a-și lua haine pentru școală. Precizarea era în felul următor: în termen de 60 de zile, ministrul învățământului va identifica modalitatea prin care acești bani vor ajunge la acești copii. Legea sau hotărârea de guvern a fost dată pe 12 august și trebuiau să se gândească până pe 12 octombrie cum vor da acești bani.
Întrebați acum orice familie săracă dacă știe ceva de acei 500 de lei pe care trebuia să îi primească. România nu are politici coerente pentru a combate sărăcia. Sunt politici care se bat cap în cap, care se faultează unele pe altele. De exemplu: cazul mamelor care sunt afectate de violența domestică. Politica statului e că femeile trebuie să se descurce. Proporțional, din cele 1.500 de mame de care noi avem grijă, 75% mănâncă bătaie de la bărbații lor.
4. Cum vedeți dumneavoastră satul românesc, la 14 ani de la intrarea în Uniunea Europeană?
După 16 de ani de când sunt preot misionar și după 46 de ani pe care o bună parte i-am trăit la țară pot să spun că satul românesc se află într-o criză catastrofală. Exodul populației pentru un loc de muncă, dezinteresul autorităților locale pentru a aduce investiții minore, milioanele de bătrâni cu pensii mizerabile, starea de sănătate catastrofală a oamenilor, toate acestea fac ca satul românesc să fie pe cale de dispariție și cu probleme uriașe, pe care nu știu cine la va rezolva, dat fiind că ele se agravează de la o zi la alta.
5. Accesul la educație de calitate era inegal și înainte de pandemie, cei mai afectații fiind copiii din mediul rural. A accentuat epidemia această falie?
Inegal a fost dintotdeauna. Și înainte de Revoluție, dacă voiai să faci o școală la oraș aveai locuri limitate pentru că veneai din mediul rural și trebuia să te întorci acolo. Acum, în pandemie, învățământul la nivel mondial s-a schimbat în mod capital. S-a trecut de la învățământul față-n față, unde copilul avea acces la un educator – fie el mai puțin sau mai bine pregătit – la învățâmântul în care educatorul a dispărut din viața copilului.
O mare parte din părinții de la oraș au compensat cu acele centre educaționale sau cu meditații. În rural, însă, având în vedere infrastructura privind internetul care există, dar lipsește cu desăvârșire - vorba lui Caragiale - în multe locuri, ne aflăm în fața unui alt dezastru. Copiii de la țară au pierdut un an din viața lor pentru că nu au avut aceste condiții. Sunt și excepții, unde primarii s-au străduit să aibă copiii cât de cât acces la educație.
6. Cum arată parteneriatul stat - Biserică - societate și cum ar putea fi îmbunătățit?
Să vedem mai întâi ce este Biserica în societate. Biserica este acea entitate spirituală, socială, comunitară care are o infrastructură extraordinară – se știe că numai Poșta Română mai are o rețea precum Biserica – și care prin activitatea de zi de zi reprezintă un pol de echilibru în societate fără asemănare. Omul care vine duminica la biserică și pleacă de acolo mai plin de viață și mult mai încrezător în viitor decât orice fan de la un meci de fotbal sau un participant la un spectacol de operă – la care are acces un număr foarte limitat de persoane.
Cu alte cuvinte, Biserica noastră oferă spiritualitate, cultură și asistență socială unui număr foarte mare de persoane. Prin vizita preotului în familie de șase-șapte ori pe an, preotul este cel care ia pulsul societății, iar statul dacă ar oferi un parteneriat real, serios, Bisericii în relația cu societatea, atunci ar avea numai de câștigat din punctul meu de vedere. Tocmai aceste lucruri de care vorbeam mai devreme – unii se prefac că se ocupă de săraci, alții fac ceea ce pot – duc la niște sincope majore inclusiv în ceea ce privește această relație stat – Biserică – societate.
7. Ce i-ați spune unui tânăr din aripa progresistă în contextul actual?
Cred că mai mult l-aș asculta, decât să îi spun. Fiecare tânăr caută răspunsuri la întrebările sale, dar până la urmă le găsește singur, după ce este ascultat și învățat să caute cum trebuie. În ceea ce privește progresismul și relația cu ortodoxia, în special cea din România, ar trebui să se știe că dacă am dărâma bisericile din România am rămâne cu 25% din patrimoniul nostru cultural.
Indiferent cât de europeni am dori să devenim noi, indiferent cât de patrioți sau oameni buni am vrea să devenim, să nu uităm că școala românească a apărut în tinda bisericii, că biserica noastră a fost cea care a ridicat primele spitale. Astfel că Biserica are o experiență – ce-i drept retezată de comunism – de multe secole și păstrează această avere. În ceea ce privește relația noastră cu transcendentul, cu spiritualitatea, ar trebui să înțelegem că dacă s-a închis o biserică în occidentul pe care noi îl admirăm pentru stilul de viață, s-au deschis trei spitale de psihiatrie.
8. Cum explicați falia din rândul preoților când vine vorba de vaccinare?
Nu cred că este o falie. Vorbeam mai devreme de preot ca reprezentant al comunității rurale și relația stat - Biserică – societate. Preotul, în mediul rural mai ales, este printre puținele persoane care are acces la o educație de calitate și care a fost educat și știe să selecteze niște informații. Sunt preoți care aparent au devenit potrivnici vaccinării pentru că acest circ mediatic din jurul vaccinării este unul care lasă loc la foarte multe întrebări.
Nu este nevoie ca un președinte de țară, un ministru, un parlamentar să se vaccineze în fața publicului. Avem medici, profesori universitari, care știu să explice unui om de rând ce este vaccinul și de ce trebuie să ne vaccinăm. Atât timp cât acești reprezentanți ai statului fac un circ mediatic cumplit cu acest vaccin, bineînțeles că apar și foarte multe întrebări.
9. Cum explicați percepția peiorativă a unei anumite părți a opiniei publice că persoanele sărace sunt leneșe, că nu își doresc un loc de muncă?
Acesta se numește analfabetism social. Vă dau o simplă imagine: unde locuiește o familie cu foarte mulți copii în România? De regulă la marginea societății, departe de civilizație. Citeam acum ceva timp că undeva în Norvegia un bărbat de origine islamistă, căsătorit cu vreo trei femei, cu 15 copii, a primit vila de protocol a nu știu cărui ministru, de pe malul unui lac. 15 copii reprezintă o investiție pe care o face statul norvegian. În America, un copil născut acolo aduce o plusvaloare statului american de 200.000 de dolari. În lumea civilizată, un copil este o investiție, este un dar. Acel copil va deveni un stâlp de nădejde al comunității, al societății, va produce impozite, taxe, iar noi vom avea o pensie liniștită. În România, din păcate, s-a accentuat doar imaginea viciului – și anume că doar în familii vicioase apar copii mulți – ceea ce este fals. Sunt foarte multe familii care nasc copii mulți pentru că iubesc copiii, iubesc viața, dar trebuie cunoscut și faptul că atât timp cât o familie dă naștere unor copii, atunci timpul alocat muncii scade. O mamă care are 3-4 copii, din punctul meu de vedere, ar trebui să fie angajată pe viață ca mamă și să se pensioneze din această „funcție”. Pentru că este cea mai valoroasă profesie. Ea „produce” patru oameni pentru comunitate, care vor întreține, la rândul lor, alte câteva zeci, peste ani.
Desigur, e mult mai ușor de evidențiat acești soți alcoolici sau violenți și care sunt lăsați să vegeteze în casele lor fără o intervenție rapidă și reală a autorităților. Cu alte cuvinte, nu copilul este vinovat că se naște într-o familie sărăcă, nu mama care își crește copilul este vinovată că nu are ce-i da de mâncare ci autoritățile – și poate noi, ca oameni – pentru că nu intervenim și nu oferim sprijinul necesar unei femei pentru a-i ajuta pe copii. Nu încercăm să tratăm răul care apare în familiile cu mulți copii sau în cele sărace. Acel rău care duce la imaginea omului bețiv, cerșetor de pe stradă.
10. Care sunt cele mai des întâlnite dorințe ale unui copil care provine dintr-o familie afectată de sărăcie?
Poate pe mulți i-ar șoca. Copiii pe care noi îi ajutăm nu își doresc nici de Crăciun, nici de Paști, mașini cu telecomandă, drone sau excursii exorbitante. Ei își doresc lucruri elementare, care să le permită un trai normal, cum văd la cei din jur. Își doresc niște ghete ca să poată merge cu colinda, o geacă să meargă la școală curați, de Paști o haină nouă ca să poată merge la Înviere, toamna un ghiozdan. Lucruri normale. Noi asta încercăm să facem. Să îi ajutăm pe copii să trăiască în normalitate pentru ca normalitate aceasta să devină o permanență în viața fiecărei familii cu mulți copii.
Vacanța la mare, de exemplu, pe care noi o oferim copiilor. Nu este o vacanță care oferă o săptămână de vis unui copil sărac. Este o vacanță în care copilul trăiește în normalitate: baie pe săturate, mâncare pe săturate, joacă pe săturate, condiții frumoase de viață. El devine ambasadorul nostru în comunitate și explică altor copii de la școală cum e normalitatea. Și astfel încercăm să transmitem această normalitate din copil în copil.
Facebook Forum