Duminică 17 decembrie 1989

Vreme caldă, mai ales în regiunile vestice și estice. Cer schimbător, cad precipitații sub formă de ploaie în nord și izolat în restul țării. Temperaturile minime între 2 și 12 grade iar cele maxime între 8 și 18 grade.

Pare o duminică obișnuită. În agenda lui Ceaușescu nu este trecută decât o ședință a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv, între 10.13 și 10.35, adică o întâlnire scurtă și la obiect. Ziua va fi însă mult mai lungă și tensionată. Ca de obicei, înainte și după ședința de dimineață, Ceaușescu are mai multe întâlniri semnificative. Îi vede pe Postelnicu și Iulian Vlad, chemați împreună, de față fiind și Elena Ceaușescu. Stau de vorbă 20 de minute, cu certitudine despre eșecul Securității, Miliției și Armatei de a dispersa demonstrațiile de protest din Timișoara. Tot împreună vin și Mitea și Florescu, ambii însărcinați cu presa și propaganda (și de astă dată de față este Elena Ceaușescu... probabil pentru că ea trebuia să asigure conducerea temporară, în cele trei zile ale vizitei lui Ceaușescu în Iran.) Stă de vorbă și cu Cornel Pacoste pe care l-a costat mult acea zi ( a fost condamnat la 20 de ani de pușcărie pentru omorât deosebit de grav). Pacoste fusese prim-secretar la Timiș înainte de Bălan, astfel că Ceaușescu a stat cu siguranță de vorbă despre ce măsuri trebuie să ia împotriva protestatarilor mai ales că, pe tot parcursul întrevederii, de față a fost și Dăscălescu. Apoi, la finalul audiențelor, o primește pe Elena Ceaușescu și apoi, împreună, pe Bobu și pe Manea Mănescu. Importantă însă este ședința CPEx din după-amiaza acelei zile. Agenda lui Ceaușescu nu o menționează. Știm ce s-a discutat atunci pentru că s-a păstrat o stenogramă reconstituită din memorie două săptămâni după aceea, la începutul lunii ianuarie 1990. În Arhivele naționale, stenograma este păstrată în dosar alături de celelalte stenograme și transcrieri de teleconferințe din zilele lui decembrie, dar este posibil ca pe alocuri aceste documente să fi fost stilizate de puterea instaurată la București după 22 decembrie.

Ceaușescu deschide ședința CPEx prezentându-le tuturor situația de la Timișoara: decizia de evacuare și de mutare a pastorului László Tőkés în altă localitate, protestele oamenilor împotriva acestei decizii și incidentele care au urmat „organizate și declanșate de cercuri revanșarde, revizioniste și de agenți atât din răsărit cât și din apus.” Obiectivul acestor proteste nu ar fi fost de a bloca decizia episcopală, ci de a lichida „independența și integritatea teritorială a României”, spune Ceaușescu. Este extrem de nemulțumit: deși au fost atacate instituții publice, forțele de ordine nu au ripostat. A discutat cu Milea și cu Postelnicu să disperseze mulțimea. Milea, în loc să aducă în oraș trupe motorizate, a scos trupele și le-a deplasat către vest. Ceaușescu ar fi vrut o demonstrație de forță, dar nu a fost așa. Au trimis armata cu gloanțe de manevră. „Eu știam că trupele de grăniceri sunt dotate cu gloanțe de front.” Și totuși nimeni nu a avut armament eficient. De parcă ar fi vrut să fie umiliți în Piața publică. „Știți cum ați procedat voi? Pur și simplu ați avut o atitudine capitulardă, defetistă. Dacă aș fi știu că nu sunteți în stare să opriți pe acești huligani, pe aceste elemente deplasate, apelam la 500 de muncitori, îi înarmam și rezolvam problema.” În unele versiuni de transcriere (cea citată de Nicolaescu) se spune chiar că îi înarma și le ordona să-i împuște pe protestatari. Revenim la documentul de la Arhive. Postelnicu îi dă dreptate: așa e, au acționat doar cu bastoane de cauciuc și cu apă. Ceaușescu își pierde cumpătul: Păi nu așa, dragă! Le-a spus ce trebuie să facă dar ei au ținut-o pe-a lor. Trebuiau să tragă foc de avertisment și apoi, dacă nu se potoleau, să tragă în ei. „În primul rând, trebuia să trageți la picioare.” Ceaușescu, general de birou, cu câteva luni de instrucție la Academia Frunze, antrenat pe frontul intern al cooperativizării, vânând țărani, așa ar fi procedat. Elena Ceaușescu se repede și ea, peste umărul lui: „Să fi tras în ei, să fi tras la picioare și cei care cădeau să fi fost băgați în beci, ca să nu mai poată ieși niciodată de acolo.” Curticeanu chicotește și el, isteric: Să tragă! Milea, alt general de carton, făcut la școala de partid, pare decent și demn în această stenogramă (repet, reconstituită două săptămâni mai târziu din memorie și înscrisuri): le spune că a căutat prin regulamente și nu a găsit nicăieri prevăzut „că armata trebuie să tragă în popor.” Postelnicu promite să se supună iar Ceaușescu explodează: „Știi cum ai procedat tu, Milea: așa cum ai trimite pe front trupe neînarmate ca să fie decimate de dușman. Știți ce meritați voi? Să fiți puși în fața plutonului de execuție.” Postelnicu, politician priceput, temporizează, amintind că a fost „un activist dedicat partidului” și promite că, indiferent ce i se va întâmpla, rămâne credincios partidului și conducătorului și va duce „la îndeplinire sarcinile pe care mi le veți da.” Vlad, venit și el, e întrebat de ce trupele de securitate nu aveau gloanțe de război ci doar de manevră. Vlad spune că a sperat că lucrurile se vor calma. Explicația îl face pe Ceaușescu să-și piardă uzul rațiunii: îi cere lui Curticeanu să convoace Consiliul de stat, să-i dea afară pe cei trei: Milea, Postelnicu și Vlad. Curticeanu, slugă credincioasă, îi spune că așa o să facă dar Gogu Rădulescu și apoi Dăscălescu îl conving să amâne răzbunarea, „să-i lăsăm să vedem cum vor acționa și după aceea să luăm măsurile care se impun.” Li se adaugă, neverosimil, Manea Mănescu care le ține partea. Mănescu e cel care propune la Plenara din 27 iunie, printr-un discurs mirobolant, realegerea lui Ceaușescu în funcția de secretar general și, pe 22 decembrie, la despărțire, cade în genunchi și-i pupă mâna lui Ceaușescu. Gheorghe Oprea repetă ce au spus antevorbitorii lui. Ceaușescu fierbe: cum să-i lase să demonstreze fără să ia vreo măsură? Păi știu ei, cei de față, cum a fost în 1945 „în această piață. Au tras în noi și nouă nu ne-a fost frică de ei. Eu eram aici, în piață, împreună cu Doncea și Pătrășcanu.” Apoi, din nou, într-o bizară întorsătură de situație și de spirit, Ceaușescu trântește cu hârtiile pe birou și se ridică de pe scaun. Dacă nu sunteți de acord cu măsura propusă, „alegeți-vă alt secretar general.” Vrea să plece în vreme ce Curticeanu vine repede după el cu voce umedă de emoție: Nu așa, tovarășe secretar general. Eu niciodată n-am să vă părăsesc. Dăscălescu își vine și el în fire: Nu se poate, tovarășe secretar general, noi nu asta am vrut. Nu se poate! Toată lumea se ridică agitată, Ana Mureșan plânge, Elena Ceaușescu îl trage de mânecă să revină pe scaunul de șef. După alte câteva replici răzlețe și slugarnice, Ceaușescu spune, brusc liniștit: Bine. Atunci eu voi pleca mâine în Iran și vom relua această problemă (care? concedierea celor trei? ) după ce se vor termina evenimentele de la Timișoara. Le spune că lasă țara pe mâinile Elenei Ceaușescu și ale lui Manea Mănescu. „Ei vor fi cei care vor organiza ședințe atunci când va fi cazul și vor convoca Biroul permanent al Comitetului Politic Executiv”. Niciunul dintre membrii Biroului Permanent nu are voie să părăsească Bucureștiul. Postelnicu își cere din nou iertare, pocăit și slujitor devotat, Ceaușescu nu-l prea bagă în seamă și se duce la teleconferință. Pentru că în acea zi are loc și o teleconferință (nu apare nici aceasta în agenda, altminteri foarte strictă, a Cabinetului 1) pentru a transmite către toate comitetele de partid ce se știe și se crede despre manifestările de la Timișoara. Reia narațiunea cu Tokes și bâlbele organelor de ordine care au lăsat răgazul mulțimii să se adune. Repetă, ca să fie clar pentru toți: acolo s-au făcut greșeli uriașe pentru că trupele nu au fost înarmate, nu au putut riposta. „Am transmis cu câteva minute înainte tovarășului Ion Coman, care a sosit acum cu alți generali la Timișoara, ordinul: toate trupele primesc imediat muniție de război, de front și somează pe oricine nu se supune. Se socotește stare de necesitate și se aplică legea!” Începând din 17 decembrie, ordonă Ceaușescu, toți cei de la Interne, inclusiv miliția, trupele de securitate, unitățile de grăniceri vor putea face uz de armă. „Fără discuție! Cu respectarea regulamentelor și normelor legale, de somație, conform legilor țării. Oricine atacă un soldat, un ofițer, trebuie să primească riposta! Oricine intră într-un consiliu popular, sediu de partid, sparge geamuri la magazine, trebuie să primească riposta imediat! (...) Menționez: umanismul nu înseamnă capitularea în fața dușmanului! Umanismul înseamnă apărarea poporului, integrității țării și socialismului.” Ion Coman îl liniștește: lucrurile se vor calma la Timișoara. „Capătul la 3 coloane intră în Timișoara. Am trimis să dirijeze în centrul orașului. Am ordonat să se tragă foc!” Iar Ceaușescu îi spune ca toate unitățile să fie în centru „și să pună ordine!” Apoi întreabă dacă s-a înțeles. E interesat (și semnificativ) că întreabă în special Clujul și Iașiul dacă au înțeles. În aceeași teleconferință cere ca gărzile muncitorești să fie pregătite, dacă se apelează la ele, să aibă armament de luptă. „Să se discute foarte serios în toate unitățile, să se vadă în învățământul superior necesitatea de a se arăta tineretului că este necesar să se adopte o poziție fermă față de orice manifestare antisocialistă, care pune în pericol integritatea și independența României, cuceririle poporului.” Propunea, așadar, soluții pe termen mediu și lung, nu credea că situația se va deteriora atât de rapid, în doar câteva zile. Producția să meargă înainte și nu trebuie permisă dezorganizarea ei (se referă probabil la greve sau sabotaje). Trebuie să se asigure aprovizionarea, să fie identificați cei care produc probleme, provoacă dezordine. „Că nu trebuie să credem că noi suntem ocoliți și nu există și la noi anumite elemente care s-au pus în serviciul diferitelor servicii străine, care acționează pentru un dolar sau pentru o rublă împotriva propriului popor, împotriva independenței țării.” Nu altfel spunea cu puțin înainte de zilele Congresului când au fost organizate manifestații de protest în fața unor ambasade ale RSR din țări socialiste. Pe scurt, toată lumea trebuie să fie în stare de alarmă, să fie atenți cu toții la posibilele provocări, „la orice fel de manifestări.” Este vorba despre cercurile reacționare care „își concentrează atenția de a face totul pentru a submina socialismul în România”. Este o lovitură de stat antisocialistă chipurile pașnică. Le cere să blocheze accesul turiștilor străini în țară și să suspende micul trafic de frontieră. Oricine e prins că desfășoară activități antisocialiste, că e străin sau din țară, trebuie lovit „fără cruțare, fără niciun fel de justificare”. Spune că lucrurile sunt ca în 1968 dar situația acum „este și mai gravă și trebuie să spunem clar întregului popor” și să ia măsuri pentru a preîntâmpina încercările de amestec străin în România, destabilizarea, abaterea poporului „de pe calea dezvoltării socialiste.” În fine, ultimele dispoziții: se organizează grupe de patrulare comune, formate din unități de miliție, securitate și armată, laolaltă cu organizațiile de partid și UTC, cu grupele de gărzi patriotice, cu organizațiile de tineret, cu tineretul, cu activiștii de partid, „bine verificați, cu poziție fermă, activă, instruiți bine!” Acesta să fi fost semnul activării Rețelei R (de rezervă?) despre care se vorbește atât? Cu atât mai mult cu cât Ceaușescu insistă că activarea acestor gărzi nu se va face pentru o zi ci „pentru perioada până când se va revoca acest ordin. Va rămâne în vigoare, practic, până după Anul nou.” Trebuie dată o ripostă „fermă tuturor acțiunilor provocatoare din partea oricui ar fi aceasta!” Îi întreabă de câteva ori dacă are cineva ceva de spus sau de întrebat apoi, cum toți sunt de acord, îi trimite la treabă. Desigur, cele două documente ridică mai multe semne de întrebare și par (mai ales ședința Biroului Permanent) ușor modificate pentru a servi intereselor celor care au preluat puterea. Milea este prezentat ca un militar preocupat de regulamente și etică militară, Ceaușescu este cel care dispune lichidarea, practic, a manifestanților care nu se dispersează după focurile de avertisment. Ceilalți sunt fie slugarnici, fie complici prin tăcere, dar vinovăția lor, așa cum reiese din aceste documente, devine secundară față de monstruozitatea personajelor principale: Ceaușescu și soția. Dar multe dintre cele ce s-au întâmplat în acele zile nu se puteau întâmpla, cu certitudine, fără complicitatea tuturor factorilor de răspundere. La urma-urmei, cei care-l mințeau pe Ceaușescu în legătură cu producțiile-record la hectar ar fi putut să-l mintă la fel de bine și în legătură cu desfășurarea evenimentelor de la Timișoara și de aiurea însă nu au făcut-o. Ei au aprobat, nu au avut nimic de comentat și au executat ordinele comandantului suprem.

Ce se întâmpla, de fapt, la Timișoara? Pastorul Laszlo Tokes este evacuat peste noapte din ordinul direct al lui Ceaușescu. Dimineața sosește trenul special cu echipa operativă condusă de generalul Macri. Radu Bălan îi cere comandatului Armatei a treia să scoată în stradă subunitățile militare însă generalul Roșu nu vrea, spunând că nu a primit niciun ordin. Prin oraș defilează trupe militare cu fanfară, drapel și armament însă fără gloanțe. În unele zone militarii sunt bruscați, atacați, insultați și amenințați. Cei aproximativ 4000 de manifestanți sunt dispersați pe după-amiază de securitate și miliție cu gaze lacrimogene și tunurile de apă. Manifestanții ripostează, la rândul lor, cu răngi, sticle incendiare etc. distrugând magazinele și instituțiile din centrul orașului. La amiază, unitățile militare din Timiș primesc ordinul cu indicativul Radu cel Frumos, adică alarmă parțială de luptă. Jumătate de oră mai târziu, persoane neidentificate rănesc prin împușcare câțiva soldați. Elicopterele survolează orașul, protestatarii aruncă din librării pe caldarâm operele lui Ceaușescu și le dau foc. Mai multe persoane atacă clădirea Diviziei de mecanizate încercând să pătrundă în perimetru. Concomitent sunt atacate și incendiate alte clădiri aparținând Armatei. Conform unor relatări (vezi Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere) Nicu Ceaușescu, prim-secretar la Sibiu, le-ar fi spus subalternilor săi, după teleconferința din seara zilei de 17, că este alarmă și că trebuie să tragă fără somație. „Să introducem cartușe pe țeavă... Se trage, că este război!” Către seară se trage în oameni și se înregistrează primele victime. Unii protestatari strânși pe treptele Catedralei scandând Trăiască România liberă! Noi suntem poporul, jos cu dictatorul! sunt eliminați cu focuri izolate, se pare că de lunetiști, împușcați în cap sau torace. La catedrală fost ucise șapte persoane și rănite alte câteva zeci. Au urmat alte ciocniri și alte victime civile la intersecția bulevardului Republicii cu strada Paris, în Piața Timișoara 500, pe Podul Decebal, pe Calea Girocului, în Piața Traian, pe Calea Lipovei, în Complexul studențesc etc. Mulți sunt uciși cu o lovitură precisă de un singur glonț. Generalul Gușă preia controlul dând dispoziția să se tragă foc de avertisment, în aer, și apoi la picioare. Atmosfera era de război urban, spun ofițerii aduși din Arad în Timișoara. S-au tras sute de mii de gloanțe. Aerul era înțesat de gloanțe trasoare. În multe locuri erau incendiate clădiri, chioșcuri de bilete de transport sau mașini. Se făcuseră baricade din mese metalice de la restaurantele din zonă, coșuri de alimente, toate magazinele dintre Operă și Catedrală fuseseră incendiate.

Informații confuze despre violențele din oraș încep să treacă granița. Prim-ministrul ungar Nemeth Miklos susține, într-o conferință de presă comună cu cancelarul vest-german Helmuth Kohl, că ar exista informații despre intervenția violentă a forțelor de ordine în mai multe orașe românești. Iar la BBC se spune că turiștii care au părăsit România și au ajuns la Budapesta vorbesc despre violențele petrecute în Timișoara.

Scânteia continuă să dezbată pe prima pagină tezele și hotărârile Congresului al XIV-lea, iar Silviu Achim explică de ce „marele forum socialist” este un moment crucial în istoria țării: pentru că a fost reales Ceaușescu. Lucrările Congresului „s-au gravat adânc ca un moment de excepțională însemnătate: în cadrul acestora s-a realizat o amplă și aprofundată analiză științifică a stadiului actual de dezvoltare socialistă a României, s-au stabilit orientări cu valoare programatică pentru cincinalul viitor și pentru o lungă perioadă istorică.” Pe lângă deciziile luate acolo, congresul a demonstrat și capacitatea partidului „de a îndeplini cu succes misiunea istorică pe care și-a asumat-o, de a conduce procesul transformărilor revoluționare din societatea românească (...)” Oricum, este „un eveniment epocal în istoria milenară a poporului român” iar raportul prezentat de Ceaușescu este un „magistral document programatic care înfățișează, într-o viziune unitară, atotcuprinzătoare, drumul străbătut de poporul român în edificarea noii orânduiri, caracteristicile stadiului actual de construcție socialistă” etc.etc. relevând alături de celelalte documente „rădăcinile adânci ale poporului român în vatra pe care trăiește și muncește și astăzi, forța sa de creație istorică, statornicia și continuitatea sa neîntreruptă pe pământul străbun, în ciuda a nenumărate vitregii ale istoriei. Cu mai bine de 2060 de ani în urmă, aici s-a constituit statul dac centralizat și independent condus de Burebista, fapt ce atestă tradițiile puternice” etc.etc. și continuă cu inepții de același calibru pe tema strămoșilor daci aflați în raporturi fertile cu marile civilizații ale epocii, cu romanii din care s-a plămădit poporul nostru, într-un delir mistic-naționalist, punctat ici-colo cu subtitluri scrise cu majuscule și cu citate din Ceaușescu.

La televizor, Lumea copiilor. Ecran de vacanță. Recital în grădina cu pitici. Premieră a Casei de filme unu. Premieră TV. La 12.25, Sub tricolor, la datorie! La 12.40, Viața satului. La 13.00, Telex. La 13.05, emisiunea de divertisment Album duminical. Programul se închide la ora 15.00 și se reia la ora 19.00 cu Telejurnal. La 19.20, Cântarea României. Omagiul țării conducătorului iubit. Emisiune realizată în colaborare cu Consiliul culturii și educației socialiste și cu Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Botoșani. La 20.25 Film artistic. Racolarea. Producție a Casei de filme unu. La 21.50, Telejurnal. Programul se închide la ora 22.00

Racolarea (regia George Cornea, 1985) era o alegere potrivită din punct de vedere ideologic pentru acea seară. Un inginer geolog (Florin Piersic) este racolat de un trust străin (multinațional și, evident, capitalist) și i se cere să trădeze interesele țării. Filmul concentrează toate poncifele propagandei oficiale: imperialismul financiar, furtul de creiere bine mobilate din țările socialiste, bravura românului care nu se lasă șantajat sau cumpărat și se luptă cu fiara chiar la ea în bârlog. O caricatură de film cu spioni și companii transnaționale rapace, organizate ca niște formațiuni paramilitare care vor să ia cu asalt societatea socialistă, să-i răpească valorile.