România se afla sub media europeană în privința procentului de cheltuieli adresate persoanelor cu dizabilități, conform celor mai recente date Eurostat. În practică, datele înseamnă indemnizații de handicap infime, lipsa persoanelor specializate care să le îngrijească la domiciliu și programe insuficiente care să le pună în valoare abilitățile.

„Am mai mers pe la magazine mari, dar mi-au zis că nu îmi pot oferi un post fix, omul trebuie să poată lucra ba la casierie, ba pe raion, ba în depozit. Or, eu nu pot asta, abia mă deplasez” - Sebi, 36 de ani, 395 de lei pe lună.

În 2018, țările membre UE au cheltuit peste 286 de miliarde de euro pentru beneficii acordate persoanelor cu dizabilități, reprezentând 7,6% din totalul cheltuielilor de protecție socială. România a alocat aproape 1,9 miliarde de euro, adică 6,20% din totalul cheltuielilor de protecție socială.

În același timp, integrarea pe piața muncii este încă un proces dificil.

Peste 860.000 de persoane cu dizabilități, cele mai multe cu handicap accentuat

În România sunt aproape 870.000 de persoane cu dizabilități, din care aproape 80.000 de copii. Cele mai numeroase, peste 400.000, sunt persoanele încadrate în grad accentuat de handicap (gradul 2).

Spre deosebire de persoanele cu grad grav (gradul 1) de dizabilitate, care pe lângă indemnizația totală de handicap, de 526 lei (indemnizație de 368 lei + buget complementar 158 de lei), pot beneficia și de indemnizație de însoțitor (1.348 de lei), cele cu grad de handicap accentuat primesc doar indemnizația totală de handicap de 395 de lei (indemnizație 279 de lei + buget complementar 116 lei).

Aceasta deși afecțiunile care le-au dus la această încadrare pot fi dintre cele mai dure: un picior amputat sau anumite forme de cancer.

Într-o situație complicată se află Sebi, un clujean de 36 de ani, cu gradul 2 de handicap. A fost diagnosticat cu afecțiune neoplazică, urmată de o afecțiune la nivelul picioarelor.

„Am tendoane de plastic”, spune Sebi, întrerupându-și mersul agale. „Am lucrat câteva luni într-o fabrică și a fost acceptabil, apoi am mai mers pe la magazine mari, dar mi-au zis că nu îmi pot oferi un post fix, omul trebuie să poată lucra ba la casierie, ba pe raion, ba în depozit. Or, eu nu pot asta, abia mă deplasez”, spune el.

De altfel, certificatul de handicap este unul de tip permanent, în sensul că nu mai necesită reevaluare periodică, pe fondul afecțiunilor de care suferă. Îl are la el, la fel ca solicitarea de cazare într-un centru rezidențial de stat, depusă de câteva luni. Asta pentru că locuiește mai mult pe străzi, iar seara doarme în scări de bloc.

Îl sperie însă o nouă iarnă pe drumuri, chiar dacă sunt ani buni de când trăiește astfel. După moartea mamei lui, nu a mai avut cine să îl ajute.

„Mărirea indemnizațiilor de handicap este stringentă. Se moare în România cu 395 de lei pe lună. Nevăzătorii, surzii, persoanele paralizate nu pot protesta în stradă, iar cei cu probleme mentale dacă protestează, sunt internați la psihiatrie. Vocea persoanelor invalide trebuie însă auzită”, spune Mirel, de 43 de ani, din București, care a avut un picior amputat în urma unui accident de acum 15 ani.

Piciorul nu îi poate fi protezat, întrucât mușchiul s-a atrofiat complet, în urma unei infecții care a urmat intervenției chirurgicale. În plus, Mirel este diagnosticat cu schizofrenie.

Este dependent financiar de mama sa, alături de care s-a mutat, periodic cel puțin, în Italia, pentru a se putea descurca. Spune că a trecut prin momente cumplite, fiind nevoit chiar să cerșească de mâncare, pentru o perioadă de timp.

Strategia oficială și lupta ONG-urilor

Guvernul României a adoptat în luna aprilie Strategia privind drepturile persoanelor cu dizabilități „O Românie echitabilă" 2022-2027 și un Plan Operațional de punere în aplicare a acesteia, dar documentele lasă nerezolvate una din cele mai spinoase probleme: indemnizațiile prea mici pentru persoanele cu handicap.

În august 2022, Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială a plătit aproape 150 de milioane de lei pentru indemnizația și bugetul complementar al persoanelor cu grad de handicap accentuat. Aceste persoane, la fel ca și cele cu grad de handicap grav, pot beneficia și de pensie de invaliditate, dacă și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă.

Acest fapt trebuie să reiasă din fișa medicală a persoanei, analizată apoi de medicii experți din cadrul Caselor Județene de Pensii.

Pe de altă parte, dacă până în 2018 procedurile erau mai permisive în privința modului de contabilizare a stagiului de cotizare - se putea cotiza simbolic la bugetul pensiilor o zi, după care demersurile puteau continua - ele au devenit mai stricte și nu mai permit la fel de ușor plata pensiei către persoane care nu au lucrat efectiv niciodată, fie și din cauza dizabilității.

Pensiile de invaliditate sunt de asemenea de grad I, II și III, iar calculul sumei care revine beneficiarului se raportează la punctul de pensie, care a crescut din acest an la 1.522 de lei. Cuantumul orientativ al celor de gradul I și II se situează între 1.000 - 1.500 de lei, rezultă din date ce ne-au fost transmise de unii beneficiari.

Europa Liberă a solicitat informații punctuale pe temă din partea Casei Naționale de Pensii, dar nu am primit încă un răspuns.

„Cu 500 de lei nu supraviețuiești nici două zile”

În schimb, situația indemnizațiilor primite de persoanele cu handicap este critică și a devenit și mai acută odată cu creșterea generalizată a prețurilor, spune Daniela Tontsch, președintele Consiliului Național al Dizabilității din România, ea însăși persoană cu dizabilitate, gravă.

Organizația de tip federație reunește peste 20 de asociații ale persoanelor cu dizabilități, ce militează pentru drepturile a aproximativ 300.000 de astfel de persoane.

„Le spun de fiecare decidenților că persoanele cu dizabilități se chinuie să supraviețuiască; doar că această formulare nu mai e valabilă în contextul actual; acum cu 400 sau 500 de lei nu supraviețuiești nici două zile”, spunea ea.

La cea mai recentă marcare a Zilei Internaționale a Persoanelor cu Dizabilități, în 3 decembrie 2021, aceasta atrăgea atenția că „statul Român rămâne surd la nevoile persoanelor cu dizabilități și doar din obligație față de Uniunea Europeană mimează iluzorii îmbunătățiri și reforme”.

Chiar dacă Strategia „O Românie echitabilă” 2022-2027 își propune obiective ambițioase - numărul persoanelor cu limitări de sănătate, sărace sau excluse social să scadă cu 250.000, nu oferă soluții imediate pentru suportarea costurilor de trai ale persoanelor cu dizabilități, a explicat președintele Consiliului.

Pe de altă parte, chiar dacă persoanele cu handicap grav și accentuat beneficiază, potrivit Legilor în vigoare, pe lângă indemnizații și de alte facilități - gratuitate de transport urban, 12 călătorii inter-urbane anuale și mai multe scutiri de taxe și impozite - acestea se confruntă cu o sumă de cheltuieli invizibile de la distanță, spune Daniela Tontsch.

„Sunt multe alte cheltuieli, în funcție de dizabilitate, pentru a cumpăra produse de igienă, îmbrăcăminte specială, alimente variate și diversificate - pentru că nu poți să hrănești oricum o persoană cu probleme deja serioase, oricum, e o persoană dependentă de tot felul de medicamente, suplimente alimentare, nutritive”, a explicat președintele CNDR.

O concluzie similară se desprinde și din Diagnoza situației persoanelor cu dizabilități, elaborată în cadrul unui proiect european de Autoritatea Naţională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități (ANPDPD) în colaborare cu Banca Mondială.

„Pe fondul unor cheltuieli suplimentare, dar și al veniturilor mai scăzute, /.../ o treime dintre persoanele cu limitări severe își pot plăti cheltuielile curente absolut necesare doar cu mare dificultate, în timp ce procentul este de aproape 3 ori mai scăzut pentru persoanele fără limitări”, notează autorii raportului.

Cheltuieli aparent banale, precum calmantele sau pamperșii necesari celor care se confruntă cu incontinență urinară devin împovărătoare pentru persoane cu venituri limitate.

Sumele pe care persoanele cu dizabilități pot beneficia pentru dispozitive de care au nevoie - scaune cu rotile, proteze de picior sau proteze auditive - oferă un ajutor ale cărui limite sunt însă foarte riguros stabilite și, de multe ori, nu răspund neapărat exigențelor pentru un confort decent.

De exemplu, statul acordă 800 de lei pentru achiziția unui scaun cu rotile standard, sumă ce nu poate fi decontată însă dacă beneficiarul optează pentru un scaun mai scump, de exemplu unul electric, mult mai practic și care nu necesită un însoțitor, de multe ori greu de găsit. De asemenea, nu sunt decontate consumabilele.

„Două cauciucuri la cărucior costă mai mult decât indemnizația mea pe o lună. Cărucioarele electrice sunt greu de găsit, chiar și cele manuale, iar firmele care le vând nu prea fac rabat de la preț”, spune Zoltan Egyed, cu handicap grad I, care suferă de distrofie musculară progresivă.

Protezele sunt decontate de Casa de Asigurări, dar numai pentru anumite produse standard.

„Mulți ajung să se protezeze prost”, spune bărbatul, care împreună cu mai mulți colegi de suferință din zona Turda, Cluj, organizează regulat vizite la alte persoane cu dizabilități, cu un microbuz donat de o biserică penticostală din Beiuș, Alba. Îi ajută câte un șofer voluntar.

Zoltan Egyed primește aproximativ 1.500 de lei, din pensia de invaliditate și indemnizația de handicap de grad 1, în timp ce indemnizația de însoțitor merge spre fratele său, cu care locuiește și care îndeplinește rolul de asistent personal.

Persoanele cu handicap de grad 1 pot opta și pentru încasarea indemnizației pe cont propriu, din care unii plătesc, informal, servicii de menaj pentru câte o cunoștință. De altfel, identificarea unei persoane de încredere, calificate, este un proces dificil și nici nu acoperă nevoile complete.

„Știu persoane care și-au luat asistent personal, locuiesc la oraș, la bloc, dar persoana respectivă stă opt ore și în rest omul e singur, iar în cele 16 ore rămase se poate întâmpla orice. Așa că unii mai aleg să încaseze ei indemnizația și mai plătesc pe cineva să vină să le facă o mâncare, un pic de curat și le mai rămân și lor bani”.

Deplânge și el situația celor încadrați la gradul 2 de handicap, care nu beneficiază de indemnizație de însoțitor.

„Și dacă ia pensie de invaliditate, 1.000 de lei, cu încă vreo 400 indemnizația, greu se descurcă cu banii ăștia”, spune el, adăugând că știe el însuși în comunitate persoane încadrată în gradul 2 de handicap în condiție mai proastă decât persoană din gradul 1.

O persoană cu handicap grav poate cumula indemnizația, pensie de invaliditate și indemnizație de însoțitor, astfel că veniturile ajung înspre 3.000 de lei. Poate și mai mult, dacă respectivul beneficiază de pensie de limită de vârstă cu un cuantum mai mare - Legea pensiilor, 2010.

De altfel, potrivit Strategiei aprobate de Guvern în aprilie, numărul persoanelor cu handicap grav care optează pentru încasarea directă a indemnizației (peste 157.000) este de peste două ori mai mare față de cel al persoanelor care au optat pentru plata directă a unui asistent personal (sub 75.000), de altfel de multe ori un membru al familiei.

O ambiție a noii Strategii este de altfel și formarea de asistenți personali profesioniști. Asta în condițiile în care „asistentul personal profesionist este un serviciu nefuncțional în mare parte”, după cum concluzionează raportul-diagnoză al persoanelor cu dizabilități realizat cu consultanța Băncii Mondiale.

Creșterea indemnizațiilor, stringentă

ONG-urile care reprezintă persoanele cu dizabilități au făcut numeroase demersuri pentru ca indemnizațiile care li se cuvin să crească, spune Daniela Tontsch, președintele Consiliului Național al Dizabilității.

„Dacă mergeți în orice țară europeană, persoanele cu dizabilități au o sumă la dispoziție, plecând de la 1.000 de euro, pe care o folosesc cum consideră pentru îngrijirea lor și își pun, prin rotație, doi asistenți, asistent noaptea, ceea ce la noi nu prea există. Mie dacă mi se face rău, soțul este cel care mă ajută, iar ziua este tot timpul obosit”, spune ea. „De altfel, toți asistenții personali fac asta, dar este inuman cum sunt tratați”.

Organizațiile au solicitat sprijin european pentru majorarea indemnizațiilor, însă răspunsul instituțiilor comunitare a fost că nu se pot amesteca în treburile interne ale statului.

„Dacă în Spania, Italia, sunt indemnizații pentru persoana cu handicap de 900, 1.000 de euro, ne-am gândit că am putea obține și noi măcar 500 de euro, ar fi un mare sprijin pentru aceste persoane. Dacă le vom da acești bani, nu vă gândiți că vor trăi în 'lux', ci abia vor reuși să își procure cele necesare, adică tot ce ține de costuri legate de dizabilitate”, adaugă președintele Consiliului Național al Dizabilității.

Pe acest fond, majoritatea persoanelor cu dizabilități sunt mai mult decât dependente de sprijinul familiei.

„Multe persoane cu handicap sunt în grija părinților, dar și părinții îmbătrânesc și devin, la rândul lor, dependenți de îngrijiri speciale. În acel moment situațiile devin tragice, iar oamenii ajung să ceară ajutor organizațiilor; din păcate, organizațiile fac treaba statului de ani de zile. Sunt organizații care se duc în familii și suplimentează puțin, cu hrană, asistență, dar aceste organizații nu ajung peste tot”, spune Daniela Tontsch, ea însăși persoană încadrată în gradul I de handicap.

„Poate e greu de crezut, dar noi am avut colegi care, la un moment, dat erau în prag să moară de foame. Au fost găsiți în casă în situații groaznice”, întărește ea.

În ciuda sumelor mai degrabă modice, indemnizațiile de handicap se acordă beneficiarului indiferent dacă aceștia obțin și alte drepturi sociale, ori chiar se angajează.

„Părinții la un loc, cu pensie și indemnizație, câștigă cât mine”

Și atunci când veniturile pot părea relativ decente, ele nu înseamnă nicidecum lux, confirmă Ovidiu Duță, specialist în comunicare, care provine dintr-o familie în care părinții și sora lui sunt hipoacuzici din naștere, fiind încadrați la grad accentuat de dizabilitate.

Pe fondul handicapului, părinții s-au putut pensiona anticipat, cu 10 ani mai devreme decât vârsta limită și beneficiază de pensia pentru limita de vârstă, la care se adaugă indemnizația de handicap.

„Având în vedere că au lucrat ca tâmplar, respectiv croitor, salariul era cât era, dar și cu ajutorul social să zicem că e cât de cât ok. Partea proastă e că ei împreună - cu pensie, ajutor social - câștigă cât mine. Deci noroc că sunt proprietari și că sunt cu toate datoriile acoperite și fără credite, altminteri ar fi fost foarte greu”, explică el.

Sora sa, care a urmat o școală specială și chiar o facultate, la Pitești - pentru că acolo exista și interpret audio - lucrează împreună cu soțul la fabrica Dacia. Spune că sunt norocoși pentru că au venituri destul de bune, dar și o comunitate de angajați cu afecțiuni similare.

Dincolo de problemele financiare, persoanele hipoacuzice întâmpină dificultăți în interacțiunile cu instituțiile, mai ales în orașe mai mici, unde nu există un interpret la dispoziție.

„Dacă nu există interprette descurci fie prin scris, fie te bazezi că handicapul tău nu e atât de grav și te înțelege autoritatea respectivă. Cât am stat în Focșani, nu exista interpret și eram eu translatorul lor. Doar că topica e diferită și atunci nu funcționează cel mai ok”.

Pandemia a adus o provocare în plus: „Ei nu puteau comunica, pentru că lumea purta mască și nu puteau citi pe buze. Deci la capitolul acesta comunicațional, statul nu ajută încă suficient, să zici că în orice oraș din țară, să fie un transaltor care să îi ajute. Nu văd să fie peste tot”.

„Pentru societate, persoanele acestea parcă nu există!”

Persoanele cu dizabilități au nevoie vitală de interacțiune, în ciuda afecțiunilor de care suferă, subliniază Daniela Tontsch. Veniturile demne le pot atrage spre diferite activități.

„Se pot simți și ei mai utili societății, pentru că mulți își doresc să iasă, să lucreze ceva, să interacționeze, să se întâlnească cu prietenii, să meargă poate într-un parc, la un teatru. Dar nu se întâmplă asta, pentru că toată societatea a învățat că persoana cu handicap nu are bani de cheltuit în oraș, de mers la evenimente, trebuie să stea în casă. Avem procese și cu asociații de proprietari care au refuzat să semneze pentru amenajarea unei rampe!”.

Ilie are 40 de ani și e stabilit în prezent în străinătate, iar mama lui locuiește în județul Mureș. A suferit în urmă cu câțiva ani un AVC, a fost încadrată în gradul 1 de handicap. De atunci e ca și cum societatea a tras-o pe „linie moartă”, spune fiul ei.

„Când ieși împreună cu ea pe stradă, în cărucior, lumea poate fi amabilă, îți deschide o ușă, li se face milă, dar asta nu ajută foarte mult. Ar ajuta să existe programe care să le ajute pe aceste persoane să se simtă utile. Mama mea are o semi-pareză, dar e foarte lucidă și ar putea să colaboreze cu alte persoane la diferite proiecte. Nu văd nimic să se întreprindă în sensul ăsta, e ca și cum aceste persoane nu ar exista”, spune el.

„Iar dacă vrei să găsești pe cineva să vină la domiciliu, să aibă grijă de ea, nicio șansă”, adaugă bărbatul.

De altfel, lipsa unor servicii sociale în comunitate este remarcată și în Diagnoza situației persoanelor cu dizabilități din România, realizat cu consultanța Băncii Mondiale, în colaborare cu ANPDPD.

Diagnoza identifică multe alte puncte vulnerabile ale politicilor legate de persoanele cu dizabilități: dificultatea accesului la servicii, la mobilitate, protecția efectivă a drepturilor acestora, nevoia acoperirii costurilor suplimentare ale dizabilității. De asemenea raportul promovează și dez-instituționalizarea ca formă de promovarea a unei independențe în mijlocul comunității, pentru persoanele cu dizabilități.

De altfel, mare parte din concluziile Diagnozei au fost incluse în Strategia România Echitabilă, aprobată în aprilie de Guvern. Planul Operațional anexat acesteia stabilește mai multe ținte care ar trebui atinse până în 2027.

„Documentul prevede opt domenii prioritare, bazate pe drepturi: accesibilitate și mobilitate; protecția efectivă a drepturilor persoanelor cu dizabilități; ocupare; protecție socială, inclusiv abilitare/reabilitare; viață independentă și integrare în comunitate, inclusiv accesul la servicii publice; educație; sănătate și participare politică și publică”, au transmis reprezentanții Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, într-un răspuns pentru Europa Liberă.

„Totodată, se urmărește asigurarea accesului la rețele de servicii în comunitate, prin echipe mobile, asistent personal, asistent personal profesionist, îngrijire la domiciliu, servicii de asistență și suport, precum și la serviciile generale pentru populație, care sunt absolute necesare pentru îndeplinirea obiective și a țintelor asumate în ceea ce privește integrarea persoanelor cu dizabilități în comunitate”.

Ministerul Muncii: Legea pentru angajarea persoanelor cu dizabilități nu a crescut rata de ocupare

Un exemplu ilustrativ pentru dificultatea accesului pe piața muncii a persoanelor cu dizabilități este punerea în aplicare a Legii 448 din 2006, legea-cadru privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Aceasta prevede, la Articolul 78, obligația companiilor și instituțiilor cu peste 50 de angajați de a angaja în procent de 4% persoane cu dizabilități.

Legea permite însă și două variante-substitut. Prima constă în plata către bugetul de stat a unei sume echivalente cu salariul de bază minim brut pe țară înmulțit cu numărul de locuri pe care nu au angajat persoane cu handicap. Cea de-a doua prevede plata a 50% din suma datorată către bugetul de stat, iar restul sumei să fie destinată achiziției de produse create de persoane cu handicap în cadrul unor unități economice protejate.

„Statisticile arată însă că, de cele mai multe ori, angajatorii preferă celelalte opţiuni stabilite prin lege, astfel că, deşi iniţiat ca o măsură activă, sistemul de cotă nu a dus la o creștere a ratei de ocupare”, au confirmat reprezentanții Ministerului Muncii, într-un răspuns furnizat Europei Libere.

Din așa-numita taxă pe dizabilitate, ANAF ar fi încasat în 2019 aproape 2.4 miliarde de lei, potrivit unui răspuns furnizat de instituție Consiliului Național al Dizabilității.

La acea dată, mai puțin de 33.000 de persoane cu dizabilități realizau venituri sub diferite forme, inclusiv ca salariați, iar rata de angajare era de doar 7,5%, cea mai mică din UE, potrivit aceleiași surse.

Un raport de anul trecut al Comisiei Europene indica o rată mai crescută de angajare a persoanelor cu dizabilități, între 17-54%, mult sub cea din rândul populației obișnuite și sub media europeană.

De precizat, că în baza Legii 76 din 2002, modificată și republicată, ulterior, companiile care angajează persoane cu handicap beneficiază de subvenții de 2.250 de lei / lună, timp de un an, cu obligația păstrării raporturilor de muncă minimum 18 luni.

Reprezentanții Ministerului Muncii au subliniat, totodată, că persoanele cu dizabilități cu venituri reduse beneficiază și de voucherele sociale de 250 de lei, acordate în cadrul programului Sprijin pentru România.

Totodată, este în derulare un program european destinat creșterii inserției pe piața muncii a persoanelor cu dizabilități, iar cele care participă în program pot beneficia de vouchere de 23.000 de lei pentru dispozitive asistive de care au nevoie în activitatea lor.

De asemenea, Ministerul are un program de reformă a asistenței sociale. Între prevederi s-ar număra introducerea venitului minim pe incluziune, iar „ANPDPD a efectuat demersuri pentru ca noul cadru legislativ să permită eligibilitatea persoanelor cu dizabilități, care nu realizează venituri din alte surse, cu excepția indemnizației lunare și a bugetului personal complementar”.

În legislația care ar urma să fie aprobată, veniturile din indemnizație și buget complementar nu vor fi luate în calcul, astfel încât persoanele cu dizabilități ar putea beneficia de mai multe subvenții, inclusiv pentru hrană, de 33 de lei pe zi, susțin reprezentanții Ministerului.