Istoria, deși un studiu al trecutului, face parte din viața de zi cu zi și poate să explice un anumit context actual. Sau poate deservi ca o lecție pentru viitoarele generații.
Istoria mai poate ghida în bine comportamentul noilor lideri în situații critice. Însă, problemele apar atunci când ea este folosită după bunul plac de liderii unor țări în încercarea de a schimba contextul actual.
Asta au în comun președintele rus Vladimir Putin, liderul chinez Xi Jinping și Viktor Orbán, premierul Ungariei. Fiecare dintre ei manipulează anumite evenimente istorice pentru a avansa politici care încalcă principii de bază ale comunității internaționale.
Putin o face în mod evident prin invadarea Ucrainei, o acțiune care nu doar că este diametral opusă cooperării, dar este și o încălcare flagrantă a dreptului internațional.
În Marea Chinei de Sud, Xi Jinping promovează și el o încălcare a dreptului internațional, prin pretențiile nefondate ale Chinei la suveranitate asupra unor arhipelaguri.
Iar când vine vorba de Viktor Orbán, acesta a cauzat de multe ori tensiuni între Budapesta și vecinii săi în care se regăsesc comunități maghiare, prin gesturile sale provocatoare și ostile.
Refuzul lui Putin de a recunoaște Ucraina
Ucraina și-a dobândit independența față de fosta Uniune Sovietică în 1991 și, de atunci, s-a dezvoltat ca o țară independentă. Dar pentru Putin, o Ucraină independentă este inacceptabilă.
Încă din 2008, la summit-ul NATO de la București, președintele rus declara că „Ucraina nici măcar nu e un stat! Ce e Ucraina?”. Iar în 2014, Rusia a lansat invazia militară prin care a anexat ilegal peninsula Crimeea de la Ucraina, declarând că rușii și ucrainenii nu pot trăi separați și că „sunt același popor”.
Vladimir Putin se folosește de diferite aspecte istorice pentru a-și susține afirmațiile.
El încearcă să construiască o legătură sacră între ruși și ucraineni. Aduce în discuție că cele două popoare revendică Kievul drept locul din care au început să se dezvolte ambele culturi.
Asemănări între ruși și ucraineni există, fie ele lingvistice sau culturale. Dar nicio asemănare nu justifică invadarea unei țări independente.
Mai mult, ce lipsește mereu din discursurile lui Putin este mențiunea importantă că, în ciuda acestor asemănări, o identitate națională ucraineană distinctă s-a menținut de-a lungul timpului, de multe ori iritând Rusia „încă din timpurile țariste care au precedat Revoluția Rusă” din 1917.
Chiar și după stabilirea Uniunii Sovietice în 1917, Ucraina a dovedit că voia să se îndepărteze de ruși. Timp de patru ani, aceasta a luptat împotriva conducerii lui Lenin, dar a fost în final învinsă și absorbită de URSS.
Ce pare să îl supere pe Putin cel mai mult este ceea ce percepe el drept incompetența foștilor lideri. Surprinzător, deși Lenin a fondat URSS-ul pe care Putin l-a admirat, tocmai conducătorul bolșevic a fost ținta unor atacurilor din partea președintelui.
Într-un discurs de anul trecut, Putin a declarat că „Ucraina modernă a fost cu totul creată de Rusia, mai exact de Rusia bolșevică”, printr-un proces în care Lenin a „rupt bucăți din teritoriul istoric” al Rusiei.
Așadar, ce insinuează Putin este că independența și identitatea națională ucraineană sunt produse rusești, distorsionând astfel realitatea.
Și Mihail Gorbaciov, ultimul lider al Uniunii Sovietice, a fost atacat. În ochii lui Putin, Gorbaciov nu a fost altceva decât un lider slab, care a permis „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”, destrămarea URSS-ului. Din nou, Putin ignoră că ucrainenii și-au obținut independența prin propriile decizii, anume printr-un referendum din 1991.
Căderea Uniunii Sovietice este de multe ori prezentată drept evenimentul care l-a marcat în mod definitiv pe Putin. Acesta, simțind o umilință națională profundă, s-a angajat în ceea ce a perceput drept o misiune de a menține Rusia o țară de „primă speță”.
Așa și-a construit Putin politica agresivă privind Ucraina. A izolat anumite aspecte de context și le-a manipulat pe altele pentru a încerca să convingă restul lumii că Ucraina nu are dreptul să existe.
Pentru el, nu contează că Ucraina are un guvern independent, că își menține propriile relații internaționale și că este recunoscută pretutindeni.
Pentru Putin, nu contează nici dreptul internațional, care denunță în termeni foarte clari invadarea Ucrainei. Articolul 2, alineatul 4 din Carta ONU interzice folosirea forței „împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat”.
Xi Jinping și monopolul asupra Mării Chinei de Sud
Deși China a început să se distanțeze de Kremlin după invadarea Ucrainei, și Beijingul este implicat în momentul de față într-o dispută.
Este vorba despre Marea Chinei de Sud, o zonă bogată în petrol și gaze naturale, pe unde este estimat că trece o treime din transportul maritim global.
Aici, China se folosește de o hartă publicată de un cartograf chinez în 1935 pentru a revendica două arhipelaguri în Marea Chinei de Sud. Pe baza acestei hărți, China a trasat o linie formată din nouă puncte (nine dash line), care ar aduce aproape toată marea sub conducerea Beijingului.
Bineînțeles, acest lucru a creat dispute cu celelalte state care au ieșire la mare, precum Vietnam, Malaezia, Filipine și Indonezia.
Conform dreptului internațional în vigoare în Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării (UNCLOS), primele 12 mile nautice de la țărm delimitează apele teritoriale, asupra cărora un stat exercită suveranitate. După apele teritoriale, pe o distanță de 200 de mile nautice, se extinde zona economică exclusivă, unde un stat are drepturi depline de a exploata resursele naturale.
Linia formată din nouă puncte susținută de conducerea lui Xi este în conflict cu drepturile celorlalte țări din regiune. Aceasta încalcă zonele exclusive economice ale vecinilor Chinei. Iar când vine vorba de Malaezia și de Filipine, linia se apropie periculos de țărmurile acestor țări.
Nu este îndeajuns că argumentul chinez se bazează pe o hartă publicată acum 88 de ani într-un simplu atlas, însă președintele chinez nu a dat înapoi nici după ce a fost clarificat că UNCLOS nu acceptă revendicări bazate pe așa-zise drepturi istorice.
Dar China, probabil conștientă că va avea nevoie de mai mult decât argumentul istoric, a luat o decizie drastică.
În 2014, a început să construiască insule artificiale în insulele Spratly și Paracel, care se regăsesc în teritoriul demarcat de linia de nouă puncte. Acum, există șapte astfel de insule unde China a staționat cetățeni, soldați și echipament militar.
Chiar dacă o suprafață construită artificial nu este considerată o insulă din punct de vedere juridic, asta nu i-a oprit ambiția lui Xi Jinping.
Deși aceste acțiuni ale Chinei primesc mai puțină atenție, subiectul nu ar trebui subestimat.
Institutul Român pentru Studiul Asia-Pacific (RISAP) considera în 2016 că disputele au transformat Marea Chinei de Sud în „cea mai periculoasă regiune geopolitică a lumii” de la vremea aceea.
Parte din motiv este că disputa implică una dintre super-puterile lumii, care încearcă să își stabilească un monopol asupra resurselor și asupra comerțului din Marea Chinei de Sud.
Însă au fost și cazuri unor ciocniri militare. China nu a ezitat să folosească forța armată pentru a prelua controlul asupra unor insule de la Vietnam și Filipine. Și ambarcațiunile de pescuit care ridică suspiciuni în ochii Beijingului pot fi ținta atacurilor.
Iar acum, prezenta militară a Chinei pare să se fi stabilit în mod permanent în împrejurimile vecinilor săi.
Politica de expansiune a lui Xi neagă în totalitate atât UNCLOS, cât și decizia unui tribunal internațional conform căruia nu există un temei juridic în revendicarea drepturilor istorice.
Iredentismul lui Orbán
Ultimul de pe această listă este Viktor Orbán. Deși premierul Ungariei nu și-a condus țara într-o dispută teritorială sau un conflict armat cu o altă națiune independentă, a fost activ în alte feluri.
Anul trecut, acesta a apărut la un meci de fotbal al naționalei Ungariei cu un fular în culorile maghiare. Dar ce a atras atenția a fost faptul că pe același fular era reprezentată harta „Ungariei Mari”.
Ungaria Mare nu este nimic mai mult decât un concept, însă este un concept destinat să creeze tensiuni, mai ales așa cum îl folosește Orbán.
Sfârșitul Primului Război Mondial a pus capăt existenței Imperiului Austro-Ungar. Tratatul de la Trianon, semnat în 1920 între Aliați și Regatul Ungariei de la vremea aceea, a implementat schimbări teritoriale semnificative. Ungaria a cedat teritorii către Austria, Croația, România, Serbia, Slovacia și Ucraina și a menținut doar 28% din teritoriul de dinainte de Război.
Ungaria Mare este reprezentarea Ungariei de dinainte de 1920. Iar Orbán, la mai mult de 100 de ani de la semnarea tratatului, continuă să promoveze ideea conform căreia Trianonul a fost un eveniment care i-a nedreptățit pe maghiari.
Iredentismul lui Orbán (conceptul politic ce vizează revenirea la granițele de dinainte de 1920) propagă în mod provocator imaginea Regatului Ungariei și a făcut parte din politica liderului maghiar încă de la început.
De-a lungul anilor, în România, guvernul lui Orbán a investit în educație, cluburi sportive și media în limba maghiară.
În 2022, la Băile Tușnad a avut loc tabăra studențească „Tusványos”. Orbán a făcut și el o apariție specială în timpul evenimentelor.
Într-o serie de declarații care a fost categorisită de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării drept discurs de ură, Orbán a insistat că o Europă în care există rase mixte este „un șiretlic” promovat de „stânga internaționalistă”.
Premierul maghiar nu s-a oprit aici. El a adăguat că „suntem dispuși să ne amestecăm unii cu alții, dar nu vrem să devenim o rasă mixtă. Nu este clar care este scopul final al lui Orbán.
Ziarul german Die Welt scria că Orbán știe că nu poate șterge Tratatul de la Trianon, dar că face tot ce îi stă în puteri ca să lege Transilvania de „patria mamă”. Astfel, premierul maghiar se prezintă ca un protector al dreptății și al libertății, care se distanțează de Vestul ostil.
