E joi, ora 20, când vorbim cu Bashir. După atacurile sângeroase lansate sâmbăta trecută, pe 7 octombrie, de gruparea Hamas asupra Israelului și riposta israeliană, Fâșia Gaza e în beznă aproape totală. Este primul lucru pe care ni-l spune.
Autoritățile israeliene au tăiat treptat apa, curentul și aprovizionarea cu alimente. Sunt afectați toți cei peste două milioane de locuitori ai teritoriului palestinian de la Mediterană.
Peste casa lui Bashir (32 de ani), stomatolog născut în România, stabilit în Beit Lahia din nordul Gazei, se lasă din nou seara. De câteva zile străpunge întunericul doar cu improvizații, se plânge el.
„Am legat un bec la bateria de mașină, e singura lumină. De mâncare mai avem doar câțiva cartofi, de trei zile nu am mai dormit, am nevoie de medicamente, dar farmaciile s-au închis. Am vrut să ne refugiem, dar nu avem unde, școala cu 40 de săli din localitate e deja plină. Am o verișoară care a născut zilele trecute și stă cu copilul într-o astfel de școală”, povestește bărbatul pentru Europa Liberă.
Născut din mamă româncă și tată palestinian, Bashir a terminat Stomatologia la Craiova și a plecat împreună cu soția în Fâșia Gaza, la începutul anului 2022. Părinții săi erau acolo de peste 20 de ani.
Am discutat cu tânărul stomatolog joi seara, dar între timp cei peste un milion de oameni din nordul Fâșiei au fost somați de Israel să se refugieze în sud, în termen 24 de ore. Localitatea lui - care e foarte aproape de granița cu Israelul - este printre cele vizate de ultimatumul israelienilor.
Vineri nu l-am mai putut contacta. În schimb, am reușit să vorbim cu mama lui, Alina T., care a venit de curând din Fâșia Gaza, la București.
Evacuarea spre sudul Fâșiei va fi o misiune aproape imposibilă, ne spune mama tânărului.
Este româncă din Craiova, stabilită acum în București, împreună cu soțul ei, medic palestinian.
S-a întors din Gaza, la cele două fete din țară, cu doar 60 de ore înainte de atacurile Hamas de sâmbătă.
Știe foarte bine ce se întâmplă în Fâșie, atât de la băiatul ei, cât și de la celelalte rude. Alina a locuit acolo din 1996 până în 2018.
„În toate adăposturile e plin de oameni, în școli, în spitale. Într-o sală de 30 de persoane stau 100, cu copii, unii abia născuți. S-au aruncat deja în mai multe zone fluturași cu îndemnul de a părăsi locuințele, dar oamenii nu au unde să se ducă”, povestește femeia.
La sud, spre granița cu Egiptul, de care se leagă speranțele palestinienilor pentru evacuare, nu se întrevăd soluții imediate.
„E pur și simplu crâncen ce se întâmplă. Dacă te evacuezi din zonă, mergi printre ruine, case care stau să cadă, resturi de explozibili, mine, e foarte periculos”, spune Alina.
E îngrijorată. O apasă gândul că ea e în București, iar fiul său, Bashir, la peste 1.600 de kilometri distanță, în centrul răboiului dintre Israel și Hamas.
Conversație pe WhatsApp printre sunete de bombe
Cu Bashir reușisem să vorbim cu o seară înainte, pe Whatsapp. A fost unul dintre tot mai puținele momente când conexiunea de internet a funcționat.
Bărbatul a deschis camera video ca să ne arate condițiile în care supraviețuiesc el și ceilalți palestinieni din regiune.
Nu reușeam să distingem nimic. Beznă totală. Bashir a mers cu telefonul spre singura încăpere în care o baterie auto și un fir gros duceau spre o dâră de lumină lăsată de un bec atârnat într-un cui.
Ochii mari ai unui copil au apărut pentru un moment în lumina palidă. E o rudă, la fel ca celelalte care se adăpostesc aici, ne-a spus el.
„Inițial am fugit din casă, cu soția, dar nu știam unde să mergem. Ne-am întors și stăm doar înăuntru, decât să stăm pe străzi - ești terminat dacă faci asta. Sunt clădiri dărâmate și tot timpul zvonuri că bombardează zona. Bombe se aud și acum, ascultați!”
Am distins cu ușurință sunetul exploziilor în fundal.
„Ne pot bombarda aici, în casă, sunt în jur clădiri deja dărâmate!”
Stomatologul are propriile sale suferințe, a trecut deja prin mai multe atacuri de panică, are nevoie de medicamente, dar nu are de unde să le ia.
Mâncarea se termină și ea, la fel și gazul.
„Ni s-a stricat deja mare parte din mâncarea din frigider, dacă nu mai este curent. Am mai rămas doar cu cartofi, asta mâncăm. Vom rămâne în curând și fără gaz, că folosim butelii de gaz și nu mai avem de unde să le alimentăm.”
Ține legătura cu reprezentanța României în teritoriile palestiniene, încă speră la evacuare, dar nu se întrevede nimic concret.
E îngrijorat și nu-și imaginează care e soluția.
„Vreau să îmi revăd părinții, înainte să pățesc ceva! La ce văd acum în Gaza, aproape că nu mai am speranța. Ei trăiesc cu frica legat de ce ni se poate întâmpla”, adaugă el.
Mama tânărului, cu inima frântă. Dacă știam ce urmează, nu reveneam din Gaza
În București, Alina T. (55 de ani), mama lui Bashir, e cu inima frântă.
„Dacă știam ce va urma, nu mai veneam atunci (nr - cu două zile înainte de atacurile Hamas). Plecam cu tot cu băiat spre granița cu Egiptul, cât de repede, pe jos, nu contează, deși sunt vreo 40 de kilometri”, spune femeia și subliniază cât de greu i-a fost să treacă prin Egipt chiar și în condiții de pace.
„Eu am așteptat o lună jumătate să pot să plec, prin Egipt!”
Speranțele sunt legate acum de o evacuare organizată de România și de alte țări. Deocamdată însă, granița cu Egiptul e închisă.
Între timp, în Fâșie „nu te poți deplasa până la un vecin, la o rudă”, explică femeia.
„Riști să te bombardeze, nu poți să iei pâine că nu mai sunt magazine. Și sunt toate națiile acolo, de la Turcia, la Grecia, Bulgaria, Rusia, Ucraina, de peste tot.”
Alina a mers în Fâșia Gaza în august pentru a rezolva treburi administrative, după ce a locuit acolo peste 20 de ani, în urma căsătoriei cu soțul ei, palestinian.
Pe lângă Bashir, mai are două fiice, iar în momentul în care cea mare a intrat la Medicină, în București, în 2018, a decis să rămână aproape de ea și de sora ei, pentru a le supraveghea îndeaproape.
Știe tot ce se întâmplă în Gaza, e în permanentă legătură cu fiul și cu rudele și cu ochii pe știri.
Speranțele vin tot dinspre Egipt, „care încearcă să propună o încetare a focului, timp de câteva ore, pentru ca oamenii să poată să se alimenteze. Nu o să mai aibă deloc mâncare, nu vor mai putea comunica, să își încarce telefoanele”, relatează femeia.
Acum nici nu mai e graniță propriu-zisă, ci un soi de linie de front.
„Ca să poată ieși, ar trebui să înceteze focul, oamenii să fie aliniați în șir indian și să poată ieși pe la granița cu Egiptul. Dar, deocamdată, Israelul nu își dă niciun fel de acord.”
E sceptică legat de evoluția situației.
„Am mai spus, ori Gaza va intra în istorie, ori va dispărea de pe hartă!”
Vorbește apoi despre diferența între școlile obișnuite din Fâșia Gaza și cele construite de UE și ONU, care au condiții mult mai bune. Chiar și așa, nu sunt potrivite pentru sutele de oameni care se înghesuie să se adăpostească în ele.
„Stau și câte 200 de oameni într-o școală, întinși pe ciment, ca sardelele, la un etaj sunt femeile cu copii și la un etaj sunt bărbații. Din fericire nu e frig, am prins războaie când era iarnă, frig, erau inundații și lumea se îmbolnăvea fie și numai din cauza acelor condiții.”
Alina ne povestește și cum era viața în Fâșia Gaza înainte de război. Restricțiile israeliene se înmulțiseră, spune ea. Nu existau fabrici, tinerii nu aveau locuri de muncă. Acum însă nici nu mai contează. Contează ca Bashir și soția lui să scape din infern și să fie lângă ea.
„Are și probleme de sănătate (n.r. Bashir), are doar 50 de kilograme și aș fi vrut să pot să fiu lângă el, să îl pun pe picioare”, oftează femeia.
